O noua serie de conflicte etnice tinde sa izbucneasca in Europa, in contextul crizei economice globale, inca actuala. Cu radacini adanci in istorie, aceste conflicte apar, in mod surprinzator, intr-o epoca a integrarii europene. Iar Romania este in centrul acestora, chiar scena acestor conflicte, noteaza agentia de presa ruseasca Ria Novosti.
Extinderea NATO si a Uniunii Europene nu a adus nici stabilitate continentului si nici nu are cum sa impedice reaparitia acestui fenomen comun in secolul XIX, dar total neasteptat in Europa unita. Adevarul gol-golut este ca aceste conflicte, aparute mai ales in contextul episodului Kosovo, ameninta coeziunea Uniunii Europene, relateaza Ria Novosti.
Natiunile Unite se gasesc intr-o pozitie oarecum ingrata, 3 asociatii maghiare, aflate in stransa legatura cu Uniunea Democratica a Maghiarilor din Romania, inaintand un raport in care acuza Bucurestiul ca incalca drepturile etnicilor maghiari la toate nivelurile. Asociatiile cer un statut legal special in concordanta cu legislatia europeana - o autonomie de facto - pentru regiunile din Romania locuite de etnicii maghiari.
Maghiarii din Romania, discriminati pe toate planurile
Raportul mentioneaza ca cei 1.500.000 de maghiari din Romania nu au intentia de a abandona dreptul la identitatea nationala. Comitetul pentru Eliminarea Discriminarii Rasiale din cadrul Natiunilor Unite a pus examinarea cererii pe agenda, intrevazandu-se o dezbatere la un nivel inalt, cel mai probabil in prezenta reprezentantilor din Austria, Serbia, Slovacia, Slovenia si Croatia.
Conform raportului, maghiarii din Romania sunt tratati ca fiind cetateni de mana a doua. Desi constituie aproape 80% din totalul populatiei in unele regiuni ale tarii, ei au o reprezentare de maximum 20% in administratiile locale.
Raportul mai mentioneaza si discriminarea economica de care au parte regiunile populate de maghiari, care raman in continuare nedezvoltate comparativ cu alte zone. In plus, resursele naturale ale regiunilor in care traiesc, cum ar fi sarea si apa minerala, se afla sub controlul administratiei centrale.
Romania nu urmeaza decat un trend foarte prezent in Europa
Ceea ce ar putea izbucni in Romania nu este decat o parte din trendul actual. Cererea asociatiilor maghiare are la baza ceea ce s-a intamplat in ultimii ani in comunitatile albaneze din Macedonia, in sudul Serbiei, Muntenegru si nu numai. Efectul de domino nascut din Kosovo risca sa se imprastie in intreaga regiune a Balcanilor.
Totul are o dimensiune geopolitica, conform Ria Novosti. Ungaria si Romania sunt membre ale UE si NATO, doua aliante care urasc sa vada neintelegeri in sanul lor. Chiar si asa, neintelegerile nu se limiteaza la cazul maghiarilor din Romania. Si comunitatile de maghiari din Slovacia, dar si cele de slovaci din Ungaria sunt angajate in dispute similare.
Problema basca destabilizeaza Spania si este raspunzatoare de relatia acesteia cu Franta, care se confrunta, la randul ei, cu problema separatismului in Corsica.
Probleme similare se regasesc si in Italia, unde regiunile nordice - cu reprezentare in guvern prin Liga Nordului - se doresc a fi cuprinse intr-o noua republica, Padania. Peste toate, mai separatistii din Irlanda de Nord si Scotia se bucura de sustinere publica.
In ceea ce priveste sud-estul Europei, aici se pune problema Ciprului, membru al UE, unde nordul tarii, locuit preponderent de catre turci, este recunoscut de catre Turcia, tara membra NATO, ca Republica Turca a Ciprului de Nord.
2. Documentare. Vom arăta acum că principiile acestea trec ca un fir roşu prin tot scrisul Părinţilor şi scriitorilor răsăriteni şi s'au păstrat vreme îndelungată şi la teologii din Apus.
Despre Părinţii dinainte de Niceea, chiar teologii catolici recunosc că deşi atribuiau Mariei curăţie şi sfinţenie, aceste idei «nu permit de-a le atribui o credinţă formală în concepţia ei imaculată»[1]).
Dintre Părinţii de după Niceea, teologii catolici aduc ca pe primii martori ai concepţiei imaculate, făcând abstracţie deSf. Efrem Sirul, de care se va vorbi mai încolo, pe Sf. Ambrosie şi Fer. Augustin. Sf. Ambrosiezice odată, adresându-se Cuvântului: «vino de caută oaia cea pierdută; nu trimite slugile Tale, nici năimiţi, vino Tu însuţi. Ia-mă pe mine, nu din Sara ci din Maria, pentrucă ea e o Fecioară fără stricăciune, o Fecioară liberă, prin graţie, de orice pată a păcatului» [2]). Dar aceasta poate să însemne numai libertatea de păcatele actuale. Căci numai aşa se poate împăca această expresie cu o alta a Sf. Ambrosie: «Singur Mântuitorul nostru a fost perfect sfânt şi n'a putut fi aşa decât cu condiţia c'a scăpat, născându-se dintr'o Fecioară, de legea păcatului care se ataşază la orice naştere omenească»[3]).
Iar Fer. Augustin combătând pe Pelagie care înşira un număr de persoane din V. Testament cari au trăit fără de păcat şi cari au culminat în Maria, «pe care pietatea ne porunceşte să o numim fără de păcat» (quam dici sine peccato confiteri necese esse pietati), respinge această afirmaţie «cu excepţia Sfintei Fecioare Măria, de care nu vrea să fie chestiunea în nici un fel când se vorbeşte despre păcate şi aceasta pentru onoarea Mântuitorului: că ea a primit, de fapt, o graţie supraabundentă, pentru a repurta o victorie absolută asupra păcatului, noi o ştim din faptul că ea a meritat să conceapă să nască pe Cel ce a fost incontestabil fără de păcat»[4]). Dar «mulţi teologi nu voesc să vadă în acest pasagiu decât libertatea de păcate actuale sau personale» [5]). Că aceştia au dreptate se vede din faptul că în pasagiu se vorbeşte de o «repurtare a victoriei asupra păcatului» şi de un «merit» al Fecioarei cu totul deosebit de al celorlalţi oameni. Dacă n'ar fi avut păcatul originar în sine, s'ar fi spus doar de o victorie asupra ispitei contrar Evei, nu asupra păcatului si meritul ei n'ar fi fost aşa de mare. Această interpretare e întărită de două texte categorice ale Fericitului Augustin. Într'unul acesta răspunde pelagianului Iulian care-i reproşa că prin doctrina lui despre universalitatea păcatului originar o lasă pe Maria diavolului, deci o necinsteşte mai mult decât Iovinian, care negând naşterea Cuvântului din Fecioara, îi lua aceleia numai atributul fecioriei. (Ille virginitatem Mariae partus. conditione dissolvit; tu ipsam Mariam diabolo nascendi conditione transcribis»). La aceasta Fericitul Augustin îi răspunde că nu o lasă pe Maria diavolului ci o dă lui Dumnezeu, căci prin graţia renaşterii se abrogă condiţia în care s'a născut. «Non transcribimus diabolo Mariam conditione nascendi, sed ideo (Deo) quia ipsa conditio solvitur gratia renascendi». Cei mai mulţi teologi catolici spun că Fericitul Augustin afirmă aci că renaşterea Marie s'a făcut simultan cu naşterea ei, dar alţii au recunoscut că aici e vorba de o renaştere ulterioară naşterii [6]). Şi numai aşa poate fi, căci nu se poate renaşte cineva decât dacă e odată născut. Cum ar fi acelaş act şi naştere şi renaştere? Sau cum s'ar abroga în acelaş timp ceeace se petrece? Iar dacă
naşterea e bună, nu mai e lipsă de o renaştere, de o abrogare a ei. Acesta a fost cazul lui Iisus.
Iar într'un alt text. Fericitul Augustin declară că Maria a fost concepută din concupiscenţa păcatului (de peccati progagine venit), ca ceilalţi copii ai lui Adam. De aceea Maria, ieşită din Adam, a murit din cauza păcatului (Maria ex Adam mortua propter peccatum), în vreme ce Mântuitorul, ieşit din Maria, a murit pentru a şterge păcatele [7]). Căci păcatul originar e aşa de absolut legat de naşterea din doi părinţi, încât Mântuitorul ca să evite acest păcat s'a născut dintr'o fecioară, fiind astfel singur născut fără de păcat [8]). Teologii catolici sunt siliţi să recunoască dificultatea pe care o implică astfel de texte ale lui Ambrosie şi Augustin. «În tot cazul, zice unul, dificultatea rămâne în ce priveşte punctul delicat: afirmarea concepţiei feciorelnice ca mijloc necesar ca Iisus Hristos să scape, născându-se, de sub legea păcatului»[9]). Dar caută să scape cu speculaţii, ca de pildă cu aceea că Maria nu a fost imună de păcatul originar de drept, ci numai de fapt, printr'o intervenţie divină excepţională, legea universală a păcatului rămânând în vigoare; sau cu aceea că deşi Maria a fost preservată de păcatul originar, au rămas în ea anumite consecinţe ale greşelii protopărinţilor, acelea care n'au o legătură esenţială cu păcatul propriu zis [10]). Dar singura explicaţie firească, corespunzătoare cu afirmaţiile categorice ale Sf. Părinţi, e aceea că Maria, deşi a primit un dar de stăruinţă şi creştere în curăţia personală la naştere, curăţia de păcatul naturii omeneşti comune, a primit-o numai la zămislirea Fiului ei.
De curăţia aceasta vorbeşte Sf. Grigorie de Nazianz: «Cuvântul se face om, luând tot ce e al omului, afară de păcat: El s'a conceput dintr'o Fecioară, prealabil curăţită de Duhul în trupul şi sufletul ei» [11]). Catolicul Bachelet spune că din text nu se vede clar că Duhul a curăţit-o acum de un păcat, deci se poate spune că e vorba aci de-o curăţire în sensul unei ridicări la puterea de-a naşte ca Fecioară şi la un grad mai mare de sfinţenie [12]). Dar Sf. Grigorie explică «curăţirea» aceasta din necesitatea de-a se naşte Cuvântul din ea fără de păcat, deci de acest păcat a curăţit-o «pentru ca Fiul lui Dumnezeu să iasă din ea într'un chip misterios şi în afară de toată pata»[13]).
Iar Sf. Efrem Sirul, invocat de catolici ca cel mai preţios martor în sprijinul imaculatei concepţii, alăturea de Ambrosie şi Fericitul Augustin, zice: «Hristos s'a născut dintr'o natură supusă întinăciunilor, pe care Dumnezeu trebuia s'o cureţe, cercetându-o... Astfel Hristos a curăţit pe Fecioara şi aşa s'a născut, pentru a arăta că Hristos efectuează toată curăţia acolo unde se găseşte. El a curăţit-o în Duhul Sfânt pentru a o pregăti (spre a fi Maica lui Dumnezeu) şi aşa a fost conceput din-tr'un sân curăţit» [14]). Iar în alt loc o înfăţişază pe Fecioara zicând Domnului: «Te voi numi Fiu, Frate, Mire şi Domn, pe Tine care ai renăscut pe Maica Ta prin noua naştere al cărei izvor e apa? Sunt sora Ta, pentrucă amândoi avem pe David ca strămoş; de asemenea Maica Ta, pentrucă Te-am zămislit; mireasa Ta, fiind sfinţită prin harul Tău; slujnica Ta şi fiica Ta, născută din apă şi din sânge, pentrucă m'ai răscumpărat cu sângele Tău, cu preţul vieţii Tale şi pentrucă a trebuit să mă naşti prin botez. Cel pe care l-am născut, m'a renăscut la rândul Său printr'o nouă naştere, El care a împodobit pe Maica Sa cu un veşmânt nou şi i-a încorporat carnea ei, în vreme ce ea însăşi a îmbrăcat strălucirea, măreţia şi demnitatea Fiului ei»[15]).
Bachelet spune că aci ar fi vorba pe deoparte de o sfinţire în momentul întrupării, care, deşi nu se ştie în ce constă, nu e în niciun caz curăţirea de păcatul strămoşesc, odată ce Sf. Efrem Sirul o numeşte şi înainte curată şi sfântă, pe de alta de un botez ulterior al Maicii Domnului, după chipul altor botezuri de oameni justificaţi. Dar acestea sunt interpretări forţate. Am arătat înainte un mod mai just de armonizare a celor două curăţiri. Iar de un botez dat după justificare nu ştim nimic. Fecioara vorbeşte clar de « renaştere printr'o nouă naştere». Aceasta înseamnă o naştere după naşterea fizică, nu deodată cu ea.
Locurile acestea ale Sfântului Efrem arată cum trebuiesc înţelese epitetele ce le dă el, şi după el toţi scriitorii din Răsărit, Fecioarei, chiar înainte de a zămisli pe Fiul ei: preaneprihănită, preacurată. Ele nu pot fi traduse prin cuvântul imaculată, în sensul lui tehnic catolic: fără păcatul strămoşesc, cum traduc teologii catolici.
Alţi Părinţi declară apriat că Măria s'a născut cu păcatul strămoşesc. Aşa, Ciril din Alexandria spune că, afară de Iisus, niciun om, nici Maria, n'a făcut excepţie dela legea naşterii cu păcatul strămoşesc. Ca şi Irineu, Origen, Teitulian, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gură de Aur, Ieronim, Ilarie, îi atribuia anumite slăbiciuni, neînţelegeri, etc. [16]).
Sinodul ecumenic din Efes a dat un mare avânt cultului Maicii Domnului şi unui scris care elogia curăţia şi slava ei. Dar nu se poate demonstra nici prin scrisul acesta că Măria ar fi fost socotită ca născută fără păcatul strămoşesc.
In fiecare Ajun al Craciunului, parintele Ioan Larion, staretul Manastirii Sihastria Raraului, se inchide in chilia sa si se roaga timp mai indelungat. 24 decembrie e ziua in care s-a nascut ieroschimonahul Daniil Tudor, cel mai iubit dintre duhovnicii sai.
Ziua mortii nu se va sti niciodata. Locul mortii, o groapa comuna, anonima, undeva prin codrii Aiudului, in apropierea celei mai crunte inchisori comuniste… Evocarea anilor de staretie la Rarau (1954-1958) a acestui mare duhovnic, carturar si martir crestin, capata astazi valoare de document.
Pasirea in Rai
“Eu am intrat ca frate la Manastirea Chiril (din partea de miazazi a Raraului) pe cand aveam 24 de ani, dupa ce am terminat liceul, armata si scoala de aviatie. Ieroschimonahul Daniil Tudor m-a imbracat rasofor, el m-a inaltat in prima treapta a calugariei. Sunt singurul ramas in viata dintre toti cei care l-au cunoscut in anii cat a stat la Rarau, iar acesti trei ani au fost, fara exagerare, cei mai fericiti ani din viata mea. De altfel, ei parca nici nu-s facuti din zile si nopti, din saptamani si luni, parca-s facuti numai din clipe, din clipe alese, de mare traire duhovniceasca, petrecute in preajma acestui om pe care eu il socot un sfant. Imi amintesc, de pilda, dimineata in care am pasit intaia oara pe poarta manastirii, nestiutor in cele bisericesti, tinand in mana o valijoara ostaseasca din lemn, si dupa cativa pasi am ramas asa, incremenit, naucit de cele pe care le vedeam. In curtea aceea se simtea un neinchipuit duh de pace! Un duh de pace, da, o randuiala sfanta, statornicita de carmuitorul obstii. Vedeam calugari tineri, de 16-17 ani, cu metaniile in mana, tacuti si senini precum sfintii; cand se intalneau doi frati prin curtea manastirii, se inchinau unul in fata celuilalt de fiecare data, de fiecare data isi ziceau <>, cu asa o evlavie si respect, incat ma gandeam ca nici in Rai oamenii nu se pot intelege atat de bine unii cu altii. In rastimpuri, fratii se opreau din muncit, se puneau in genunchi si se rugau chiar acolo, sub cerul liber. Aveam sa aflu ca asta e una din ascultarile date de staret: in manastirea de la Chiril nu se muncea niciodata o ora neintrerupta. O jumatate de ora munceai, o jumatate de ora trebuia sa citesti sau sa te rogi. Fiecare calugar avea mataniile la brau si o traistuta din lana, pusa pe dupa cap, piezis, in care obligatoriu purta o carte de rugaciuni. Ii vedeai chiar si pe monahii ciobani in varf de munte, ingenuncheati intre oi, cu palmele inclestate de ruga. Asa umbla si staretul, imbracat modest, ca un simplu monah. Rugaciune, rugaciune neintrerupta, asta era singurul lui indemn. Eu am trecut in viata mea pe la multe manastiri, dar asa o pace nu am aflat nicaieri, nici pe departe. O asemenea atmosfera nu cred ca intalnesti azi nici in marile lavre athonite.
Portret de sfant
Cand l-am cunoscut eu, parintele Daniil avea peste 60 de ani si, chiar daca avea, asa, ca mine, barba alba, parul alb, era un barbat foarte frumos, puternic ca un flacau de douazeci de ani, roscovan la fata, cu fruntea mereu ridicata, ochii caprui si sticlosi, niste ochi care scanteiau parca de-o severitate nerostita. Cand se uita la tine, te simteai mic si pacatos. Auzisem ca avea o cultura de savant in multe domenii – de la filosofie, pictura si teologie pana la cele mai riguroase stiinte -, ca jos, in lume, avea ca prieteni doar ministri, generali, scriitori, profesori universitari si, deseori, toti acestia se temeau sa deschida gura in fata lui, caci era un partener foarte incomod de discutii, care te eclipsa cu stiinta lui, un om aprig, necrutator cu diletantii, cu cei neinformati, dar si cu cei care nu-i impartaseau parerile. Aici insa, in manastire, devenea cu totul alt om. Inca de cand l-am vazut prima data, parca o voce mi-a soptit asa, la ureche, ca am in fata un om ceresc. Va marturisesc ca adesea, privindu-l, imi venea sa ma aplec sa sarut urma pe care piciorul lui o lasa pe pamant. Parca plutea printre noi, tacut si interiorizat, nu era deloc vorbaret si taios, ca in cercurile lui de intelectuali. Traia retras, era un monah asa-zis <>, toata noaptea la fereastra odaitei sale vedeam lumina. Daca dormea o ora- doua pe noapte, dar nici asta nu putea fi numit somn. Avea mereu Rugaciunea lui Iisus in suflet si un om care are aceasta rugaciune dobandeste trezvia! Asadar, chiar si atunci cand dormea, parintele era treaz, avea trezvie, era vazator cu duhul. Uneori, cand ne incercau ispitele, veneam noaptea catre chilia lui, umblam desculti si calcam pe iarba, picioarele noastre nu puteau face nici un zgomot, el era dincolo de o usa dubla, cu fereastra in partea cealalta, insa cand ajungeam aproape, auzeam glasul lui dinauntru, care ne striga: <>. Ne simtea in duh ca venim, iesea in prag si ne zambea. Chilia lui era saracacioasa, cu un pat tare, calugaresc, o masa de lucru si un scaun, iar de jur-imprejur numai carti, peste 7000 de volume, multe din ele carti rare, alese pe spranceana din vasta sa biblioteca de la Bucuresti. Avea mare evlavie la Sfantul Ioan Bogoslovul, purta mereu cu el si o veche icoana a Rugului Aprins, careia ii dadea interpretari complicate. Stia sase limbi la perfectie, toata noaptea se ruga, citea enorm si scria, scria permanent, aici le dau dreptate celor care spuneau ca nu poate gandi decat cu creionul in mana. Il surprindeam uneori chiar si in altar, atunci medita foarte adanc, notandu-si gandurile pe cate un petic de hartie. Doar in cei trei ani cat a stat la Rarau cred c-a umplut mii de file de manuscris, acatiste, poeme filocalice, toate au fost ridicate cu bratul de securisti atunci cand l-au arestat, apoi arse.
O noua serie de conflicte etnice tinde sa izbucneasca in Europa, in contextul crizei economice globale, inca actuala. Cu radacini adanci in istorie, aceste conflicte apar, in mod surprinzator, intr-o epoca a integrarii europene. Iar Romania este in centrul acestora, chiar scena acestor conflicte, noteaza agentia de presa ruseasca Ria Novosti.
