În Miercurea Mare
Pe
ziua de astăzi - iată, printre altele, ce amintire amară: mai-marii
iudeilor s-au adunat în casa lui Caiafa şi chibzuiau cum să-L prindă
prin viclenie pe Domnul Iisus şi să-L dea morţii. Atunci, nefiind rugat
de nimeni, a venit la ei unul dintre cei doisprezece, Iuda
Iscarioteanul, şi a zis: „Ce voiţi să îmi daţi, şi eu îl voi da pe El
vouă?" Ei i-au dat treizeci de arginţi.
Când
am citit locul acesta din Scriptură, sufletul meu s-a umplut de
nemulţumire - şi asupra mai-marilor iudei, şi asupra lui Iuda. Ce aveau
în vedere aceşti mai-mari, de au atras asupra lor şi a poporului vina şi
pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu? Si cum a putut să se hotărască la
aşa o faptă Iuda, care întotdeauna era aşa apropiat de Domnul şi aşa
limpede văzuse întipărită în El plinătatea Dumnezeirii? După aceea,
gândul meu s-a mutat la caracterul trădării lui Iuda; şi în timp ce
cugetam la lucrul acesta, din conştiinţă au început să răsară una după
alta propriile mele fapte, foarte asemănătoare cu fapta lui Iuda. Cu cât
mă gândeam mai mult, cu atât semănau mai tare. Atunci, în locul
nemulţumirii împotriva lui Iuda, a început să renască temerea pentru
mine însumi, şi glasul lăuntric mi-a grăit: „Lasă-1 tu pe Iuda,
întoarce-ţi mai degrabă luarea-aminte asupra ta şi îngrijeşte-te să
scapi de soarta lui amară". Cu acest îndemn, fraţilor, mă înfăţişez şi
eu vouă. Aveam de gând să vă înfăţişez cât de neagră este trădarea lui
Iuda. Acum, însă, zic: să-1 lăsăm pe Iuda. Să cercetăm mai bine faptele
noastre, ca să curăţim din viaţa noastră tot ce poartă vreo trăsătură a
caracterului lui Iuda - şi prin aceasta să scăpăm de pedeapsa cerească
ce a căzut asupra lui.
Lucrul
cel mai izbitor la Iuda este faptul că în vremea petrecerii lui alături
de Domnul el era, în ce priveşte viaţa sa, întocmai cu toţi Apostolii,
împreună cu ei mâncase, băuse, umblase, petrecuse nopţile, împreună cu
ei ascultase învăţăturile şi văzuse minunile Domnului, împreună cu ei
răbdase toate nevoile, chiar şi umblase propovăduind Evanghelia, şi
poate că făcuse minuni cu numele Domnului; nici Apostolii, nici ceilalţi
nu văzuseră în el ceva aparte. Şi totuşi, la sfârşit vedeţi ce a ieşit?
De unde această roadă? Fireşte, dinlăuntru, din suflet. Şi iată,
vedeţi, înăuntrul sufletului se pârguise ceea ce în toată vremea
dinainte nu se vădise afară prin nici un semn. Oare ştia însuşi Iuda că
în inima sa încălzea un asemenea şarpe, care în cele din urmă avea să-1
piardă? După obiceiul pe care-1 are vrăjmaşul nostru de a ascunde
legăturile în care îl încurcă pe păcătos, el tăinuieşte de conştiinţă
patima de căpetenie prin felurite lucruri frumoase de mâna a doua, şi
numai atunci când se bizuie pe pierzania neîndoielnică a omului dă
drumul nenorocirii asupra lui cu toată încrâncenarea lui neînfrânată. Se
poate, judecând după toate faptele, ca Iuda să nu fi văzut urâţenia
patimii sale şi să se fi crezut cu nimic mai rău decât ceilalţi
Apostoli. Şi a căzut, cumva de parcă nu ar fi prevăzut lucrul acesta.
Având
aceasta în gând, fraţilor, să ne întoarcem luarea-aminte la noi înşine
şi să cercetăm cu asprime cele mai tainice mişcări ale inimii noastre,
fără a ne opri la înfăţişarea cuviincioasă dinafară. Pe dinafară, ia
uitaţi-vă, cu ce suntem răi? Şi totuşi, poate că în jurul inimii noastre
se încolăceşte un şarpe care e gata să ne dea pierzării - şi ne va da
îndată ce se va ivi prilejul. Vă amintesc cugetarea sfântului Macarie
Egipteanul, care grăieşte: „Nu te lăuda cu nici un fel de fapte şi cu
nici un fel de nevoinţe. Dar dacă te-ai pogorât chiar până în adâncul
inimii tale şi ai ucis şarpele cuibărit acolo, ce otrăveşte cu veninul
său toate cele prin care se vădeşte viaţa ta, atunci să dai mulţumită
Domnului". Prin aceasta el avea în vedere fie păcatul care trăieşte în
noi, fie patima de căpetenie a fiecăruia, în care se preschimbă acel
păcat. Şi iată asupra cărui lucru să vă întoarceţi mai cu seamă
luarea-aminte atunci când vă cercetaţi pe voi înşivă. Căutaţi patima
voastră de căpetenie. Pe ea s-o daţi în vileag, pe ea s-o aruncaţi
afară. „Nu cere de la tine Domnul post", spunea un alt Bătrân, „când
pătimeşti de lăcomie: dă-I simplitatea milosteniei. Nu cere de la tine
Domnul fapte vestite şi slăvite dacă eşti molipsit de părerea de sine:
dă-I smerenie şi defăimare de sine. Aşa şi în toate celelalte privinţe".
Domnul vrea ca noi să dăm în vileag în noi înşine şi să făgăduim a
birui mai ales patima care ne biruie mai mult, şi să strălucim mai ales
în virtutea potrivnică patimii ce ne biruie. Dacă vei face asta, toate
celelalte virtuţi vor veni în rânduială de luptă şi cu putere, iar
patimile vor slăbi, fiindcă ele se ţin de obicei în jurul patimii
noastre de căpetenie.
Dar
să ne întoarcem la Iuda. Aşa purta el ghimpele în inima lui. S-a ivit
prilejul, patima a dat în clocot. Vrăjmaşul 1-a apucat pe el, sărmanul,
de această patimă, a înceţoşat mintea şi conştiinţa lui şi 1-a dus ca pe
un orb sau ca pe un rob legat - la început la fărădelege, apoi şi la
pierzania deznădăjduiţii. Şi acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă şi-ar
fi descoperit înaintea Domnului patima sa. Doctorul sufletelor ar fi
tămăduit îndată boala sufletului său - şi Iuda ar fi fost mântuit.
Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu noi dacă nu vom descoperi părintelui
duhovnicesc patima noastră.
Acum
ea stă potolită; dar mai apoi, numai să se ivească prilejul şi îndată
va urma căderea. Iar dacă ne vom descoperi patima, ne vom străpunge, vom
lua hotărârea de a nu ne lăsa înfrânţi şi vom cere ajutor de la Domnul,
fără îndoială că o să rezistăm: fiindcă „mai mare este Cel ce este
întru voi decât cel ce este întru lume (l Ioan 4, 4)". Prin harul Său,
Domnul va ucide în clipa dezlegării patima şi va pune sămânţa virtuţii
potrivnice ei.
Atunci
n-ai decât să adaugi o mică osteneală şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu
te vei mai tăvăli în patimile de ocară şi vei începe să priveşti cu faţa
descoperită şi către Domnul, şi către Sfinţi, şi către toţi creştinii.
Încă
puţină vreme şi Domnul va veni la voi, şi va face la voi cină împreună
cu voi. Pregătiţi-vă! Aruncaţi din inimă tot ce este potrivnic Domnului,
ştergeţi tot praful prin suspinări din inimă, spălaţi orice pată prin
lacrimile străpungerii, aşa încât Domnul, intrând în voi, să afle casa
sufletului vostru dereticată, aşternută, curată. Să nu fie între voi
vreunii asemenea lui Iuda. Şi Iuda, ca şi ceilalţi Apostoli, deopotrivă
auzise: „după două zile Pastile vor fi". Apostolii s-au apropiat de
Domnul şi au zis: „Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Pastile?"
Iuda, însă, ce a făcut? A mers şi L-a vândut pe Domnul. Iar la cină tot a
mers, alături de ceilalţi. Nu cumva şi între voi se vor afla mâine unii
ca aceştia? O, să nu fie! încă mai este vreme. Mergeţi; şi fiecare,
după măsura puterilor sale, să sârguiască a se arăta vrednic a-L primi
pe Domnul prin sfintele Sale Taine. Daţi-vă seama de ce sunteţi
vinovaţi, plângeţi şi spuneţi: „Nu vom mai face, Doamne! Ajută-ne să
ţinem piept de acum înainte". Acesta este cel mai însemnat lucru pe care
îl doreşte Domnul - iar nepăsători să nu se afle între voi. Să nu fie
nici vreunii din aceia care se apropie de sfintele Taine cum apucă, fără
gânduri şi simţăminte potrivite şi fără grijă de pregătirea pentru
primirea lor. Şi mai ales să nu fie vreunii dintre cei care, fără a se
lepăda de patima lor, nu numai că nu au hotărârea să se înfrâneze de la
lucrurile ei, ci nici nu sunt străini de îndulcirea cu ele şi aplecarea
spre ele. Unul ca acesta e întocmai ca Iuda: cu trupul la Cină, iar cu
inima în uneltiri trădătoare. Şi unuia ca acesta, când după împărtăşirea
cu Tainele lui Hristos va săruta potirul, oare Domnul nu-i va grăi în
conştiinţa lui: „Cu sărutare vinzi pe Fiul Omului?"
Domnul
şi Mântuitorul nostru, Preacurata Maică a Domnului şi Sfinţii toţi să
ne ajute a ne împărtăşi spre iertarea păcatelor şi viaţa veşnică!
Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu