1.5.13

Traian Golea: Cum se regizeaza condamnarea unui popor. Petre Roman - Ion Iliescu - Revista 22 - Moses Rosen - Elie Wiesel - New York Times - Congresul American. Doctorul Teofil Mija despre doua suflete de eroi: Traian Golea si Ion Gavrila Ogoranu.

      
        Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:
        -Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc. Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă. Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:
-         Ce vă doare?
El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:
- Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mil poţi vindeca!
Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.

     Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.

Dr. Teofil MIJA

Vezi si:

Monolog neokominternist al Politiei Gandirii (reprezentata de Institutul “National” Elie Wiesel si IICCMER) indreptat impotriva eroilor, a sfintilor din inchisori (Pitesti, Aiud, Jilava, etc) si a luptatorilor din munti.

Cum sa ne găsim modele în societatea contemporană. 7 ani de la despărțirea de Ion Gavrilă Ogoranu

La momente aniversare sau comemorative obișnium cu toții să facem un bilanț al realizărilor sau pierderilor în perioada trecută de la evenimentul sau faptul de viață pe care îl rememorăm. Despre Ion Gavrilă, rămas în conștiința publică mai ales prin cognomenul de scriitor Ogoranu, de la a cărui trecere în lumea drepților comemorăm în aceste zile 7 ani, ar fi trebuit să fie scrise cel puțin câteva zeci de studii istorice serioase, poate câteva volume literare și câteva filme artistice sau documentare. Ar fi trebuit să fie ridicate monumente și numele său să fie atribuit unor străzi sau edificii publice în marile metropole sau în orașele și satele legate de epopeea sa fabuloasă de reper național al luptei de rezistență pentru libertatea și demnitatea neamului românesc. Prea puține dintre aceste necesare puncte de reper în conștiință publică au fost realizate. Prin grija Fundației “Ion Gavrilă Ogoranu” s-au reeditat primele 3 volume ale lucrării sale memorialist-documentare “Brazii se frâng dar nu se îndoiesc”. S-a realizat și difuzat – din păcate cu un ecou limitat în spațiul cultural – filmul “Portretul luptătorului la tinerețe”, în regia lui Constantin Popescu, în care au jucat cu talent și profesionalism tineri actori din noul val al cinematografiei românești. Filmul, cu merite recunoscute că și realizare artistică și ca tehnică cinematografică, păcătuiește prin lipsa de ancorare a evenimentelor în planul spiritual al motivației creștine și naționale a luptei de rezistentă, al credinței tuturor a€”băieților” din Grupul Carpatin Făgărășan că lupta și jertfa lor are o semnificație națională de a ”spălare a obrazului națiunii române de atâtea trădări și lașități”. Poate cea mai constantă și consistentă marcare a existenței acestor eroi rămâne comemorarea anuală de la Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbătă de Sus, unde, în luna iulie, în fiecare dumninică de după Sfântul Ilie, s-au rugat pentru veșnică pomenire și odihnă a eroilor din rezistența anticomunistă sute de făgărășeni din satele de sub munte, dar și sute de oameni de pe întreg cuprinsul țării, pentru care aceste jertfe înseamnă un reper de conștiință civică, rezistență la oprimare și lipsire de drepturi fundamentale, fiind un model neperisabil de conștiință pentru orice societate liberă și democrată. Au mai existat sporadic, conferințe sau simpozioane, organizate pe plan local, la Făgăraș, Alba Iulia, Brașov și în alte locații unde s-a mai pomenit numele lui Ion Gavrilă sau a camarazilor săi din rezistența anticomunistă. Din când în când televiziunea a mai difuzat reluări ale episoadeler dedicate Grupului Carpatin Făgărășan din “Memorialul Durerii”, realizat de d-na Lucia Hossu Longin Dar instituțiile create în spațiul public pentru studierea crimelor comunismului și deconspirarea imensului aparat de falsificare a adevărului în perioadă comunistă au făcut prea puțin pentru a da un sens și o recunoaștere publică jertfei și luptei acestor eroi ai României, încă atât de apropiate în timp. Dimpotrivă, asistăm cu surprindere și amărăciune la încercări de a€”demitizare”*), în care două institute de stat organizează conferințe publice pentru a încerca denigrarea unui personaj istoric a cărui existența s-a încadrat total în celebra definire a cavalerismului medieval, ”…sans peur et sans reproche” (fără frică și fără prihană). Să reamintim că Ion Gavrilă s-a născut într-o familie de țărani, în satul Gură Văii, la poalele Fagarașilor, a fost elev remarcabil la Liceul “Radu Negru” din Făgăraș și student la Facultatea de Agronomie din Cluj în paralel cu Facultatea de Studii Comerciale la Brașov. În anul 1948, cu câteva zile înainte de a absolvi facultatea de agronomie, amenințat cu arestarea pentru activitatea anticomunistă în cadrul “Mișcării Naționale de Rezistență”, decide să-și apere libertatea sa, dar și a neamului, prin constituirea, alături de alți tineri, a unor grupuri de rezistență în satele făgărășene. Fenomenul constituirii de grupuri de rezistență față de valul de arestări, confiscări și interdicții care au caracterizat regimul comunist în anii 1948-1949, a fost destul de larg răspândit pe teritoriul național, practic fiecare masiv muntos din România având o istorie de rezistență armată cu luptători izolați, grupuri mici de 2-3 persoane, grupuri mai importante sau uneori cu rețele de rezistență în care s-au implicat sute de oameni. Majoritatea acestor grupuri au fost anihilate în termen scurt (câteva săptămâni sau câteva luni) de o structură de represiune extrem de violentă și abuzivă, care a recurs repetat la toate metodele de îndoctrinare, intimidare și terorizare a locuitorilor prin arestări abuzive, tortură fizică și morală, ucideri fără judecată, etc.. Câteva grupuri de rezistență, între care se înscrie la modul cel mai glorios grupul lui Ion Gavrilă din Munții Făgărașului, au rezistat timp de mai mulți ani, dejucând cu curaj și înțelepciune toate capcanele și planurile Securității comuniste. Pentru un observator obiectiv și neutru al acestei lupte atât de disproporționate, rezistență atât de îndelungată a unui grup consistent de 10-12 persoane, timp de aproape 8 ani de zile, în condițiile controlului politic și al represiunii brutale efectuate de regimul comunist din anii 1950 și în lipsa cvasitotală a oricărei comunicări cu lumea liberă, ține de un miracol al luptelor de gherilă. Un al doilea miracol este supraviețuirea fizică, psihică și morală a lui Ion Gavrilă în cei 34 de ani de regim communist care au urmat lichidării Grupului Carpatin Făgărășan, dintre care primii 21 de ani petrecuți în clandestinitate, ascuns de familia Anei Săbăduș din satul Galtiu, jud. Alba, în condiții de opresiune și lipsuri materiale inimaginabile. Un al treilea miracol este capacitatea acestui bărbat de aproape 70 de ani de a-și valorifica vocația de mărturisitor și scriitor, dar și de cercetător al istoriei recente, profitând de fiecare minut de libertate pentru a ne dărui 10 cărți de mărturii, studii și cercetări din arhive, dar și sensibile descrieri ale lumii satului tradițional sau a naturii minunate din Munții Făgărașului, toate scrise cu un cult al limbii literare și al exprimării impecabile de absolvent al unui liceu de elită al României antebelice. Este de neînțeles în acest context al exemplarității de ținută și conduită impecabilă a luptătorului Ion Gavrilă, determinarea unor responsabili ai acestor institute de studii și cercetări de a încerca să știrbească aura de erou a unui luptător autentic pentru libertate și demnitate națională introducând ca element contoversat al calității de luptător, apartenența sa la “Frăția de Cruce”, organizația de tineret a Mișcării Legionare. Sunt cel puțin două argumente extrem de serioase care infirmă într-un mod semnificativ acest demers de aducere a lui Ion Gavrilă într-o zonă de relativizare și ponegrire ideologică. Primul argument este legat de realitatea istorică a implicării Mișcării Legionare în perioada Războiului Rece de partea puterilor democratice în lupta împotriva sistemului comunist, materializată atât prin editarea și difuzarea unor lucrări și cărți de clarificare ideologică și politică dar și de participarea cu luptători la acțiuni efective împotrivă regimului comunist din România (episodul grupului Tănase-Golea-Samoilă, parașutați în anul 1953, capturați, condamnați la moarte și executați). Istoricii și cercetătorii au încă datorii privind toate aspectele legate de represiunea brutală și continuă împotrivă militanților Mișcării Legionare, care au fost arestați, torturați și uciși, adesea pentru unica vina de a nu se fi înscris ca adulatori ai comunismului și de a-și fi păstrat demnitatea și onoarea. La fel va trebui reevaluată participarea efectivă a legionarilor din țară și din exil la rezistența anticomunistă. Un al doilea argument reiese cu claritate absolută din scrierile lui Ion Gavrilă Ogoranu. Din niciuna dintre miile de pagini ale volumelor scrise de erou nu se poate identifica vreo frază care să poată fi considerată ca ținând de o ideologie totalitară sau fascistă. Dimpotrivă, întreaga să operă respiră un aer de libertate, demnitate și onoare, dar și de înțelegere adâncă a nevoilor neamului și de recunoștință față de toți luptătorii din rezistența anticomunistă, indiferent de orientarea lor ideologică sau politică. Ion Gavrilă a dat un răspuns celor care relativizau lupta de rezistență sub pretextul apartenenței la Mișcarea Legionară a multora dintre grupurile de rezistență: “Munții României au fost acolo pentru toți… Dacă doar unii dintre ei s-au învrednicit să-i ude cu sângele lor, acelora să le fie cinstit numele din veac în veac…” Posteritatea lui Ion Gavrilă nu mai este doar cea a mărturisirilor din filmele documentare și din cărțile sale. În contextul crizei morale profunde care se constată la toate nivelele societății românești contemporane se cuvine a folosi – cu decență și considerație – existența fabuloasă a acestui erou adevărat, pentru a construi un model social și etic care deține și valențele tradiționale de modestie și demnitate ale țăranului român, dar și valorile intelectuale ale școlii bine făcute, care dau o perspectivă de libertate creativă și de implicare socială semnificativă pentru destinul neamului. Ion Gavrilă nu a ocupat funcții publice și nu a beneficiat de decorații sau onoruri instituționale. A trăit și a murit în condiții foarte modeste. Dar, pentru destinul sau excepțional, pentru caracterul său deosebit și pentru toate realizările sale merită a fi luat în considerare că un model de atitudine și de conduită atât în ce privește existența privată cât și în ce privește raportarea la spațiul public. Rămânem cu toții datori a folosi moștenirea lăsată de Ion Gavrilă pentru generațiile viitoare, utilizând modelele și caracterele acestor luptători adevărați pentru a construi o societate echitabilă, în care destinele fiecărui individ și a fiecărei familii să se împletească cu bunăstarea neamului românesc pentru un viitor mai drept și mai bun. *) Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, în parteneriat cu Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, conferința “Reconsiderarea critică a trecutului – între mit și minimalizare. Despre Ion Gavrilă Ogoranu și rezistentă armată anticomunistă din România”, susținută de cercetătorul german de origine română William Totok.

Coriolan Baciu Albă Iulia, 29.04.2013

Îndemn la rugăciune pentru Părintele Justin Pârvu


Iubiţi credincioşi,

În ultima săptamînă starea de sănătate a părintelui nostru stareţ Justin, care a slujit cu multă osârdie pe credincioşi în fiecare zi a Marelui Post, s-a şubrezit, se pare în urma unei mai vechi afecţiuni căpătate în temniţa suferită pentru dreapta credinţă şi iubirea de neam.
Zilele acestea Cuvioşia Sa primeşte o deosebit de atentă şi de profesionistă asistenţă medicală, însa cea mai de pret purtare de grijă şi tămăduire este harul pe care Dumnezeu îl trimite totdeauna pentru cei ce, unindu-se întru Numele Lui, îl cer pentru aproapele lor, căci scris este: “Orice veţi cere întru Numele Meu, aceea voi face” (Ioann 14:23), şi “Cereţi şi veti lua, ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioann 16:24).
Să ne aducem aminte că Părintele Justin ne-a îndemnat cu vreme şi fără de vreme să nu lipseasca de la noi citirea Psaltirii, a Paraclisului Maicii Domnului şi a celorlalte Canoane şi Acatiste ale Sfintei Biserici, şi mai ales rugăciunea neîncetată: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.
Îndreptarea vieţii noastre şi rugăciunea pentru duhovnicul nostru va revărsa degrabă mila dumnezeiască; pentru aceea noi să nu încetăm să strigăm către Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, către Prea-curata Maica Sa şi către toţi Sfinţii Săi pentru dobîndirea cererii noastre, pentru ca Dumnezeu să-i dăruiasca sănătate şi zile îndelungate Părintelui Justin, pentru care cea mai mare bucurie şi cel mai mare sprijin este să ne iubim unii pe alţii precum Hristos ne-a iubit pe noi.

Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

Sursa: petruvoda.ro

Sfantul Teofan Zavoratul - Predica la Miercurea Mare

În Miercurea Mare
 
Pe ziua de astăzi - iată, printre altele, ce amintire amară: mai-marii iudeilor s-au adunat în casa lui Caiafa şi chibzuiau cum să-L prindă prin viclenie pe Domnul Iisus şi să-L dea morţii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul dintre cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, şi a zis: „Ce voiţi să îmi daţi, şi eu îl voi da pe El vouă?" Ei i-au dat treizeci de arginţi.

Când am citit locul acesta din Scriptură, sufletul meu s-a umplut de nemulţumire - şi asupra mai-marilor iudei, şi asupra lui Iuda. Ce aveau în vedere aceşti mai-mari, de au atras asupra lor şi a poporului vina şi pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu? Si cum a putut să se hotărască la aşa o faptă Iuda, care întotdeauna era aşa apropiat de Domnul şi aşa limpede văzuse întipărită în El plinătatea Dumnezeirii? După aceea, gândul meu s-a mutat la caracterul trădării lui Iuda; şi în timp ce cugetam la lucrul acesta, din conştiinţă au început să răsară una după alta propriile mele fapte, foarte asemănătoare cu fapta lui Iuda. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât semănau mai tare. Atunci, în locul nemulţumirii împotriva lui Iuda, a început să renască temerea pentru mine însumi, şi glasul lăuntric mi-a grăit: „Lasă-1 tu pe Iuda, întoarce-ţi mai degrabă luarea-aminte asupra ta şi îngrijeşte-te să scapi de soarta lui amară". Cu acest îndemn, fraţilor, mă înfăţişez şi eu vouă. Aveam de gând să vă înfăţişez cât de neagră este trădarea lui Iuda. Acum, însă, zic: să-1 lăsăm pe Iuda. Să cercetăm mai bine faptele noastre, ca să curăţim din viaţa noastră tot ce poartă vreo trăsătură a caracterului lui Iuda - şi prin aceasta să scăpăm de pedeapsa cerească ce a căzut asupra lui.

Lucrul cel mai izbitor la Iuda este faptul că în vremea petrecerii lui alături de Domnul el era, în ce priveşte viaţa sa, întocmai cu toţi Apostolii, împreună cu ei mâncase, băuse, umblase, petrecuse nopţile, împreună cu ei ascultase învăţăturile şi văzuse minunile Domnului, împreună cu ei răbdase toate nevoile, chiar şi umblase propovăduind Evanghelia, şi poate că făcuse minuni cu numele Domnului; nici Apostolii, nici ceilalţi nu văzuseră în el ceva aparte. Şi totuşi, la sfârşit vedeţi ce a ieşit? De unde această roadă? Fireşte, dinlăuntru, din suflet. Şi iată, vedeţi, înăuntrul sufletului se pârguise ceea ce în toată vremea dinainte nu se vădise afară prin nici un semn. Oare ştia însuşi Iuda că în inima sa încălzea un asemenea şarpe, care în cele din urmă avea să-1 piardă? După obiceiul pe care-1 are vrăjmaşul nostru de a ascunde legăturile în care îl încurcă pe păcătos, el tăinuieşte de conştiinţă patima de căpetenie prin felurite lucruri frumoase de mâna a doua, şi numai atunci când se bizuie pe pierzania neîndoielnică a omului dă drumul nenorocirii asupra lui cu toată încrâncenarea lui neînfrânată. Se poate, judecând după toate faptele, ca Iuda să nu fi văzut urâţenia patimii sale şi să se fi crezut cu nimic mai rău decât ceilalţi Apostoli. Şi a căzut, cumva de parcă nu ar fi prevăzut lucrul acesta.

Related Posts with Thumbnails