Interviu Atitudini. Părintele Justin Pârvu: Hristos S-a născut! Nu ne vom şterge păcatele până când nu vom trece printr-un val aspru de suferinţă şi prigoană! În peştera noastră din temniţă, ca şi în peştera Mântuitorului, era o trăire permanentă. Nicio altă ţară nu se poate compara cu suferinţa martiriului neamului românesc. Ca să poţi vorbi despre martirii unui neam, trebuie să fii tare pregătit în suferinţă, ca omul care te ascultă să te recunoască. Nu stilul academic scrie istoria, ci suferinţa şi pătimirea. Şi în niciun caz amestecul cu diferite cluburi masonice, care strică cinstea şi onoarea martirajului

Interviu realizat de Monahia Fotini, 20 decembrie 2010

Sărut mâna, Părinte! Iată ca a mai binevoit bunul Dumnezeu să ne apropiem de un nou Crăciun cu pace. Voiam să vă întreb care este diferenţa între sărbătoarea Naşterii Domnului, aşa cum se prăznuia pe vremea sfinţiei voastre şi modul în care este azi sărbătorită. Nouă ni se pare că timpul parcă sa îngustat şi trece foarte repede de parcă nu mai avem vreme să ne bucurăm de o sărbătoare. Acum ajungem Crăciunul şi parcă mai ieri începusem Postul. Aşa era şi pe vremea sfinţiei voastre? Aşa o resimţiţi şi acum? 

Sigur că este o diferenţă. Era cu totul altfel bucuria unei astfel de sărbători trăite la nivel general. Pentru că aceste sărbători se desfăşurau în toată simplitatea lor, în adevăratul lor rost şi făgaş. Era într-adevăr o bucurie înnăscută în creştinul nostru ortodox. Plecau băieţii să împodobească steaua, se luau câte doi-trei şi umblau din casă-n casă până pe la Bobotează. Fiecare casă, aşa cum primeai icoana părintelui care venea cu Ajunul, tot aşa de solemn erau primiţi şi copiii, mai mici sau mai mari, care veneau cu uratul să vestească Naşterea Domnului. Pentru creştin era o mare binecuvântare să le intre pragul colindători şi o simţeam cu toţii ca pe o mare uşurare sufletească. Masa săracă, bogată cum era, dar se simţea cum fiecare om forma o peşteră a Naşterii. Acum, de pildă, frumuseţile acestea de la televiziune, de la radiouri, de la toate aceste mijloace de comunicare sunt foarte bune şi folositoare în acelaşi timp, dar îi ia omului tocmai ce este mai important: curiozitatea de a trăi.

Merg de pildă oamenii la Sfintele Locuri, pleacă înainte cu 2 săptămâni, cu o săptămână să se închine la peştera Mântuitorului din Betleem, se duc în Nazaret, apoi la Iordan, să vadă cu ochii lor apa Iordanului care se întoarce înapoi. Apoi toată lumea aceasta care se nevoieşte până într-acolo dovedeşte că la Betleem există mai mult decât o simplă peşteră; dovedeşte prezența harului dumnezeiesc. Nu e musai să mergi la Ierusalim ca să Îl simţi pe Domnul în inima ta; prezenţa şi trăirea unuia care nu merge este mai aproape de Ierusalimul ceresc decât a celui care s-a dus la Ierusalim şi după ce s-a întors, la câteva zile, a uitat, a intrat în normal şi iar ar dori să se mai ducă. Pentru că nu este o continuitate în trăire şi nu este o viaţă întreţinută permanent în numele Domnului. Se stinge repede. Acum, de pildă, noi aşteptăm Naşterea Domnului, dar parcă mai alaltăieri a fost începutul postului. Aceasta se întâmplă din motivul că Dumnezeu a dat timpurile să meargă mai repede, după greutăţile pe care le trăim. Pe câtă vreme, când omul era în continuitatea lui, simplu, modest în toate pregătirile – nu erau atâtea cheltuieli şi enormităţi, şi trăirea şi timpul parcă erau altfel. Li s-a dat drumul industriaşilor să facă o sumedenie de jucării sub imaginea Moşului Crăciun. Dar Moş Crăciun n-are nicio legătură cu ceea ce se comercializează. Acestea ne distrag atenţia spre cele exterioare. Pe când omul nostru, când mergea la biserică, stătea acolo până la terminarea slujbei; de-acolo pleca în liniştea lui înspre casă, fără să vorbească unul cu altul şi aşa se depărtau cu gândul rugăciunii şi a sfintei rânduieli din biserică. Când intrai înainte în casa lui, făceai mai întâi două-trei închinăciuni, apoi spuneai un Cuvine-se cu adevărat… şi iată de ce-am venit la d-voastră. Îşi spunea omul ce avea de zis, mai făcea o rugăciune, iarăşi un Cuvine-se cu adevărat… şi pleca acasă. Ei bine, astăzi dacă intrăm la vecinul, nu se mai vorbeşte de rugăciune, rugăciunea păcii: Pacea peste casa aceasta a d-voastră! Acum intră direct cu aparat de fotografiat, cu aparat de înregistrare, şi toate aceste lucruri îl scot pe om din făgaşul lui normal. Iată că şi tehnica este folositoare, pentru că eu, stând acuma mai mult într-un scaun decât să mişc într-o parte sau alta, stau aici şi dau drumul la un aparat şi ascult liturghia din biserică. Este şi asta o treabă bună cumva, dar nu e definitivă pentru că e o treabă nesfârşită, pentru că nu coboară acolo, în cameră la mine, harul lui Dumnezeu; coboară acolo unde e sfânta masă, unde stă preotul care binecuvântează, şi poporul care participă cu evlavie. Şi când ieşeau creştinii din biserică, la Naşterea Domnului, cum era obiceiul altădată, se salutau – Hristos S-a născut!, salutul acesta ca la Învierea Domnului (Hristos a Înviat!). Aşa se salutau până la Bobotează.

Duhul lui Dumnezeu peste aleşii Săi. ARHIM. GHEORGHE KAPSANIS: “Împreună cu Ionescu – în cunoscuta lui operă „Rinocerii” – strigăm şi noi: „Nu acceptăm să devenim rinoceri (numere). Vom rămâne oameni”.

EGUMENUL SFINTEI MĂNĂSTIRI CUVIOSUL GRIGORIE DIN SFÂNTUL MUNTE,
ARHIMANDRITUL GHEORGHE KAPSANIS DESPRE CRĂCIUN
(CU REFERINŢĂ LA ÎNDOSARIEREA ELECTRONICĂ)

CU NOI ESTE DUMNEZEU

Crăciunul de anul acesta ne găseşte într-o stare critică. Recesiunea economică şi sărăcia rezultată sunt pentru mulţi compatrioţi ai noştri cauza tristeţii şi neliniştirii multora. De asemenea, ameninţarea îndosarierii electronice, care îngrădeşte libertatea dăruită de Dumnezeu persoanei umane, constituie de asemenea un motiv de adâncă nelinişte pentru mulţi fraţi. Din aceste motive şi pentru multe altele, precum transformarea în ghetou a fostelor cartiere înfloritoare din marile noastre oraşe, se creează în noi şi în jurul nostru o atmosferă deprimantă.
Vor suna din nou clopotele de Crăciun, ca să vestească că Dumnezeu se face Om: „Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi” (Ioan 1,14).
Domnul Cel în peşteră Născut ne-a descoperit că Dumnezeul nostru nu este Dumnezeul rece al filosofilor, nici Dumnezeul neapropiat (inaccesibil) al iudeilor, ci este „Emanuel” adică - „Cu noi este Dumnezeu” (Matei 1, 23).
Aşa şi acum, în întunericul care ne înconjoară, putem să vedem Lumina, să sperăm, să ne bucurăm.
Emanuel este cu noi, ca să ne mângâie, că-L avem nu doar pe Atotputernicul, ci şi pe iubitorul, afectuosul Tatăl, care nu ne va lăsa singuri şi neajutoraţi în greutăţile noastre. Ajunge doar ca noi să-I cerem ajutorul cu credinţă şi smerenie. De altfel, avem dovezi că Domnul cel Atotputernic a salvat de multe ori neamul nostru de la dispariţie şi dezastru. Desigur, pentru orice intervenţie a Sfântului Dumnezeu e nevoie şi de pocăinţa noastră.
Cum se va însănătoşi societatea noastră, când noi, conducători şi supuşi ne îndumnezeim sinele, cultivăm o cultură a iubirii de sine, care este o fundătură, un impas?
Dispreţuim mântuitoarele şi iubitoarele-de-oameni porunci ale lui Dumnezeu, Îl persecutăm şi-L izgonim pe Emanuel din viaţa noastră socială şi familială, şi rămânem pustii şi deznădăjduiţi în lumea noastră mizerabilă.
Emanuel a venit, vrea să fie cu noi, ca să ne insufle dragostea, credinţa iubirii de oameni, dreptate, pace. Cu toate acestea, trebuie ca şi noi să-L vrem, să-L căutăm, să nu-L izgonim de lângă noi prin necredinţa şi egoismul nostru.
Cât de frumoasă devine viaţa oamenilor, când Hristos împărăţeşte în sufletele lor? Oriunde şi ori de câte ori Hristos a fost primit cu dragoste şi credinţă de către oameni, acolo şi atunci viaţa lor s-a umanizat, iar persoanele umane şi-au descoperit sensul şi scopul. De exemplu, prima comunitate creştină din Ierusalim prin minunata proprietate comună a creştinilor, organizarea în comuniune a parohiilor elin-ortodoxe sub turcocraţie, chinoviile ortodoxe, unde după marele Vasilie toţi trăiesc pentru unul şi unul pentru toţi: «εἷς οἱ πολλοί, καί ὁ εἷς οὐ μόνος, ἀλλ᾽ ἐν πλείοσι – Cei mulţi – unul, iar cel unul – nu singur, ci întru mulţi»” (Rânduieli Ascetice).
Desigur şi-n aceste cazuri n-au lipsit unele dezacorduri şi alunecări. Însă direcţia generală a fost corectă. Sarea ajuta societatea să nu putrezească. Pentru că „dacă sarea se va strica, cu ce se va mai săra?” (Matei 5, 13).
Poporul nostru elin-ortodox, cu toate păcatele noastre ale tuturor şi încercările care se depun sistematic pentru a fi despărţiţi de Hristos şi de Biserica Lui, are încă rădăcini creştine.
Datoria noastră a tuturor este – şi în principal a Păstorilor Bisericii noastre – să ne insuflăm nouă înşine şi poporului nostru duhul pocăinţei şi al întoarcerii la Dumnezeul Părinţilor noştri, ca Emanuel să poată veni între noi, ca să dea sens vieţii noastre, bucurie, pace, lumină. Încheind acest smerit salut, aş vrea să îmi înalţ şi eu glasul împreună cu obştea noastră către respectabilii politicieni şi conducători ai noştri, ca să împiedice aplicarea îndosarierii electronice şi astfel să ofere uşurare şi bucurie milioanelor de elini-ortodocşi, care se neliniştesc cu plăcere-de-Dumnezeu pentru acest subiect critic.
Nu vrem să devenim cifre sau numere şi să ne predăm persoana totalitarismului electronic. Dumnezeu S-a făcut Om. Noi ne vom dezice de valoarea persoanei noastre umane?
Împreună cu Ionescu – în cunoscuta lui operă „Rinocerii” – strigăm şi noi: „Nu acceptăm să devenim rinoceri (numere). Vom rămâne oameni”.
Cu aceste gânduri vă adresez dragostea noastră în Hristos Cel Născut şi urările noastre de Crăciun, când Îl vom întâlni şi Îl vom odihni în existenţa noastră pe Dumnezeiescul Prunc din Betleem.

Crăciun binecuvântat şi sfânt!

Egumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie din Sfântul Munte,
Sfântul Crăciun 2010

(traducere din limba greacă – Protos. Leontie, via e-mail)

Sursa: http://acvila30.wordpress.com/2010/12/29/arhim-gheorghe-kapsanis-impreuna-cu-ionescu-%e2%80%93-in-cunoscuta-lui-opera-%e2%80%9erinocerii%e2%80%9d-strigam-si-noi-%e2%80%9enu-acceptam-sa-devenim-rinoceri-numere-vom-ramane-oameni/

Interviu cu Badia Nae Purcarea despre experimentul Pitesti. „Pitestiul a fost mult mai dur decat Holocaustul. Un prizonier din Siberia a zis: daca noi in inchisorile din Siberia traiam ca aici la Pitesti, muream demult”

E scheian vechi badea Nae şi e cunoscut foarte de braşovenii adevăraţi. E verde precum bradul ce se-ndoaie, dar nu se frânge, după vorba prietenului său Ion Gavrilă Ogoranu. Am privilegiul de a mă fi născut în oraşul domniei sale de la poalele Tâmpei. Îl ştiam de demult din legendele cu haiduci şi legionari, însă dintr-un soi de sfială şi nevrednicie n-am îndrăznit să-l caut. Camarazii săi de suferinţă, unii încă în viaţă, mi l-au numit: un sfânt şi fratele nostru mai mare. Prieteni, elevi de-ai săi, intelectuali, preoţi, călugări, oameni din străinătate, vrăjmaşii săi chiar şi tot felul de gură cască se vântură într-un nesfârşit pelerinaj să vază şi să auză pe bădia Nae.

Ceva mai târziu, s-a-ntâmplat să-l găsesc vorbind la o lansare de carte despre Noica. Era o carte scrisă „corect politic” şi „scurtată” rău în ceea ce priveşte adevărul ăla cu capul spart de pe uliţe. La finalul lansării cu o smerenie, rar întâlnită azi, a cerut cuvântul. Şi a vorbit. Rostirea sa ne-a dus la geneza faptelor, aşa cum ele au fost să fie. Cu blândeţe fermă a despicat văzduhul şi a dumirit pe cei cu urechile la ei. Autorul imberb şi sclifosit a tăcut mâlc în faţa baciului. Se lăsase o linişte grea. Apoi, şi-a cerut iertare pentru nedorita intervenţie şi a dat să plece. Sala grămadă s-a ridicat şi ea să-l îmbrăţişeze pe bădia lor uitând de carte, autor şi autografe. Strategic, tânărul „învăţător” de  la Bucureşti a explicat că nu a putut publica până la capăt tot ce a aflat despre subiect şi că, pe deasupra, şi-a făcut o sumedenie de duşmani. Bătrânul Purcărea i-a răspuns calm şi cu profundă afecţiune: ştiu, dar îţi mulţumesc şi pentru atât cât ai spus! Am încercat să vorbesc cu autorul şi politicos  m-a expediat spunându-mi că ştiu deja mai multe decât a putut divulga în cartea sa.

Acela fost-a momentul când l-am abordat pe Badea Nae. Scârbit de cele văzute că vin de la tinerii-cufuriţi-eşalonul 3 m-am îndreptat cu sete să-l salut cu onor pe Bădia. Mă iertaţi, pentru întârziere, dar n-am luat o palmă pentru ceva nobil şi nici pentru Hristos! M-a privit îndelung cu un zâmbet melancolic ca apoi să ne pierdem pe uliţele Scheiului. Când am intrat în căscioara-i ţărănesc decorată am simţit pentru prima dată cum e să te întorci acasă.

***

„Noi suntem poporul cu cea mai grea şi cea mai lungă rezistenţă anticomunistă”

Marius Iona: Ce-aţi mai făcut săptămâna asta?
Nicolae Purcărea: E greu să spun ce am făcut. Am citit din cărţile astea, că tot citesc, că… foarte ciudat ştii, trebuie să iau de două-trei ori capitolul să-l pot înţelege, să pot memora esenţialul, că aşa mă leg de idee, îmi notez ideea pe care undeva trebuie să o dezvolt şi eu. Suntem obligaţi să cunoştem Holocaustul poporului evreu.
M.I.: Este un lucru rău să cunoştem Holocaustul?
N.P.: Dom’le, nu este un lucru rău. Dar de ce suntem obligaţi să-l cunoaştem? De ce nu suntem obligaţi să cunoştem Holocaustul poporului nostru? Să ştii poporul tău prin ce suferinţe a trecut. Am citit aici un articol al unui preot maghiar; a fost student şi a fost băgat la Piteşti, dar el maghiar fiind nu a făcut parte din problemele românilor. Nu a cunoscut Mişcarea Legionară. Şi scrie aşa de frumos, dom’le! Am admirat felul cum disecă, îmi face impresia că uneori chiar prea mult, aceasta problemă. Dar aşa a văzut-o el, e frumos…
M.I.: Care problemă?
N.P.: A Piteştiului, că a trecut prin Piteşti. Scrie foarte frumos, are foare mult discernământ, foarte multă logică în tot ceea ce spune. Interesant, foarte interesant, dar e bine ca acest lucru să fie dat şi în şcoli, să citească, să studieze, dar e prea… cum să zic, face parte din romanele astea S. F., că a fost o imaginaţie bolnavă tot ce ni s-a întâmplat acolo.
M.I.: Dar nu credeţi că din vina noastră nu e promovat Piteştiul?
N.P.: Dom’le, e o linie generală, spre deosebire de alte ţări care îşi proclamă, îşi dezvăluie toate suferinţele, aici restrâng. Ce se ştie, de exemplu, despre rezistenţa din munţi? Nu se ştie mai nimic. Şi noi suntem poporul cu cea mai grea şi cea mai lungă rezistenţă anticomunistă. Comunismul noi nu l-am înghiţit pe nerăsuflate. Ne-am opus, am rezistat. Nimenia din ţară de la noi nu vrea să dezvălui această rezistenţă.
M.I.: Dar de unde ştiţi că poporul nostru tace? Care este argumentul că ar fi o atitudine conştientă? Poate că suntem indiferenţi.
N.P.: Pentru că este o direcţie nu ştiu de unde primită. Cine conduce ţara? Din umbră cine o conduce? Ştim noi lucru ăsta? Bănuim că e condusă de… noi zicem că-i condusă de Băsescu şi îl beştelim pe Băsescu toată ziua, dar dincolo, peste Băsescu, cine e, cine conduce? Mafia asta. Cine-i asta? Ştim noi cine-i asta? Bănuim, dar liniile directoare pe care le dă sunt foarte precise. Nu faci aia, nu faci aia. Te duci şi plângi la Holocaustul evreilor, vai ce plângi, ce lăcrimezi la Holocaustul evreilor, atât! Dar plângi tu vreodată citind despre Piteşti? Despre Piteşti ai plâns tu? Ai lăcrimat? Să vezi ce s-a întâmplat acolo? Vrei să dezvălui? Nu vrei. Ţii ascuns, vai, să nu afle, să nu se ştie. Parcă am ţine în braţe comunismul, ştii, aşa, cu mult drag. Îl ţinem pentru că de la Iliescu încoace, ce s-a făcut? S-a făcut ceva? Nu s-a făcut nimic. Şi toate, toate care vin, că-i Iliescu, că-i Băsescu sau cine o fi, toate purced de la acelaşi trunchi: concepţia comunistă. Uite ăsta e efectul concepţiei comuniste, tot ce se întâmpă acum.
M.I.: Sunt unele voci care ar putea să spună că ne ocupăm de fenomenul ăsta, se scriu cărţi despre comunism, despre fenomenul Piteşti…
N.P.: Da, scriu, dar scriu într-un fel semi-oficial. Pentru că, vorba aia, noi le scriem, noi le citim. Dar nu sunt date în şcoli şi nu sunt studiate în facultăţi. Să se studieze fenomenul. S-a studiat într-o facultate acest fenomen? Nu s-a studiat.
M.I.: Sunt, totuşi, studenţi la filosofie care pe fenomenul Piteşti îşi fac masterate, doctorate…
N.P.: Îşi fac… Îşi fac din ce? Din citite? Sunt aşa de puţini cei care vin să se intereseze! Alin Mureşan a scris o carte ca teză de licenţă. Iartă-mă, dar după povestitele altuia, dar după povestitele altuia a scris şi Virgil Ierunca, a scris şi Goma după povestitele altora. Unii scriu mai pe lângă, alţii încearcă să se integreze într-un fel, dar nu se pot integra.
M.I.: Cum este Paul Goma?
N.P: Este fecund, dar îl întreb pe Paul Goma care nu a trecut pe acolo, când zice „Patimile după Piteşti”, zice că autorului i se refugia gândul şi evada din închisoare şi se gândea la iubita lui. Nu este adevărat, că nu mai aveai putere să faci aşa ceva. Nu puteai. Trebuia să stai cu capul plecat şi să gândeşti. Să gândeşti întâi la fiinţa ta şi cum te poţi apăra, să gândeşti după aia uneori ce minciună să mai spui, că unii de atâtea minciuni,    s-au încurcat în minciuni, fabulau şi au avut iar de tras. Ce bătaie au mai mâncat!…Şi alţii săracii, care trebuiau să spună verzi şi uscate, să blameze, să desfigureze fiinţa umană. Asta-i partea proastă. Şi au reuşit să o desfigureze.
.

„Piteştiul a fost mult mai dur decât Holocaustul”

M.I.: Al câtelea lot aţi fost la Piteşti? Pentru că dumneavostră când aţi ajuns, mai erau unii despre care dumneavoastră mi-aţi spus că erau reeducaţi.
N.P.: Erau, că eu am ajuns exact la un an după ce a început. Fenomenul a început la Sfântul Neculaie, adică a început prin octombrie, dar la Sfântul Neculaie a intrat un lot, în ’49. Eu am intrat la Sfântul Neculaie în ’50. La un an diferenţă de primul lot. Şi într-un an de zile nu a fost o cameră, au fost zeci de camere acolo. Pentru că s-a început la parter unde era şi camera 4 spital. Şi s-a început ş-acolo, dar s-a început în multe locuri. S-a început asupra a doi trei inşi sau asupra a unuia chiar.
M.I.: Dumneavoastră credeţi, din ce-aţi studiat despre Holocaust, că Piteştiul a fost mult mai dur decât Holocaustul?
N.P.: Da! Categoric!
M.I.: Şi prin ce a fost? Care-s argumentele?
N.P.: Dom’le, în Holocaust, de exemplu la Auschwitz, dacă te băga în camera de gazare mureai în două-trei secunde. La Piteşti însă a trebuit să înduri luni de zile, stăteai cu mortul lângă tine, stăteai cu chinul lângă tine şi ştiai că îţi vine rândul. Ori presiunea aceasta psihică era îngozitoare. Vedeai sângele ţâşnind din trupul unuia, dar ştiai că îţi vine şi ţie rândul. Şi asta pentru fiinţa omenească era îngrozitoare, era distrugătoare. Că şi asta contribuia la efectul căderii unuia sau a altuia. Şi mă gândesc acum… nu ştiu… cum am rezistat. Am rezistat. Unde am stat eu ascuns un an, asta m-au pisat la cap. Şi am rezistat şi n-am spus. Dacă spuneam, băgam nişte prieteni la puşcărie. Am suportat, i-am ignorat, dar mă întreb, în tot tumultul acela, în toată presiunea aceea, cum Dumnezeu am reuşit să păstrez într-un colţ al sufletului meu acest lucru, şi nu l-am spus. Au fost lucruri pe care nu le-am spus.
M.I.: Dar aţi spus unele lucruri?
N.P.: Sigur că am spus pentru că ştiau prea mulţi. Adică asta a fost tactica. Se vorbeşte despre etapele Piteştiului, demascarea inter-exterioară, demascare interioară şi autodemascare. Dar trebuie să vorbim şi de prima etapă pe care o ignoră toţi şi care a fost determinantă, adică despre faptul că am fost adunaţi toţi într-o cameră şi aşa ne-a lăsat luni de zile, ne-a lăsat să ne desfăşuram cu toate ale noastre pentru cunoaştere şi pentru autodemascarea care a venit după aceea. Asta a fost îngrozitor, acest capitol îl ignoră mulţi. Şi eu zic că nu e bine să-l ignorăm.
M.I.: Cât a durat „starea de calm”?
N.P.: Din august până la Sfântul Neculaie. Câteva luni bune în care ai avut timp să te poţi lega sufleteşte de unul şi altul…
M.I.: Şi apoi cât aţi stat sub teroare?
N.P.: Păi, am stat toată etapa, şase-şapte luni. Şi totuşi am fost printre privilegiaţii sorţii, pentru că după perioada asta de instruire trebuia să dovedeşti că nu mai eşti acela, că te-ai schimbat, că eşti altul şi te trecea în altă cameră. Te trecea fie ca bandit, fie ca eventual, viitor călău. Şi atunci perioada asta a trecut peste mine foarte uşor pentru că am plecat la Canal în loc să trec în altă cameră. Dar eu sunt sigur că iar o luam de la început. Pentru că dacă mă punea să bat, eu nu băteam. Chiar mi s-a întâmplat, plantonul meu pe care l-am avut şi care m-a chinuit aşa în felul lui a căzut şi el. L-a prins cu ceva si a căzut. Şi zice Mărtinuş care era şeful camerei noastre: acum bate-l şi tu! Zic: nu-l bat, că eu nu pot să-l bat. Cum i-a scăpat lui Mărtinuş momentul să-mi aplice o pedeapsă că nu pot să-l bat? Sincer, nu ştiu să-ţi spun… Asta era echivalent că tot bandit am rămas. Nu m-a bătut, am scăpat aşa… eram eu prea epavă şi prea chinuit de m-a lăsat în pace, tind să cred… d-aia mi-a fost foarte uşor, iar apoi am plecat de la Piteşti la Canal. Gata, am uitat tot. A fost o anchetă, am uitat. Ne-am revenit. M-am scuturat şi mi-am revenit. Toate loviturile nu şi-au făcut efectul de a-mi destrăma sufletul, de a mă mutila.
.

„Un prizonier din Siberia a zis: dacă noi în închisorile din Siberia trăiam ca aici la Piteşti, muream demult”

M.I.: Totuşi, vi s-ar putea spune aşa: ce vreţi? Sunt două tipuri de lumi în această tortură instrumentată, este lumea orientală, aia de la ruşi venită, unde-s tătarii pe dedesupt şi lumea nemţească care a făcut Holocaustul. Nemţii lucrează cu alte scule, cu alte metode: gazare, chestii… Sunt mai practici, mai occidentali, pe când orientalii ăştia, mai ritualici, mai minuţioşi şi mai barbari în ultimă instanţă.
N.P: Nişte francezi au pus sub semnul întrebării: a existat sau nu a existat camera de gazare? Moartea evreilor şi-a comuniştilor în mare parte s-a datorat bombardamentului american. Americanii au venit după 23 august şi au bombardat lagărul şi au bombardat tocmai latura unde erau comuniştii şi evreii şi acolo au murit majoritatea. Şi de-ai noştri au murit. A rămas încă un mister: cum au murit? Un prizonier din Siberia a zis: dacă noi în închisorile din Siberia trăiam ca aici la Piteşti, muream demult, deci a fost cu mult mai greu, detenţia a fost mult mai sfâşietoare.
M.I.: Şi totuşi, domnule Purcărea, nu vă crede nimeni. Cei care aud cred că dumneavoastră încercaţi să vă victimizaţi şi spuneţi că a fost mai greu decât în Siberia, mai greu decât la Auschwitz, mai greu decât nu ştiu pe unde. Se zice că e o chesite românească, că noi încercăm să ne plângem de milă.
N.P.: Da, fiecare face lucrul ăsta într-un mod sau altul. Dar eu le spun: nu încercaţi să fiţi ca mine că nu puteţi. Eu am crescut, m-am dezvoltat sub ideea asta, iar dumneavoastră dacă vreţi să mă atacaţi, întâi cunoaşteţi-mă şi după aceea veniţi şi mă atacaţi. Ca să discuţi cu antiteza, trebuie să cunoşti mai întâi teza.
M.I.: Păi, ei consideră că o cunosc.
N.P.: Nu o cunosc deloc.
M.I.: Ei zic că suferinţă a fost peste tot. Că sunt nuanţe, asta e altă discuţie, dar suferinţă a fost peste tot.
N.P.: A fost suferinţă peste tot, categoric. Pentru că dacă porneşti de la conceptul de ură de clasă înseamnă că trebuie să distrugi tot. Şi mai întâi Marx şi Engles, apoi Lenin spuneau: cum putem să triumfăm? Printr-o revoluţie. Şi revoluţia cum va fi? Cu violenţă. Asta a fost concepţia lor: prin violenţă. Şi dacă porneşi de la conceptul ăsta sigur că trebuie să distrugi tot. Să formezi o nouă clasă, o nouă concepţie, să razi, să razi tot…
M.I: Şi cum vă explicaţi faptul că aţi rezistat totuşi?
N.P.: Dumnezeu m-a ajutat. Altă explicaţie omenească, n-am. Nu pot să spun că am avut eu forţă fizică. N-am avut, vai de capul meu. Că eram un schelet ambulant. Dar am avut o forţă sufletească care m-a determinat să rezist. Şi această forţă este sâmburele de rezistenţă pe care mi l-a dat Dumnezeu.
M.I.: Când aţi fost luaţi de la Piteşti şi duşi la Canal vi s-au spus „Slăbănogii din Capernaum”.
N.P.: Da, aşa eram de slabi. Toţi care veneam de la Piteşti eram slabi, eram epave. Pentru că era mâncarea proastă si era frig, şi mai ales era teroarea, frica în care trăiam şi care ne consuma enorm. Că dacă ai ceva pe suflet, vezi că nu te lasă să dormi, nici nu poţi înghiţi mâncarea. Şi ce am înghiţit noi, numai mâncare nu era…

A aparut revista ATITUDINI nr. 14

DIN CUPRINS

• Părintele Serafim Rose – propovăduitorul Ortodoxiei inimii
• Cum m-a ajutat Părintele Serafim Rose împotriva evoluţionismului de Ioan Vlăducă
• Hristos S-a născut! Interviu cu Părintele Justin Pârvu
• Istoria ROCOR-ului de Sfântul Ioan Maximovici – partea a II-a
• Cuvânt despre prooroci mincinoşi şi dascălii mincinoşi şi lipsiţii de Dumnezeu eretici de Sf. Ioan Gura de Aur
• Scrisoare către cei ieşiţi din Biserică de Pr. Prof. Dr. Mihai Valică
• Ecumenismul şi politeţea europeană de Ioan Vlăducă
• Prorocii ale stareţilor ruşi. Apostazia ca urâciune a pustiirii
• Maica Gavrilia Papayannis, Anahoreta dragostei. Adevărata Iubire se găseşte mereu pe Cruce
• Ultima revoluţie: NOUA ORDINE MONDIALĂ reală împotriva falsei „Noi Ordini Mondiale” de Saccsiv
• Neamul românesc pe calea Adevărului. De ce suntem în criză? de Dan Radovici
• Hristos Se naşte, slăviţi-l! Icoana Naşterii lui Hristos de Michel Quenot

si multe altele.

Arhitect Nicolae Tulban: Despre deschiderea cerurilor (la sărbătoarea Sfântului Arhidiacon Ștefan, Întâiul Mucenic)

Ieri l-am prăznuit pe Sfântului Arhidiacon Ștefan, Întâiul Mucenic. Prilej pentru a relua citirea capitolelor al șaselea și al șaptelea din Faptele Apostolilor, acolo unde este descrisă înfățișarea sfântului la Sinedriu, depoziția și execuția acestuia. Citirea lor în cheia arhitecturii bisericii este deosebit de roditoare. Pentru spațiul bisericii, apărararea Mucenicului reprezintă punctul turnurii de majoră importanță, punctul trecerii de la o arhitectură legalistă, a unei sacralități depășite (chiar dacă reluată în cheie filosofică până și în zilele noastre), la o arhitectură a Duhului, a grăirii Duhului în cuvinte de piatră.

Avem aici a face cu două aspecte ale discursului Arhidiaconului. Chiar dacă aparent contrare, discursul Arhidiaconului și înțelegerea acestuia de către evrei sunt deopotrivă pilduitoare pentru cei care-și pun problema spațiului liturgic. Prin rostirea Sfântului în fața Sinedriului, dar și prin spațiul care i se înfățișează în timpul execuției, cele două părți sus-pomenite ale cărții Faptelor Apostolilor sunt, în toată profunzimea lor, punctul de plecare într-o înțelegere a topologiei liturgice. Importanța acestui discurs pentru topologia liturgică este dată nu doar de prezentarea spațiului sacru veterotestamentar cât mai ales de cea a modului în care acest spațiu sacru a fost tocmit, pentru a pregăti înțelegerea spațiului liturgic. Sfântul ne aduce aminte atât de spațiul sacru veterotestamentar al Templului construit de Solomon, cât și de lucrarea oamenilor în acest sens, în îndepărtare de Dumnezeu. Iar îndepărtarea de lucrarea Duhului a fost obișnuită pe parcursul istoriei poporului Evreu (“Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum Şi părinţii voştri, aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o!” [Fapte 7, 51-53]). Tocmai această distanță este cea care ne ține departe (aș putea spune până în ziua de azi) de punerea în formă a spațiului liturgic, așa cum este el, de icoană a Împărăției lui Dumnezeu, de icoană al lucrării mâinii sale: "Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie? - zice Domnul - sau care este locul odihnei Mele? Nu mâna Mea a făcut toate acestea?" [Fapte 7, 49-50, Is. ...]. Pentru că ne este mult mai lesne să recurgem la propriile noastre creații (individuale sau de grup), la propria imaginație, decât să avem răbdarea de a înceta a mai vorbi pentru a-l lăsa pe Hristos să vorbească prin noi. La fel cum evreilor le-a fost mai ușor să-i ceară lui Aaron să facă dumnezei decât să aștepte întoarcerea lui Moise: “Zicând lui Aaron: "Fă-ne dumnezei care să meargă înaintea noastră; căci acestui Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce i s-a întâmplat". Şi au făcut, în zilele acelea, un viţel şi au adus idolului jertfă şi se veseleau de lucrurile mâinilor lor.” [Fapte 7, 40-41].

.

Aici avem cheia înțelegerii sinedriului. De aici începe cealaltă parte a discursului Arhidiaconului – oprirea înțelegerii sinedriului la “stricarea” Templului. Pentru ei Templul, odată cu transfigurarea, încetează să mai existe. Neputând să înțeleagă ca plinire primirea de către lumea noastră a Mântuitorului în trup, nu pot înțelege astfel nici plinirea Templului prin lucrarea Sfântului Duh. Originea acestei opuneri este de asemenea veterotestamentară. Sfântul ne aduce înainte lepădarea de Moise a evreilor. După ce Moise a avut vedenia rugului aprins, evreii “l-au lepădat şi inimile lor s-au întors către Egipt”. S-au întors spre ceea ce ei puteau lesne înțelege – idolul făcut de mâna omului – depărtându-se de Dumnezeu și de zidirea mâinii Sale. 

 

Astfel, arhiereii se împotrivesc lucrării Acestuia, cum au făcut-o de fiecare dată când Duhul a vorbit prin prooroci: “Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum, voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o!” [Fapte 7, 52-53]. Dificultatea extremă în înțelegerea spațiului liturgic este dată de dificultatea înțelegerii lucrării Duhului. Sau, poate, greutatea lăsării Duhului să lucreze...

Chiar dacă David a cerut să se găsească loc pentru Dumnezeul lui Iacov, iar Solomon I-a zidit Lui casă, Dumnezeu nu locuiește în lăcașuri făcute de mâini. Pentru că, așa cum a zis și Sf. Ștefan, după Proorocul Isaia, El locuiește doar în zidirea lui – în care Cerul este tron și pământul Îi este așternut picioarelor. Și în icoanele acestei zidiri – care sunt biserica zidită și sufletul omului. În aceste două icoane (descrierea a făcut-o, în Mystagogia, Sf. Maxim) vedem zidirea lui Dumnezeu, așa cum o regăsim în sufletul Întâiului Mucenic, care nu s-a împotrivit lucrării Lui: “Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!” [Fapte 7, 55-56]

.

De aici sunt de desprins, cu ajutorul Sfântului Ștefan, (cel puțin) două idei importante pentru arhitectura bisericii. 

Prima este legată de bisericile dedicate martirilor. Acestea sunt legate de deschiderea Cerurilor, pe care, asemenea primului între martiri, au văzut-o la momentul săvârșirii pentru Hristos. Indiferent dacă sunt ridicate pe locul martiriului sau sunt dedicate martirilor pe alte locuri, ele sunt icoane ale deschiderii Cerurilor. Prin relația puternică pe care o au cu martirii și cu martiriul, poartă și un nume din această familie lexicală – martyrion. Și din legătura puternică cu deschiderea cerurilor, forma tipică, centralizată, pe plan octogonal. Dar importanța maximă este dată de legătura directă pe care actul martiriului, eveniment căruia îi sunt închinate bisericile de acest tip, o face între lumea noastră și lumea în care va avea loc a doua venire, cea în care se vede Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu, așa cum Sfântul Ștefan a văzut, alegând moartea în mărturisire. Evident, această relație, iconică, nu este caracteristica exclusivă a martyrioanelor, chiar dacă acestea sunt închinate martirilor. Ea aparține tuturor bisericilor ortodoxe.

Din acest punct, putem trece la a doua idee care trebuie să fie reper al arhitectului de biserici. Ține de creativitatea în spațiul arhitecturii bisericii. Libertatea arhitectului de biserici este dată tocmai de capacitatea lui de a întrezări deschiderea despre care vorbea Arhidiaconul Ștefan. Aceasta se face, evident prin multă pregătire duhovnicească. Pentru că cel mai important lucru pe care arhitectul îl are de făcut este de a lăsa Duhul să lucreze prin el. De a nu lucra doar după voia proprie, pentru a pune întotdeauna început, așa cum fac modernii, ci de a înțelege Tradiția, nu critic, ci prin asumare, pentru a deveni instrumentul de lucru al Celui fără de început. Această raportare la Tradiție este cea care duce la relația iconică între spațiile pe care arhitectul le plăsmuiește și spațiul în care a intrat Sf. Ștefan, spațiul în care acesta L-a văzut pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu.

Francmasoneria si politicienii in opera lui Eminescu (II): “Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională”. Editorial in “Timpul”

Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi (*)

De câte ori ,,Românu” era în opoziţie se ocupa cu oarecare stăruinţă de starea conaţionalilor noştri din Ardeal şi Ţara Ungurească. De când însă roşii veniră la putere ,,Românul” părea a se feri de-a mai rosti chiar numele Transilvaniei.

Această dezinteresare deplină forma un contrast cu restul presei române.

Nu e vorba de România irredenta, care nu există decât în imaginaţia maghiarilor, nu de ,,Daco – românia”, o invenţiune austro – rusească, făcută pentru a fi opusă de-o putere celeilalte, ci de-un adevăr, de-o realitate etnologică.

Deşi munţii despart poporul românesc în bucăţi, deşi aceşti munţi, care le-a păstrat naţionalitatea în evul mediu, constituie azi o piedică statornică pentru unirea politică a lor, totuşi, din suta a şaptesprezecea începând, au prins a se naşte un contact intelectual între diferitele provincii în care acest popor locuieşte. Faptul cel mai curios şi mai important din toate este unitatea de limbă, de datine juridice, religioase şi de viaţă familiară. Miron Costin este cel dentăi care-n suta a şaptesprezecea constată această unitate vrednică a inspira mirare.

El descrie curăţia şi frumuseţea limbei vorbite în Maramureş şi viaţa neatârnată a românilor de acolo, ne dă legenda fondării Moldovei şi a Ţării Româneşti, constată iden [ti ]tatea de origine şi limbă a poporului. În acelaşi timp cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească, opresc procesul de diversificare şi de dialectizare a graiului viu; acesta primeşte prin cărţi o normă unitară în rostire şi în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii şi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Ţara Românească şi-n o parte a Ardealului, căci la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci. Poate să fi fost un instinct de adevăr, poate c-a fost însă chiar cunoştinţa limbei latine care i-a îndemnat la aceasta. Alături cu limba exista ca element de unitate literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleaşi balade ce s-au cules în munţii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că piesele nemerite de literatură populară aveau tendenţa de-a se răspândi la toţi românii.

Pe lângă acestea aflăm în decursul evului mediu unitatea datinei juridice. În Ungaria, în Banat, în Ardeal, la noi, în Polonia chiar, oriunde românii ar fi fost aşezaţi din vechi sau veniţi din nou, ei cer cu stăruinţă să se judece după dreptul românesc, jus olachale, care va fi corespuns pretutindenea cu ceea ce la noi se numea „obiceiul pământului”. Dar o trăsură de unitate şi mai caracteristică întâlnim la poporul întreg. În evul mediu românii erau în Peninsula Balcanică şi în Ardeal castrenses (din latinul castrum – nn), ziditori şi apărători de cetăţi, sub orice Coroană ar fi trăit. Ei bine, aflăm la domnii din epoca noastră eroică o adevărată manie de-a zidi mănăstiri întărite; numai Ştefan cel Mare a ridicat vro patruzeci. Toate aceste asemănări, anterioare chiar formaţiunii statelor române, am numit-o într-un cuvânt – unitatea preexistentă a rasei.
Precum Italia evului mediu, cu toată bucătăţirea ei politică, îşi păstrase unitatea intelectuală, precum şi-a păstrat-o Germania după războiul de treizeci de ani, tot astfel ar fi fost bine ca românii să fie pretutindenea atât de conservatori ca să păstreze în viaţa lor publică şi-n cea privată elementele de unitate dintre ei.
Din nenorocire nu s-a întâmplat astfel.

Orice zgârie – hârtie care n-avea idei nouă a crezut că poate înlocui această lipsă prin vorbe nouă, de-aci în România mania generală a neologismelor.

Deşi rostirea normală a limbei româneşti e indicată fără abatere prin scrierile din veacurile trecute, totuşi românii moderni n-au găsit încă mijlocul de a o scrie în mod unitar. Câte capete, atâtea ortografii. Literatura populară stagnează, căci afară de doi-trei scriitori nimeni din noi nu mai e ‘n stare a reproduce graiul viu al poporului. Limba săracă a gazetelor a scos din uz miile de locuţiuni frumoase şi caracteristice cari formau avuţia lexicală a limbei. Cât despre legi, e aproape de prisos să vorbim. Nimeni nu ştie în ce consistă obiceiul pământului. Peste noapte şi prin surprindere s-au introdus codici, traduşi rău din franţuzeşte, o organizare comunală tradusă, regulamente traduse; toate formele esterioare ale unei civilizaţii străine s-au introdus la noi: scumpe, sterpe, ultraliberale, neavând alt rezultat decât favorizarea străinilor în toate afacerile lor din România. Astfel statul român nu este un produs al geniului rasei române, ei un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată. Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi; în loc de-a sămăna în toate cele, începem a ne deosebi. Nu mai vorbim de nepăsarea noastră naţională, care-a făcut cu putinţă ca o promiscuitate etnică din cele mai curioase să formeze clasele culte şi consumatoare din România. Destul numai că limba e gonită de păsăreasca gazetelor, muzica de-o admirabilă adâncime e gonită de cântece nemţeşti şi franţuzeşti sau trasă pe calapodul celei străine, încât îşi pierde caracterul şi naivitatea; literatura — o reproducere rea a celor străine; legile — o traducere; organizaţia — o maimuţare.
Iată ceea ce înţelegem noi sub tradiţie: păstrarea elementelor caracteristice şi naţionale ale unui popor. Pentru noi nu e îndoială că, daca s-ar fi putut păstra prerogativele politice ale familiilor noastre vechi, ţara aceasta ar fi fost cu mult mai românească decum e azi — şi că d-nii C. A. Rosetti şi Giani, oameni cari, fără vina lor, nu tăgăduim, sunt noi în România, nici au înţeles vreodată importanţa tradiţiei, nici au crezut în necesitatea păstrării ei.

Am spus că, pe când ,,Românul” era în opoziţie, se ocupa mai des de stările de lucruri de peste munţi. O făcea în modul său superficial, nu pentru că l-ar fi interesat soarta românilor de acolo, ci pentru a câştiga popularitate. E de ex. un fapt constant pentru foile din România că, în descrierile ce le plagiază cine ştie din ce foi străine asupra provinciilor române din Austria, numele de localităţi citate nu sunt cele româneşti, ci cele ungureşti sau nemţeşti. Chiar „Monitorul” scrie Cronstadt şi Hermannstadt , când e vorba de Braşov ori de Sibiiu. De când însă roşii au venit la putere, relaţiile lor gingaşe cu Austro-Ungaria [î]i făcea să nu mai zică o vorbă măcar de câte se petrec dincolo.

Şi-n adevăr curioase lucruri se petrec. Pe când presa germană şi maghiară [î]i dă zilnic zor cu identitatea de interese între România şi Austro-Ungaria, o jumătate a poporului nostru e supus unui tratament cu totul escepţional. Naţionalităţi egale la număr cu românii au de mult o poziţie politică. Cehii discută în Dieta Boemiei, au şcoli şi o universitate plătită de stat; în Galiţia limba polonă e oficială, atât la autorităţi cât şi în învăţământ. Croaţii au Dieta proprie şi guvern propriu; românilor, nu numai că n-au o reprezentaţiune politică ori un teren de viaţă publică, dar li se tăgăduieşte până şi dreptul de-a-şi face şcoli cu banii lor proprii.
Ziarele române de peste munţi începuseră a se mira cum „Românul” tace în privirea aceasta. Noi nu ne-am mirat de aceasta. Oamenii politici ai roşilor nu au nici o pricepere pentru cestiuni naţionale, n-au avut-o înlăuntru, n-o au în afară: Fraza au repetat-o pururea: vorba naţionalitate au fost înscris-o pe drapelul lor; esenţa însă n-au înţeles-o nicicând. De vorbă s-au servit gonind popularitate, dar în faptă s-au dovedit a fi intelectual străini, a nu pricepe nimic din tot ce constituie viaţa proprie a unei naţionalităţi. Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.

Ne temem deci că interesul pe care din nou şi pe neaşteptate îl arată ,,Românul” pentru stările de lucruri de dincolo de munţi va avea un caracter cu totul platonic, de vreme ce toată viaţa politică a roşiilor ne dovedeşte incapacitatea lor înnăscută de-a înţelege ideea naţionalităţii şi lipsa de pietate pentru toate elementele câte-o constituie.
[14 august 1882]
Mihai Eminescu, “Timpul”, Opere, Vol 13. P 168-169

(*) Titlu ales de Roncea.ro. In general, editorialele din “Timpul” apareau fara titlu.

Vezi si:
Ziaristi Online: Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular. CARTEA TRECERII (II) »
Roncea.ro: ULTIMUL ARTICOL al lui Eminescu. TIMPUL – 29 IUNIE 1883. Doc
Francmasoneria si politicienii in opera lui Mihai Eminescu (I). Azi, “Hidoasa pocitura”

Sursa: Roncea.ro