Dr Emilia Corbu, istoric: Avocatul ideologic - Mircea Platon. Despre cafengii internautici, lipsa duhului crestin si a viziunii istorice

Deşi am primit mai multe mesaje şi comentarii privitoare la discuţiile contradictorii dintre Platon-Fedorovici-Racu pe de o parte şi Codrescu-Târziu pe de altă parte nu am dorit să mă amestec, din mai multe motive:

1) Era o polemică de cafenea internautică, una dintre multele controverse din blogosfera ortodoxă în care tot timpul se întâmplă câte ceva. Ne toacă gura ca o meliţă, de nu mai avem nici zi, nici noapte, nici post, nici sărbătoare, nici odihnă.
2) Discuţia nu se purta în duh creştin ci pe principiul ,, tu eşti prost, eu am dreptate,,.
3) Deşi, nici unul dintre cei implicaţi în discuţie nu era istoric, discutau o temă de istorie a mişcării legionare privită prin prisma ideologiei şi evenimentelor. De aici o serie întreagă de erori, mai ales din partea Fedoplatonului. Îmi pare rău să îi numesc aşa, dar simbioza e aşa perfectă încât nu-i mai pot distinge.
4) Eu sunt arheolog şi nu specialist în istorie contemporană aşa încât să mă pronunţ pe o temă atât de controversată şi aflată încă în cercetare, aşa cum este tema Mişcării legionare.
5) Nu intru în discuţie cu oameni care vorbesc din cărţi şi văd lumea prin filme, făcând mereu trimitere la un anumit autor sau la o imagine dintr-un film, mai ales cînd filmele şi cărţile cu pricina sunt citite de o minoritate. Este semnul înfulecării rapide şi fără discernământ a unei cantităţi imense de informaţie care se află încă în digestie cerebrală. (,,Ştii, am mâncat caviar la micul dejun…. Simt şi văd ca un peşte existenţial,,). Aştept momentul când cărţile vor deveni cărămizi cerebrale şi vor zidi o personalitate, adică un om care a uitat ce a mai citit dar care filtrează totul prin propria conştiinţă.

Dar pentru că m-am pomenit amestecată în comentariile lor şi mai ales reinterpretată într-un sens pe care eu nu l-am gândit, aş dori să le spun domnilor Platon şi Fedorovici părerea mea personală despre tot circul pe care l-au generat datorat pe de o parte unor ambiţii personale, dar şi a lipsei unei viziuni istorice.

Ce este domnul Mircea Platon?

Deşi sincer îl admir pe Mircea Platon pentru documentaţia vastă pe care o deţine, pentru eseistica sa şi capacitatea de interpretare, totuşi, cu respect, eu nu ştiu ce este Mircea Platon. Este un jurist care a absolvit Facultatea de Drept din Iaşi, a susţinut un masterat în Limba şi Literatura Franceză în Canada şi este doctorand la Departamentul de Istorie a unei universităţi americane. E la modă acum să ai o educaţie profesională în zig-zag. Masteratul înseamnă specializarea într-o disciplină dar nu poate înlocui pregătirea de bază, care în cazul lui rămâne tot de jurist. Doctoratul implică specializarea într-un domeniu restrâns al unei discipline. Se porneşte de la un nivel înalt, dar nu poate înlocui pregătirea de bază care în cazul de faţă este aceea de jurist, specializat în literatura franceză. De regulă, asemenea oameni sfârşesc prin a fi foarte buni profesori, cu o viziune largă. Nu vor face cercetare pentru că nu au aprofundat nici una dintre disciplinele pe care le-au studiat. In cazul de faţă, domnul M.P. nu deţine viziunea istorică necesară interpretării fenomenului legionar.

Lipsa viziunii istorice

Viziunea istorică nu este o vorbă goală, ci o abilitate care se obţine în ani de studiu sistematic. Nici eu nu ştiu dacă am viziune istorică deşi am parcurs cinci ani cursurile de zi ale unei facultăţi de istorie. In primul an se învăţa Preistoria şi Istoria Antică de pe întregul mapamond, precum şi ştiinţele auxiliare cercetării acesteia, limbi clasice etc. In anul al-II-a se studia Istoria Medievală românească şi universală cu ştiinţe auxiliare, alfabete istorice, limbi medievale; în anul III a venit rândul Istoriei Moderne; în anul IV, Istoriei Contemporane şi în fine, anul V a fost de specializare pe o anumită epocă istorică. Fireşte că părea inutil să înveţi toţi faraonii Egiptului, împăraţii Romei cu toate faptele lor, împăraţii Bizanţului, să parcurgi toate civilizaţiile antice studiate pe plan economic, politic, social, militar, cultural. Să înveţi toate războaiele, revoluţiile, liderii, evenimentele, partidele, guvernările, religiile, limba latină, greacă, turcă-osmană, slavonă, alfabetul grec, chirilic, arab. 90% au intrat în uitare.

Bagajul acesta imens te ajuta să îţi formezi o imagine asupra istoriei lumii şi evoluţiei acesteia. Pe această bază căpătai, cu timpul, prin studiu şi talent, propria viziune istorică.

Din păcate lui Mircea Platon nu îi lipseşte doar viziunea istorică ci şi noţiunile elementare ale cercetări istorice.

I. Analiza istorică.

1)Analiza comparativă a fenomenelor, entităţilor, proceselor istorice se face analizând cele asemenea. Nu compari Mişcarea Legionară cu Biserica ortodoxă. Sunt două entităţi diferite, o mişcare politică şi o instituţie religioasă cu caracter divino-uman. Astea sunt tertipuri avocăţeşti, să compari cele nepotrivite pentru a ieşi ce vrei tu să subliniezi. Adică, dacă ai un client cal, îl compari cu un măgar ca să vadă lumea ce armăsar este.
Din punct de vedere istoric, ML poate fi analizată doar în comparaţie cu alte partide politice.

1) Întotdeauna un fapt istoric se analizează în contextul istoric în care s-a produs. Nu compari doctrina ML care a guvernat 3 luni cu PCR care a guvernat 50 de ani. De unde ştie Platon că ML ar fi dezvoltat aceleaşi structuri ca şi PCR, de vreme ce nu a evoluat pe scena politică postbelică.

2) Nu se compară imaginea istorică a unui partid cu una prezentă. Nu porneşti de la legionarii de azi ca să îi judeci pe cei de ieri. Sunt două entităţi diferite. Doar că, între legionarii de ieri şi cei de azi sunt 50 de ani de prigoană şi 20 de ani de marginalizare ceea ce unui istoric adevărat ar fi trebuit să îi sugereze ceva, cel puţin interesant, dacă nu important.

II. Evitarea speculaţiei istorice

3) In cercetarea istorică nu există ,,ce s-ar fi întâmplat dacă,, ci există faptul concret petrecut. Ceea ce există dincolo de faptul concret se numeşte speculaţie şi nu a are ce căuta în cercetare. Nu poţi judeca pe cineva pentru ceea ce ar fi putut să facă, ci pentru ce a făcut concret. Au omorât legionarii 70 de oameni? Da! Pentru asta trebuie judecaţi în contextul istoric dat. Aşa cum şi comuniştii trebuie judecaţi pentru sutele de mii de crime şi pentru milioanele de oameni care au suferit. Atâta tot! Acesta este riscul comparaţiilor nepotrivite. Fiecare istoric poate dezvolta propriul unghi de vedere.

III. Păstrarea măsurii

4) Întotdeauna trebuie să ştii că te adresezi unor oameni care nu au timp de tine. Se cer opinii scurte, clare şi concise. Dacă te reverşi de-a lungul a cinci interminabile articole, doar pentru aţi impune punctul de vedere şi aversiunea faţă de ML, să nu aştepţi aplauze. Oamenii nu au timp să citească. Eu le-am parcurs pe diagonală.


Concluzie

Şi, aici ajungem la întrebarea - pentru cine scrie domnul Mircea Platon cinci eseuri antilegionare? Cui folosesc? Istoricilor în nici un caz. Legionarilor, nici atât. Pentru exprimarea aversiunii e de ajuns un singur articol. Şi, de ce şi-a exprimat domnul Platon aversiunea tocmai în acel moment? De-a lungul timpului au fost şi momente mai bune. De ce a ales exact momentul final al ,,cazului Petru-Vodă,, când totul părea lămurit ? Niciodată nu a fost domnul Platon atât de vehement ca până acum. Sincer, nu credeam că un băiat frumos ca el e plin de ace, brice şi alice.

Un posibil răspuns

Şi aici ajung la un posibil răspuns la întrebarea mea de la punctul 1) şi anume: Ce este domnul Platon? Ei, bine, cred că ne aflăm în faţa unei specii noi. Un avocat ideologic. În cazul de faţă acuzatul a fost ML. Rămâne de aflat cine a fost acuzatorul pentru că pe avocat l-am văzut.
Păcat! Aş fi preferat să fie altul.



PS. Domnul Fedorovoci mă comentează eronat. Nu am îndemnat pe nimeni să înveţe imnuri legionare decât răspunzând în glumă unei cititoare care tot în glumă mi-a trimis un comentariu.
Dar îmi menţin părerea că sunt doi adolescenţi duhovniceşti. Nu că eu aş fi mai matură, dar…totuşi parcă…!

Sursa: Viata fantastica

PREDICA PARINTELUI ILIE CLEOPA LA BUNA VESTIRE

Astăzi tună glas de bucurie în tot pământul. Astăzi, Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria mântuirea neamului omenesc.

Ziua de astăzi este mai sfântă şi mai înveselitoare decât toate zilele veacului, căci aduce bucurie şi vesteşte mântuirea la toată lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu milă şi cu îndurare din cer pe pământ, că a auzit suspinele strămoşilor noştri şi plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad, de la începutul lumii.
Iubiţii mei fraţi în Hristos, mai înainte de a spune altele, să ştiţi acest lucru: atât de adâncă este taina dumnezeiescului praznic de astăzi, încât nici mintea Serafimilor şi a Heruvimilor, nu poate a o pătrunde. Această părere nu este a mea, ci a Bisericii lui Hristos, care cântă: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”. (Bogorodicina Învierii, glas 4). Dar oare, fraţii mei, a fost cu totul ascunsă de îngeri şi de oameni această taină a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul? Nu cu totul, fiindcă a fost cunoscută şi de îngeri, şi de oameni, în chip umbros şi întunecat. Căci îngerii au vestit-o patriarhilor; ea a fost închipuită şi de sfinţii prooroci şi cu mult înainte, prin tainice proorocii, a fost descoperită. Dar ceea ce nici de îngeri nici de oameni nu s-a ştiut, a fost chipul zămislirii şi al naşterii mai presus de gând şi de cuvânt, al întrupării lui Dumnezeu din fecioară (Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia, vol. II, Întrebarea 42, p. 229). Aceasta o adevereşte iarăşi Biserica, prin cântarea : „Iar minunea naşterii Tale a o spune limba nu poate” (Axion).

În cele ce urmează vreau să arăt mai întâi cum a luat pricină acest minunat praznic al Bunei Vestiri. Sfânta Evanghelie ne spune: „Iar în luna a şasea (adică în luna lui martie, căci la evrei anul începându-se de la 1 septembrie, această lună a lui martie cădea a şasea) a fost trimis Arhanghelul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis. «Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei»” (Luca 1, 26-28). Iar Fecioara s-a spăimântat şi s-a tulburat la vederea îngerului şi la auzirea cuvintelor lui. Şi cugeta întru sine: Oare cine să fie acesta? Iar îngerul Domnului, văzând-o pe ea tulburată şi spăimântată, a liniştit sufletul ei cu aceste cuvinte: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Prea Înalt se va chema” (Luca 1, 30-32).

Fecioara Maria, aducându-şi aminte cum şarpele a înşelat pe Eva şi pe Adam în rai, gândea întru sine: Oare nu va fi lucrul acesta ce se arată mie vreo nălucire sau vreo ispită? Oare să nu fie vreo înşelăciune? Apoi a zis către înger: „Văd chipul tău, că te arăţi mie ca un om; dar graiul şi portul tău nu-ţi este din această lume. Mie îmi spui lucruri mari şi minunate, care nu mă pricep cum pot să fie. Tu zici că Dumnezeu Se va sălăşui în mine. Dar cum poate să încapă întru mine Dumnezeu, Care toată zidirea o a făcut şi pe care nici o zidire nu-L poate încăpea?! În ce chip sunt cuvintele acestea, eu mă mir şi mă minunez! Iar Arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte minuni mari şi preaslăvite ale lui Dumnezeu, din vechime, şi îi zise ei: „Adu-ţi aminte, preafericită fecioară, că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă! (vezi Luca 1, 37). Adu-ţi aminte cum toiagul lui Aaron, uscat fiind, a odrăslit (vezi Numerii 18, 8). Adu-ţi aminte cum Sara, femeia lui Avraam, fiind stearpă şi bătrână, a născut pe Isaac (vezi Facerea 21, 23). Adu-ţi aminte cum Ana, mama ta, fiind stearpă, te-a născut pe tine (Prolog, 8 septembrie), apoi cum rugul acela pe care l-a văzut Moise Proorocul la muntele Sinai, arzând cu pară, nu se mistuia (vezi Ieşirea 3, 25). Aşa şi tu vei lua întru tine focul dumnezeirii şi nu te vei arde. «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri» (Luca 1, 35). De vrei să te încredinţezi şi de altă minune, mai nouă, du-te la vara ta Elisabeta şi vezi că şi aceea, fiind stearpă, are acum a şasea lună de când a zămislit (vezi Luca 1, 36)”. Ascultând cu mare atenţie şi cu mare luare aminte cuvintele dumnezeiescului Arhanghel şi înţelegând ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfânta Fecioară s-a plecat a primi cuvintele lui şi, hotărându-se din inimă să asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisă ei prin îngerul său, cu mare smerenie zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38)

Profesor Ilie Badescu: Stiinta falimentarii asistate (II) Crizele lumii. Dezintegrarea asimetrica: problema globala.

de Prof Ilie Badescu 
 
În ultimul sfert de veac, au fost 10 crize economice, ne informează primitorul Premiului Nobel în economie, Joseph Stiglitz. În toate acestea, subliniază el, principalul factor care a dus la izbucnirea crizei a fost „liberalizarea pieţelor de capital” (Stiglitz, 2003, p. 162). Şi mai precizează Stiglitz: „a devenit tot mai evident (în temeiul analizei acestor crize – n.n. I.B.) că liberalizarea pieţelor de capital reprezintă un risc asumat inutil. Chiar şi atunci când ţările au bănci puternice, o piaţă bursieră matură şi alte instituţii pe care multe ţări asiatice nu le aveau, riscurile pot fi enorme” (ibidem).

Lucrul tulburător în această dezvăluire ţine de faptul că un mare economist, o minte de excepţie a lumii noastre, gândeşte, iată, de la polul opus faţă de „gânditorii metropolei”, cei care văd lumea cu „ochii metropolei”. Or, la polul opus este „periferia” sistemului mondial modern. „Ochii periferiei” văd lumea „realist” şi profetic. Periferia este o „parte a soluţiei”, metropola este o „parte a crizei”, a maladiei. Periferia ştie cum se poate vindeca lumea, dar nu e chemată la capul bolnavului, metropola stă la capul bolnavului, urmează tot felul de reţete, dar nu ştie şi nu poate să-l vindece. Este un medic neputincios. O spune atât de răspicat acelaşi mare gânditor şi medic al economiei mondiale, I. Stiglitz: „Percepţia existentă în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, percepţie pe care o împărtăşesc şi eu, este aceea că FMI a devenit el însuşi o parte a problemei în loc să fie o parte a soluţiei” (ibidem, p. 159). FMI este ochiul metropolei, se legitimează drept „medicul” ei pentru economia lumii, or, lumea afectată (de crize endemice şi convulsii ucigătoare) vede în FMI un fel de „ciumă”, cum remarcă Stiglitz: „Mai mult, în unele ţări aflate în criză, oamenii de rând, ca şi multe oficialităţi guvernamentale şi oamenii de afaceri continuă să se refere la «furtuna» economică şi socială care i-a lovit cu termenul «FMI» – ca şi cum ar spune «ciuma» sau «Marea Criză». Faptele istorice sunt datate înainte şi după «FMI», la fel cum ţările devastate de un cutremur de pământ sau de un alt cataclism natural datează evenimentele «înainte» şi «după» cutremur” (idem, p. 159).

În fapt, fenomenul în care metropola, prin „creierul” ei (FMI şi Trezoreria americană), şi-a pus toată speranţa şi toată profeţia, adică în creşterea de şapte ori, într-un interval de numai şapte ani (1990-1997), a volumului fluxului de capital privat dinspre ţările dezvoltate spre cele mai puţin dezvoltate, a fost spulberat de criza care s-a declanşat la 2 iulie 1997 şi care a împins lumea spre pragul prăpastiei. Şi, la pragul acela de timp, de la pervazul crizei eurasiatice, încă nu se zărea marea criză care va lovi ca un tsunami lumea întreagă, la doar 10 ani după prăbuşirea bahtului tailandez şi, deci, după criza din ‘97. Zona cu cea mai neaşteptată dezvoltare, Asia de Sud-Est, prin „mobilizare internă” şi prin injecţiile „capitalului străin” a fost împinsă în criză, zice Stiglitz, tocmai de „reţetarul FMI” („Dată fiind rata înaltă de economisire, ţările din Asia de Est nu aveau nevoie de capital suplimentar, şi totuşi, la sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, această liberalizare le-a fost impusă şi lor” – pp. 161-162). Efectul: în 1998, deci la un an de la declanşarea crizei, „PIB a scăzut în Indonezia cu 13,1%, în Coreea cu 6,7%, în Tailanda cu 10,8%” (ibidem, p. 160), iar efectul social era devastator: băncile se închideau şi rata şomajului şi a sărăciei atinsese proporţii înspăimântătoare: a crescut de patru ori în Coreea de Sud, de trei ori în Tailanda şi de 10 ori în Indonezia. În doar un an, în Indonezia, de exemplu, „15% dintre bărbaţii care lucrau în 1997 îşi pierduseră slujba până în august 1998″ (p. 159). Cât priveşte rata sărăcirii, aceasta atinge praguri de catastrofă: în Coreea de Sud „numărul săracilor din mediul urban aproape s-a triplat, aproximativ un sfert din populaţie fiind cuprinsă de sărăcie; în Indonezia, numărul săracilor s-a dublat, în unele ţări precum Tailanda oamenii daţi afară de la serviciile pe care le avuseseră la oraş s-au întors la ţară, de unde veniseră” (p. 159).

În ţări ca România, Rusia, Iugoslavia (fostă), efectele acestor politici au fost încă mai devastatoare. Sărăcia apăsătoare din România după primii zece ani de „reforme inspirate de reţetele FMI”, cuprinsese 40% din populaţie, retromigraţia (întoarcerea în rural a celor ce şi-au pierdut slujbele ori au ieşit la pensie) atingea deja proporţii foarte mari, ceea ce înseamnă o infuzie de bătrâneţe şi de „dependenţă” în lumea rurală, accentuându-i dificultăţile şi aşa uriaşe.

Sisteme întregi, comunităţi şi instituţii „îmbătrânesc”, nu doar persoanele. Partidele şi, deci, parlamentele sunt fără de energie naţională, ceea ce este semnul bătrâneţii; singura ţară care a admis pe scena politică un partid tânăr, naţionalist, a fost Ungaria, unde un astfel de partid a dat şi un prim-ministru, în persoana lui Orban, omologul lui M. Munteanu de la noi, care nu numai că n-a fost încurajat să creeze un astfel de partid (Mişcarea pentru România, pe care o crease, pe care am încercat eu însumi s-o susţin), ba, din contră, a fost supus unei operaţii de stigmatizare continuă şi de marginalizare, ceea ce a făcut din persoana sa o mare notorietate, dar, din păcate, o popularitate redusă. Efectul propagandei dăduse roade şi osificarea instituţiilor puterii n-a mai putut fi oprită după aceea (osificare atestată de circulaţia aceloraşi figuri în cadrul segmentului elitei guvernante, pe care nimeni şi nimic nu i-a putut clinti, nici pe ei, nici ideile eronate pe care le-au promovat cu ardoare religioasă, etalând un efect straniu de împietrire a sensibilităţii şi a gândirii politice). Dezindustrializarea şi retromigraţia rurală, la care se adaugă o prăbuşire a ratei medii potenţiale a fertilităţii cu 80-90% în primii 13 ani de „reforme”, sunt celelalte faţete ale acestui deceniu de neistovit declin, pe care FMI îl anunţase ca pe un deceniu al marii speranţe şi al marelui triumf.

Evident, ca şi în alte zone ale lumii, FMI şi instituţiile europene au mutat cauzele eşecului la „localnici” şi a început o operaţie de „desfigurare” şi de culpabilizare, care atinge culminaţia în promovarea ideologiei „corupţiei structurale”, atribuită unei inducţii „etno-spirituale”, unor metehne specifice, chipurile, românilor şi balcanicilor în genere. Guvernamentalii au intrat în joc, au consimţit, în genere (cu excepţiile de rigoare) la această operaţie de culpabilizare, nesesizând „efectul pervers”, care, acum, îi atinge chiar pe ei. În realitate, „corupţia” e o glumă pe lângă marile probleme pe care le are ţara şi „capitalismul” produs de „reţetele FMI” (ale „reformei” prin privatizare şi liberalizarea pieţei capitalului), care este, în fapt, un „capitalism prădalnic”, cu o componentă „speculativă” dezastruoasă, cu diminuarea spre anihilare a oricărei „libertăţi” naţionale (de reacţie şi de intervenţie), astfel că guvernele au prezidat mai degrabă „guvernări cu ochii închişi”, adică au fost împinse într-un „handicap vizionar” (indus în mare măsură de „ochelarii” metropolei, adică de „vederile” împrumutate de la instituţii precum FMI). Procedând astfel, guvernele s-au expus unei „predicţii autodistructive”, anihilându-şi practic puterile de intervenţie reală şi temeiul adevăratei responsabilităţi. Aceste guverne nu sunt nici măcar răspunzătoare pentru ceea ce se întâmplă. Primul guvern care va îndrăzni să arunce la coş, oricât de nezgomotos ar face-o, reţetele primite de la marile instituţii „binevoitoare”, va fi şi cel dintâi guvern cu adevărat „responsabil” (adică în capacităţi reale de răspundere).

Prof. univ. dr. Ilie Bădescu

Sursa: Clipa, via Ziaristi Online

Şcoala rugăciunii. „Obişnuiţi-vă să umblaţi în prezenţa lui Dumnezeu”

Rugăciunea este un subiect care îl preocupă mereu pe cel care vrea să aibă o viaţă sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Atenţia pentru o sporire a rugăciunii creşte însă mai ales în timpul Postului. Ce este rugăciunea? Când şi cât să ne rugăm, cum să ne raportăm la Dumnezeu? Cum să facem să avem o rugăciune primită de Dumnezeu? Care este diferenţa între pravila de rugăciune şi starea de rugăciune? De ce ne zboară gândul în timpul rugăciunii? La toate aceste întrebări ne răspunde Sfântul Teofan Zăvorâtul, ajutându-ne să mai urcăm o treaptă în şcoala rugăciunii:

Calea către starea de rugăciune
Toate relaţiile noastre cu Dumnezeu se întemeiază pe rugăciune. Totul constă în rugăciune. Spre ea să vă siliţi.
Rugăciunea nu înseamnă numai a sta în genunchi la rugăciune. A ţine mintea şi inima îndreptate către Dumnezeu înseamnă rugăciune, orice poziţie ar avea credinciosul. Pravila de rugăciune are rostul ei, iar această stare de rugăciune îl are pe al ei. Calea către ea este deprinderea de a-L pomeni totdeauna pe Dumnezeu şi ceasul cel din urmă cu Judecata.
Aşa să vă siliţi şi totul va merge bine. Aceasta va însemna că înăuntrul vostru îi veţi închina lui Dumnezeu fiecare pas. Iar paşii trebuie îndrumaţi către porunci. Şi poruncile le ştiţi. Asta-i tot! Fiecare situaţie o puteţi încadra într-o poruncă şi înăuntru Îi puteţi închina lui Dumnezeu lucrarea voastră. Şi aşa Îi veţi închina lui Dumnezeu toată viaţa. Ce vă mai trebuie? Nimic. Vedeţi cât este de simplu.

Cum să ne înălţăm cu mintea la Dumnezeu
Aţi început să vă rugaţi cu rugăciuni scurte şi aţi renunţat. Dacă nu aţi fi renunţat, aţi fi ajuns departe; iar acum trebuie să începeţi din nou. Rugăciunea adevărată este aceea care iese direct din inimă şi urcă la Dumnezeu. Şi nicio altă rugăciune nu este rugăciune dacă nu este aşa. Către acest lucru trebuie să ne îndreptăm toată grija noastră în lucrarea rugăciunii. Dar, de obicei, mintea noastră este supraîncărcată de mulţimea gândurilor, care nu sunt după Dumnezeu, voinţa de multele griji lumeşti, inima de atracţiile şi desfătările pământeşti; de aceea, a ne înălţa degrabă la Dumnezeu este totuna cu a ieşi dintr-o mlaştină.
Rugăciunile mici sunt un mijloc foarte bun pentru acest lucru. Ele învaţă mintea să stea într-un singur loc; trag puţin câte puţin voinţa de partea lor şi o desprind de griji. Acest lucru se manifestă mai puternic şi mai grabnic dacă le dăm atenţie nu numai în timpul pravilei, ci şi în celelalte ceasuri. Rodul lor neîndoielnic este formarea sentimentului pentru Dumnezeu, care este nedespărţit de rugăciunea neîncetată sau este unul şi acelaşi cu ea. Aici este legătura vie cu Dumnezeu, ţelul vieţii duhovniceşti.
„În cel somnoros se îngrămădesc rapid şi gânduri, şi fapte, şi patimi”. Trebuie să evităm acest lucru şi să căpătăm obiceiul de a-I închina lui Dumnezeu primele noastre gânduri. Aceasta vine din meditaţia dumnezeiască. Şi despre aceasta, mi se pare, era vorba. Anume că trebuie să parcurgem toate adevărurile sfinte din Simbolul Credinţei până la adevărul despre judecata de obşte şi sentinţa cu privire la soarta tuturor oamenilor.
Binevoiţi să păziţi aceste două metode şi va fi bine. Adăugaţi la aceasta numai să vă feriţi de rău şi să faceţi binele cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul. Şi aceasta este toată programa.
Scrieţi pe ceva şi citiţi mai des: îndată ce vă treziţi, meditaţie dumnezeiască; apoi rugăciuni scurte cu atenţie şi simţire şi toată ziua: Fereşte-te de rău şi fă binele (Ps 33, 13). Fiecare lucru şi cel mai mic, să îl faceţi în cel mai bun mod, ca înaintea ochiului lui Dumnezeu.

Să vă călăuziţi gândurile ca şi cum aţi fi înaintea ochilor lui Dumnezeu
Îl avem pe Domnul şi Mântuitorul cel Atotmilostiv, Care întotdeauna este gata să ne dea ajutor. Către El să vă îndreptaţi ochii minţii şi ai inimii voastre. Nu puteţi merge la biserică? Rugaţi-vă acasă. Obişnuiţi-vă să umblaţi în prezenţa lui Dumnezeu, adică neîncetat să-L pomeniţi pe Dumnezeu, Cel atotprezent şi atoatevăzător şi să vă călăuziţi gândurile, simţirile şi faptele ca şi cum aţi fi înaintea ochilor lui Dumnezeu.
Şi numai cu acestea să vă îndeletniciţi până când conştiinţa voastră se va uni cu cugetul, care este îndreptat numai spre Dumnezeu. Dacă veţi izbândi în acest lucru, nu veţi mai avea nevoie de nicio altă învăţătură. Va veni frica de Dumnezeu şi totul va începe să se aranjeze. Citiţi Evanghelia şi epistolele Apostolilor, câte puţin în fiecare zi, meditând şi aplicând în viaţa dumneavoastră ceea ce citiţi.
Purtaţi-vă faţă de sine cu asprime, faţă de ceilalţi fiţi milostivi şi smeriţi-vă înaintea tuturor. Niciodată să nu asupriţi pe nimeni, iar când sunteţi asupriţi, să mulţumiţi. Să nu osândiţi pe nimeni, să-i cinstiţi pe toţi ca pe sfinţi, iar pe voi să vă vedeţi ca păcătoşi.

Sf. Teofan Zăvorâtul

Sursa: Apostolat in Tara Fagarasului