Divizia de soc feminin-ateista Corlatan-Fati continua razboiul impotriva Bisericii. De unde atata ura?

Tirul împotriva Bisericii continuă în presa de pe malurile Dâmboviţei. Primadone sunt două jurnaliste: Mirela Corlăţan (Evenimentul zilei) şi Sabina Fati (România liberă). Sunt cunoscute în mediile jurnalistice ca trompetele lui Michael Shafir (vigilentul care nu mai poate dormi de când a descoperit pe Youtube cântecul legionar intonat de măicuţele de la Petru Vodă Părintelui Justin Pârvu), Maximilian Katz (agitatorul care a iscat o furtună într-un pahar cu apă) şi Vladimir Tismăneanu (întinătorul memoriei studenţilor trecuţi prin închisoarea Piteşti, altfel mascat, din calitatea de director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc, ca partener al lansării filmului Demascarea).  Atacul lor este unul tipic ideologiei corectitudinii politice. Un istoric francez spunea că aplicarea acestei ideologii în istorie este o prostie. În domeniul teologiei, este o erezie.

Cele două jurnaliste au antecedente în lupta împotriva Bisericii şi a personalităţilor acesteia. Să ne aducem aminte numai de atacul executat de acestea împotriva Mitropolitului Bartolomeu Anania. Una îi făcea o disecţie pe viu (Corlăţan), folosind tot felul de supoziţii nedemonstrate la adresa colaborării Părintelui Bartolomeu Anania cu Securitatea, iar alta (Sabina Fati) îşi dovedea necrofagia, imediat după trecerea la Domnul a ierarhului ortodox, aşezându-l în antiteză cu mitropolitul ecumenist Nicolae Corneanu, şi acuzându-l de toate “relele”: aventurier al istoriei noastre recente, legionar, antigreco-catolic (s-a opus restituirii bisericilor ortodoxe greco-catolicilor), naţionalist, antieuropean (fiindcă a declarat că „Europa ne propune să acceptăm homosexualitate, electronică, droguri, avorturi, inginerie genetică"), şi, oroarea ororilor, “prefera ortodoxismul (corect ar fi fost ortodoxia – nota mea) ecumenismului”. Un text de o violenţă rară, la adresa memoriei unui om care nu se mai putea apăra.

De curând, găsind pretextul cântecului măicuţelor de la Petru Vodă, femeile Komisar, cu alură de Ana Pauker, fac noi presiuni asupra Bisericii Ortodoxe Române (“lipsa de reacţie a Patriarhiei ridică semne de întrebare”, “nimeni din rândurile Bisericii Ortodoxe Române nu este deranjat de gesturile, nostalgiile, artefactele legionaroide”, “lucrurile se întâmplă sub cupola generoasă a înaltului cler al Bisericii Ortodoxe”). Adresarea necuviincioasă la adresa părinţilor Bisericii, în mod special a Părintelui cu viaţă sfântă Justin Pârvu, dar şi a Patriarhului Daniel, sau declararea Mişcării Legionare ca mişcare fascistoidă, împotriva adevărului istoric (Petre Ţuţea a arătat că diferenţa între legionari şi fascişti constă în aspectul fundamental religios al Mişcarii Legionare, religios creştin, ceea ce nu era cazul nici la fascişti şi nici la naţional-socialişti) sunt numai câteva aspecte care demonstrează mentalitatea comunistă a jurnalistelor. Aparent, sunt revoltate de colaboraţionismul Bisericii cu regimul comunist. Preocuparea lor e falsă, atât timp cât îl oferă ca model pe mitropolitul Nicolae Corneanu, ecumenist şi filogreco-catolic, dar şi vajnic colaborator al Securităţii comuniste, instituţie cu care a colaborat zeci de ani, dar îi atacă pe foştii deţinuţi politic, părinţii Bartolomeu Anania şi Justin Pârvu. Astfel de părinţi, alături de părinţii Dumitru Stăniloae, Arsenie Boca, Ilarion Felea, Arsenie Papacioc, Andrei Făgeţeanu şi atâţia alţii, au salvat onoarea neamului românesc, înfruntând temniţele comuniste, iar, la ieşirea din închisoare, au devenit învăţătorii poporului dreptcredincios. Ţintă predilectă a revărsării de ură din această ticăloasă campanie mediatică, Părintele Justin Pârvu petrece până la 17 ore pe zi pe scaunul de spovedanie, din dragoste pentru poporul lui. O ştiu foarte bine sutele de credincioşi care îi trec pragul zilnic.   

Actuala campanie de presă a demarat acum o săptămână, printr-un articol al Mirelei Corlăţan. Sub titlul “Călăul îşi îmbrăţişează victima”, în Evenimentul zilei a apărut o fotografie în care Părintele Teodor Stănescu se îmbrăţişează cu Tache Rodas. Ambii au trecut prin cumplitul experiment Piteşti, iar la un moment dat, cedând presiunilor, Părintele Teodor (pe atunci, deţinutul Tudor Stănescu) l-a bătut pe Tache Rodas. Îmbrăţişarea celor doi este un gest înălţător, care-i apropie pe amândoi de Dumnezeu. Nu pot folosi termenii pe care-i foloseşte Mirela Corlăţan, respectiv călău şi victimă. Cei doi au fost luptători, în primul rând, şi după aceea au devenit victime ale regimului sovieto-comunist. La Piteşti s-a aplicat un experiment satanic, prin care s-a încercat transformarea victimei în torţionar. Nu din voia lor o parte a deţinuţilor a trecut de partea cealaltă, ci în urma schingiuirilor şi a unor presiuni psihice nemaintâlnite. A fost mai rău ca-n iad, spune Nicolae Purcărea, unul dintre deţinutii care au trecut nepătaţi prin experimentul Piteşti. Dar asta numai din voia Domnului, nu din vreun merit personal, mai adaugă acesta. Din pacate, ziarista-justiţiară s-a obişnuit să caute vinovaţi acolo unde nu sunt. Nu Drăghici, Nicolski şi tovarăşii lor bolşevici, veniţi pe tancurile ruseşti, sunt vinovaţi, ci Mitropolitul Bartolomeu Anania şi călugarul Tudor Stănescu sunt călăii, în viziune sa. Vinovăţiile reale sunt ocultate în continuare.

Cealaltă acuzatoare, Sabina Fati, merge în delirul său antiortodox până acolo încât susţine că Biserica Ortodoxă Română este o instituţie opusă modernizării şi occidentalizării ţării. Acuzele sunt neîntemeiate, ortodoxia fiind principalul liant al unităţii româneşti, pe care jurnalista ar dori să o frângă, sugerând că enoriaşii părăsesc Biserica Ortodoxă, maica neamului românesc (Eminescu), îndreptându-se “spre alte culte, mai apropiate de realitatea secolului 21”. Noi nu ne schimbăm după cum bate vântul, nu ne lasă sfinţii morţi în credinţa ortodoxă. Statornicia noastră nu e întemeiată pe ceva vetust. Părintele Stăniloae ne spune că nimic nu e mai modern decât Hristos. "Hristos este Alfa si Omega, adicã începutul fãrã început si sfârsitul fãrã sfârsit. În El poti sã înaintezi la nesfârsit. Niciodatã nu vom ajunge sã realizãm chipul de Om al Lui Hristos… Cât avem de mers înainte!", ne-a transmis marele teolog român. Tot el ne-a învăţat că, din punct de vedere spiritual, avem şi noi de dat ceva Europei – creştinismul neschimbat. Sunetul românesc nu trebuie să lipsească din concertul european. A renunţa la identitatea noastră spirituală ar fi o sărăcire a noastră, dar şi a bătrânei Europe.

Citind articolele celor două tinere jurnaliste, te întrebi: De unde atâta ură? Mai ales că e vorba de nişte doamne. Dar nu e prima oară când văd că unele femei îndeamnă la violenţă. Mi-aduc aminte că, în 1990, când minerii căsăpeau studenţii şi bărboşii din Bucureşti, un grup de femei îi încurajau în barbaria lor. Pentru cei care avem imaginea sensibilităţii şi delicateţei feminine, rămâne un mister metamorfozarea unor femei în opusul firescului lor. Stranie este şi preocuparea jurnalistelor cu pricina pentru ortodoxia românească, domniţele arătându-se străine de învăţătura noastră de credinţă, de duhul Evangheliei şi de tradiţia ortodoxă. Ne întrebăm: de când şi până când eterodocşii impun norme Bisericii Ortodoxe? Astfel de ingerinţe politice, amintind de terorismul ideologic al anilor ’50, sunt de neacceptat în viaţa Bisericii.

Florin PALAS

Francmasoneria si politicienii in opera lui Eminescu (II): “Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională”. Editorial in “Timpul”

Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi (*)

De câte ori ,,Românu” era în opoziţie se ocupa cu oarecare stăruinţă de starea conaţionalilor noştri din Ardeal şi Ţara Ungurească. De când însă roşii veniră la putere ,,Românul” părea a se feri de-a mai rosti chiar numele Transilvaniei.

Această dezinteresare deplină forma un contrast cu restul presei române.

Nu e vorba de România irredenta, care nu există decât în imaginaţia maghiarilor, nu de ,,Daco – românia”, o invenţiune austro – rusească, făcută pentru a fi opusă de-o putere celeilalte, ci de-un adevăr, de-o realitate etnologică.

Deşi munţii despart poporul românesc în bucăţi, deşi aceşti munţi, care le-a păstrat naţionalitatea în evul mediu, constituie azi o piedică statornică pentru unirea politică a lor, totuşi, din suta a şaptesprezecea începând, au prins a se naşte un contact intelectual între diferitele provincii în care acest popor locuieşte. Faptul cel mai curios şi mai important din toate este unitatea de limbă, de datine juridice, religioase şi de viaţă familiară. Miron Costin este cel dentăi care-n suta a şaptesprezecea constată această unitate vrednică a inspira mirare.

El descrie curăţia şi frumuseţea limbei vorbite în Maramureş şi viaţa neatârnată a românilor de acolo, ne dă legenda fondării Moldovei şi a Ţării Româneşti, constată iden [ti ]tatea de origine şi limbă a poporului. În acelaşi timp cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească, opresc procesul de diversificare şi de dialectizare a graiului viu; acesta primeşte prin cărţi o normă unitară în rostire şi în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii şi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Ţara Românească şi-n o parte a Ardealului, căci la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci. Poate să fi fost un instinct de adevăr, poate c-a fost însă chiar cunoştinţa limbei latine care i-a îndemnat la aceasta. Alături cu limba exista ca element de unitate literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleaşi balade ce s-au cules în munţii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că piesele nemerite de literatură populară aveau tendenţa de-a se răspândi la toţi românii.

Pe lângă acestea aflăm în decursul evului mediu unitatea datinei juridice. În Ungaria, în Banat, în Ardeal, la noi, în Polonia chiar, oriunde românii ar fi fost aşezaţi din vechi sau veniţi din nou, ei cer cu stăruinţă să se judece după dreptul românesc, jus olachale, care va fi corespuns pretutindenea cu ceea ce la noi se numea „obiceiul pământului”. Dar o trăsură de unitate şi mai caracteristică întâlnim la poporul întreg. În evul mediu românii erau în Peninsula Balcanică şi în Ardeal castrenses (din latinul castrum – nn), ziditori şi apărători de cetăţi, sub orice Coroană ar fi trăit. Ei bine, aflăm la domnii din epoca noastră eroică o adevărată manie de-a zidi mănăstiri întărite; numai Ştefan cel Mare a ridicat vro patruzeci. Toate aceste asemănări, anterioare chiar formaţiunii statelor române, am numit-o într-un cuvânt – unitatea preexistentă a rasei.
Precum Italia evului mediu, cu toată bucătăţirea ei politică, îşi păstrase unitatea intelectuală, precum şi-a păstrat-o Germania după războiul de treizeci de ani, tot astfel ar fi fost bine ca românii să fie pretutindenea atât de conservatori ca să păstreze în viaţa lor publică şi-n cea privată elementele de unitate dintre ei.
Din nenorocire nu s-a întâmplat astfel.

Orice zgârie – hârtie care n-avea idei nouă a crezut că poate înlocui această lipsă prin vorbe nouă, de-aci în România mania generală a neologismelor.

Deşi rostirea normală a limbei româneşti e indicată fără abatere prin scrierile din veacurile trecute, totuşi românii moderni n-au găsit încă mijlocul de a o scrie în mod unitar. Câte capete, atâtea ortografii. Literatura populară stagnează, căci afară de doi-trei scriitori nimeni din noi nu mai e ‘n stare a reproduce graiul viu al poporului. Limba săracă a gazetelor a scos din uz miile de locuţiuni frumoase şi caracteristice cari formau avuţia lexicală a limbei. Cât despre legi, e aproape de prisos să vorbim. Nimeni nu ştie în ce consistă obiceiul pământului. Peste noapte şi prin surprindere s-au introdus codici, traduşi rău din franţuzeşte, o organizare comunală tradusă, regulamente traduse; toate formele esterioare ale unei civilizaţii străine s-au introdus la noi: scumpe, sterpe, ultraliberale, neavând alt rezultat decât favorizarea străinilor în toate afacerile lor din România. Astfel statul român nu este un produs al geniului rasei române, ei un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată. Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi; în loc de-a sămăna în toate cele, începem a ne deosebi. Nu mai vorbim de nepăsarea noastră naţională, care-a făcut cu putinţă ca o promiscuitate etnică din cele mai curioase să formeze clasele culte şi consumatoare din România. Destul numai că limba e gonită de păsăreasca gazetelor, muzica de-o admirabilă adâncime e gonită de cântece nemţeşti şi franţuzeşti sau trasă pe calapodul celei străine, încât îşi pierde caracterul şi naivitatea; literatura — o reproducere rea a celor străine; legile — o traducere; organizaţia — o maimuţare.
Iată ceea ce înţelegem noi sub tradiţie: păstrarea elementelor caracteristice şi naţionale ale unui popor. Pentru noi nu e îndoială că, daca s-ar fi putut păstra prerogativele politice ale familiilor noastre vechi, ţara aceasta ar fi fost cu mult mai românească decum e azi — şi că d-nii C. A. Rosetti şi Giani, oameni cari, fără vina lor, nu tăgăduim, sunt noi în România, nici au înţeles vreodată importanţa tradiţiei, nici au crezut în necesitatea păstrării ei.

Am spus că, pe când ,,Românul” era în opoziţie, se ocupa mai des de stările de lucruri de peste munţi. O făcea în modul său superficial, nu pentru că l-ar fi interesat soarta românilor de acolo, ci pentru a câştiga popularitate. E de ex. un fapt constant pentru foile din România că, în descrierile ce le plagiază cine ştie din ce foi străine asupra provinciilor române din Austria, numele de localităţi citate nu sunt cele româneşti, ci cele ungureşti sau nemţeşti. Chiar „Monitorul” scrie Cronstadt şi Hermannstadt , când e vorba de Braşov ori de Sibiiu. De când însă roşii au venit la putere, relaţiile lor gingaşe cu Austro-Ungaria [î]i făcea să nu mai zică o vorbă măcar de câte se petrec dincolo.

Şi-n adevăr curioase lucruri se petrec. Pe când presa germană şi maghiară [î]i dă zilnic zor cu identitatea de interese între România şi Austro-Ungaria, o jumătate a poporului nostru e supus unui tratament cu totul escepţional. Naţionalităţi egale la număr cu românii au de mult o poziţie politică. Cehii discută în Dieta Boemiei, au şcoli şi o universitate plătită de stat; în Galiţia limba polonă e oficială, atât la autorităţi cât şi în învăţământ. Croaţii au Dieta proprie şi guvern propriu; românilor, nu numai că n-au o reprezentaţiune politică ori un teren de viaţă publică, dar li se tăgăduieşte până şi dreptul de-a-şi face şcoli cu banii lor proprii.
Ziarele române de peste munţi începuseră a se mira cum „Românul” tace în privirea aceasta. Noi nu ne-am mirat de aceasta. Oamenii politici ai roşilor nu au nici o pricepere pentru cestiuni naţionale, n-au avut-o înlăuntru, n-o au în afară: Fraza au repetat-o pururea: vorba naţionalitate au fost înscris-o pe drapelul lor; esenţa însă n-au înţeles-o nicicând. De vorbă s-au servit gonind popularitate, dar în faptă s-au dovedit a fi intelectual străini, a nu pricepe nimic din tot ce constituie viaţa proprie a unei naţionalităţi. Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.

Ne temem deci că interesul pe care din nou şi pe neaşteptate îl arată ,,Românul” pentru stările de lucruri de dincolo de munţi va avea un caracter cu totul platonic, de vreme ce toată viaţa politică a roşiilor ne dovedeşte incapacitatea lor înnăscută de-a înţelege ideea naţionalităţii şi lipsa de pietate pentru toate elementele câte-o constituie.
[14 august 1882]
Mihai Eminescu, “Timpul”, Opere, Vol 13. P 168-169

(*) Titlu ales de Roncea.ro. In general, editorialele din “Timpul” apareau fara titlu.

Vezi si:
Ziaristi Online: Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular. CARTEA TRECERII (II) »
Roncea.ro: ULTIMUL ARTICOL al lui Eminescu. TIMPUL – 29 IUNIE 1883. Doc
Francmasoneria si politicienii in opera lui Mihai Eminescu (I). Azi, “Hidoasa pocitura”

Sursa: Roncea.ro

Monahul Filotheu: Generaţia 1848 şi Biserica. Cronica inedită a lui Andronic Duhovnicul sau Despre pătimirile M. Neamţ de pe urma generaţiei '48.

„Nimic nu este acoperit, care să nu iasă la iveală

şi nimic ascuns care să nu ajungă cunoscut.”

(Matei 10, 26)

Mănăstirea Neamţ între 1855-1862

Documentarul de faţă vrea să arunce o nouă lumină asupra generaţiei paşoptiste şi asupra legăturilor ei cu Biserica. Partea centrală o constituie o cronică inedită a evenimentelor ce au urmat tulburărilor din 1848 (e vorba de un fragment din Istoria Sfintelor Mănăstiri Neamţu şi Secu, scrisă de Andronic Duhovnicul, un contemporan al evenimentelor pe care le relatează), evenimente care arată că principalul scop al paşoptiştilor a fost de a demola Biserica Sfintei Tradiţii şi de a păstra doar un instrument cu scop ritualic, pentru cei ce vor mai simţi nevoia unor ritualuri, acum când vremurile îi duseseră pe tinerii revoluţionari la „luminarea” conform căreia „Dumnezeu este sus în ceruri, iar pământul a fost lăsat oamenilor ca să facă ce vor vrea pe el”.

Contextul internaţional

În 1833, marele maestru al masoneriei, Giuseppe Mazzini (care, începând de la această dată până în 1870 a condus toate mişcările de revoltă „moderniste”, adică masonice, un om de care făcea ascultare însuşi Napoleon al III-lea) a publicat nişte articole incendiare în care preconiza desfiinţarea Austriei şi a marilor imperii, pentru a da „libertate” popoarelor subjugate. Ideologiei sale i se vor ralia în scurtă vreme cei mai influenţi oameni de stat din Italia, Franţa, Anglia şi din celelalte ţări ale Europei. Privitor la răsăritul Europei, el vedea un nou stat, federativ, alcătuit din polonezi, cehi, unguri, sârbi, români, albanezi şi bulgari[1].

Aşa se face că, începând din 1834, consulii francezi din Bucureşti şi Iaşi au început să recruteze dintre tinerii fii de boieri şi să-i trimită la Paris, „la studii”[2]. Ajunşi acolo, tinerii români s-au grupat în jurul „Societăţii Studenţilor Români”, în care au fost iniţiaţi în toate tainele Europei moderne, care tocmai începea să răsară. Pentru principatele române, principalele idei în jurul cărora erau organizaţi „studenţii” erau unirea principatelor şi venirea la domnie a unui principe străin, care să fie garantat de ţările moderne ale Europei (Anglia şi Franţa), iar nu numit de bătrânele imperii turcesc şi rusesc.

Aceiaşi membri ai societăţii cu pricina se regăsesc, după documentele masoneriei, în actele lojelor pariziene „Rose du Parfait Silence” şi „Athénée des Etrangers”, obediente de Marele Orient al Franţei[3]. Documentele anului 1848, publicate 50 de ani mai târziu, ne indică, în 1847, un număr de 131 de studenţi cotizanţi la „Societatea Studenţilor Români” din Paris[4]. Aceştia se vor întoarce în masă în martie 1848, spre a participa la evenimentele din ţară.

Decadenţa creştinismului românesc în zorii noii ere

Decadenţa creştinismului românesc era o evidenţă dureroasă, încă de la începutul secolului XIX. Patimile care puseseră stăpânire pe români îi subjugau intereselor străine. Ţările Române erau locul unde se oploşise toată scursura Fanarului şi a Europei, stăpână prin puterea banului. Venirea apoi a emigranţilor evrei din Galiţia, mari comercianţi de alcool şi patroni de case de toleranţă, a înrăutăţit, o dată mai mult, starea morală a românilor. Demne de interes, în această privinţă, sunt pastoralele ierarhilor români şi cărţile de „blestem împotriva celor ce fac lux”[5], ca şi cuvântările lui Tudor Vladimirescu către popor, mai mult predici moralizatoare decât discursuri incitatoare la revoltă. Această stare era generală, atât în rândul poporului, cât şi în rândul clerului. O însemnare din 1844 de pe foaia de titlu a unui manuscris[6] ne spune că: „la bisericile de ţară de multe ori nu are cine asculta nici chiar citirea; ba încă şi prin cele de la oraşe se săvârşesc sfintele slujbe cu multă grăbire din pricină că au răcit, ba încă la unii au şi îngheţat râvna spre Dumnezeieştile slujbe, încât cei mai mulţi pândesc vremea să meargă la biserică pre la vremea heruvicului, şi alţii pre la chenonic, ca să se arate numai oamenilor că au fost la biserică, iar nu lui Dumnezeu”.

Mărturie stau şi scrisorile din 1851 ale episcopului Filothei al Buzăului către protopopii săi: „De nişte asemenea pătimaşi preoţi ‹beţivi› avem ştiinţă că şi această plasă este plină, şi din ce în ce numărul să mai adaugă, dovadă pipăită a lenevirii cucerniciei tale, că nu numai că nu văd înfrînare şi pilduire, dar ce este mai trist şi foarte dureros, văd şi acoperire din partea-ţi. Şi printr-aceasta te mai chemăm la datoria-ţi lăsată în neîngrijire şi cu seriozitate îţi poruncim ca socotind datoria ce ai de îndeplinit, să nu întârzii nici un minut a pune în lucrare stârpirea cu desăvârşire a acestei ticăloase patimi dintre preoţi şi apoi ei dintre enoriaşi”[7].

„Tinerii şi tinerile odată să creşteau într-o fericită nevinovăţie, curăţenie, supunere către părinţi şi mai marii lor şi frica Domnului, şi numai când înţelepciunea părinţilor găsia de cuviinţă păşeau către patul nupţial, prin legiuita căsătorie. [...] Viaţa lor următoare era pildă pentru alţii, iar nu pricină de sminteală... Acum însă, din nenorocire, tinerii şi tinerele s-au abătut cu totul din calea moşilor şi strămoşilor lor. Moliciunea, desfrâul şi relele urmări s-au făcut lucrul lor din toate zilele. Nevinovăţia, simplitatea şi cucernicia nu mai sunt podoaba şi cinstea unei fete. Bărbăţia, temerea de Dumnezeu, cinstea şi supunerea către părinţi şi respectul către cei mai bătrâni nu mai sunt virtuţile unui tânăr. Credinţa, dragostea şi încrederea nu mai fac pacea casnicilor. Stricăciunea din toate părţile este deopotrivă. Vin către căsătorie, dar aci, în loc să se unească simplitatea cu nevinovăţia, se găsesc amândouă părţile obosite în dezmierdări netrebnice, diluate în patimi şi sfâşiate în mii de viţii. Apoi ce pace, ce linişte şi ce unire trebuie să fie în acea căsnicie? Ce creştere, ce educaţie şi ce pildă vor avea copiii de la nişte asemenea părinţi? şi ce copii vor fi aceia născuţi din asemenea trupuri dihulate?!”[8]

Constantin Gane, care s-a ocupat de vieţile doamnelor şi fiicelor de domni şi voievozi ai celor două principate, ne dă o imagine foarte plastică asupra vieţii de zi cu zi din Iaşul anilor 1849-1856, citându-l pe Iancu Ghica, fiul domnitorului Grigorie Ghica: „E unu după miezul nopţii... se pot deci încă face vizite! Căci toată ziua şi toată noaptea casele boiereşti sunt deschise, de stai şi te întrebi când lucrau şi când dormeau oamenii aceia. Dar dormeau, cică, între 3 şi 10 dimineaţa; slujba, de la 11 la 4, masa, de la 4 la 5, apoi iar un mic somn până la 7, şi de la 8 în sus, viaţa... Jocul de cărţi mai ales, obicei luat de la ruşi de la 1827 încoace, care până acum a făcut să cadă mai multe familii bogate în cea mai neagră mizerie... Câţiva boieri ţin toată iarna casa lor deschisă, la rând, de două ori pe săptămână. Intră lumea acolo ca la birt, se aşază la una din cele 10 sau 20 de mese din salon, şi joacă cu aprindere, cu nesaţ. Când pe covorul verde se îngrămădesc, licărind, galbenii de aur, obrajii se îmbujoresc, ochii strălucesc şi tulbură sufletele bieţilor pătimaşi... se joacă mize de 10, de 20 de mii de lei dintr-o dată, averi întregi se duc într-o seară... şi uneori nenorocitul care a pierdut tot ce avea se duce cu ochii aiuriţi să-şi zboare creierii acasă». «Jocurile obişnuite erau: cele de noroc, ca stosul, lanskene şi maca, cele zise speculative, precum vist, preferanţa, pichet, şi cele distractive, precum ghiordumul, concina, calul alb. Cucoanele jucau şi ele, dar mai mult concina şi pe bani puţini.”[9]

Calvarul mănăstirilor basarabene.

Motto: "Zis-a nebunul în inima sa: Nu este Dumnezeu" (Psalm 13.1)
Comuniştii sovietici sosiţi în Basarabia şi-au dorit ca oamenii locului să trăiască fără lumină, fără Hristos. Aceştia foloseau fel de fel de tehnici drăceşti, fiind fideli ideii leniniste, "religia" lor, îl idolatriza nu pe Iisus, ci pe Lenin, îi avea drept "evanghelişti"
pe Marx, Engels, Stalin etc., nu pe Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Mănăstirile basarabene au trecut prin pârjolul iadului comunist, ateii demenţi le-au transformat în grajduri, şcoli, spitale de boli venerice etc., au dat foc icoanelor şi cărţilor sfinte.

Acţiunile de distrugere a lăcaşurilor sfinte erau planificate cu multă "trudă" partinică şi ideologică, sovieticii erau un fel de lupi răpitori îmbrăcaţi în haine de oaie. Venind în Basarabia ei au spus că respectă drepturile omului. Şi asta doar le nivel declarativ, pentru că acţiunile lor demonstrau că sunt nişte fanaţi ai luptei contra credinţei neamului. Comunismul începea să ajungă la esenţa existenţei sale - ura faţă de Cel de Sus şi distrugerea a ceea ce nu convine ideologiei marxist-leniniste. Potri­vit unor surse, înalţi prelaţi tăceau mâlc în faţa propagandei antireligioase, ba chiar alunecau în susţinerea acţiunilor comuniştilor sovietici. Adică, turnau gaz pe foc, pe un teritoriu "minat" spiritual cu multă meticulozitate. Mai toate documentele de atunci menţionează de autolichidarea mănăsti­rilor, pe când se ştie şi reiese din diferite rapoarte, întocmite de slugile umile ale puterii, toate au fost lichidate de autorităţile sovietice.

Calvarul mănăstirilor basarabene


Lăcaşul pângărit
Ateii transformau mănăstirile în instituţii "uti­litare". Sovieticii aveau agenţi implicaţi peste tot, feţe bisericeşti care riscau cu viaţa pentru a face faţă mofturilor meschine ale comuniştilor. Potrivit unor informaţii, la vecernia din zece iulie, 1955, la mănăstirea Suruceni, un grup de persoane l-a atacat pe stareţul Iosif Cargaliuc şi pe ceilalţi călugări, pretextând că nu vor să părăsească lăcaşul. Istoricii presupun că această acţiune ar fi fost organizată chiar de Cargaliuc, agent al KGB-ului, cu numele conspirativ "Florea". În 1959, prin implicarea directă a lui Caragaliuc, arhiepiscopului Nectarie şi aşa-numitul delegat pentru problemele bisericii ortodoxe ruse din R.S.S. Moldovenească Oleinic, este închisă mănăstirea de la Suruceni. Călugării au fost alungaţi de către cinovnicii raionali. Mai bine de 30 de ani aici a fost un spital narcologic, cu regim închis şi păzit de miliţie. Biserica de iarnă a fost transformată în club, iar cea de iarnă în spital. Culmea neruşinării şi dezmăţului ateist la Suruceni, unul dintre altare devine sală de operaţii. Clopotele au fost date jos, cimitirul pângărit şi bisericile profanate.

Primăvara neagră
Cea mai veche mănăstire basarabeană - Văr­zăreşti a fost condamnată la tăcere în primăvara anului 1959. Maica Feoctista, martoră a calvarului prin care a trecut mănăstirea, îşi aminteşte că pe atunci au venit reprezentanţi ai filialei NKVD de la Nisporeni, însoţiţi de preşedintele sovietului sătesc - Feodor Scofari. "Stăteau pe la uşi, nu cumva să dosim ceva. Au dat jos clopotele, au scos icoanele, cărţile bisericeşti şi le-au dus să le dea foc. Plângeam şi înceram să-i oprim pe mişei, dar erau prea puter­nici şi brutali, iar noi firave şi neajutorate". Scofari le spunea maicilor că trebuie să sufere în numele credinţei şi să se bucure că măcar în casele lor se pot ruga în linişte.

Potrivit documentelor, mănăstirea a fost devas­tată, iar clopotniţa şi un corp de case în care se afla atelierul de cusut şi de ţesut au fost şterse de pe faţa pământului. Biserica de vară a devenit depozit de produse alimentare, iar cea de iarnă - club. Acum câteva decenii, biserica de vară, fiind într-o stare jalnică s-a ruinat, rămânând fără turlă.

Tăvălugul ateilor
Din revista "Cugetul", aflăm că într-un raport al lui Oleinik, delegatul pentru problemele bisericii ortodoxe ruse pe lângă guvernul de la Chişinău, se menţionează că lichidarea mănăstirii Dobruşa a fost influenţată în mare măsură de faptul că episcopul Nectarie, a dispus din timp să fie scoşi din acest lăcaş acei călugări care se dedau la acţiuni distructive împotriva închiderii.

"Împuternicitul Oleinik informa autorităţile că îniţiativa închiderii mănăstirii Dobruşa aparţine administraţiei Eparhiei Chişinăului şi a Moldovei, iar arhiepiscopul Nectarie a solicitat ca această ope­raţiune să fie executată de forţele proprii ale Arhi­episcopiei". ["Politica statului sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească (1944-1965)"] de Ludmila Tihonov,Editura "Prut Internaţional", 2004".
Stareţul mănăstirii Dobruşa, arhimandritul Damian spune că lăcaşul a fost distrus în anul 1959, aici timp de mai bine de trei decenii a fost şcoală internat şi depozite, cimitirul, unde odih­nesc trupurile mai multor generaţii de călugări, a fost transformat în teren de fotbal. Biserica de iarnă a fost transformată în club, iar cea de vară - la început în cantină, apoi în depozit alimentar. Pe teritoriul schitului din deal a fost construită o tabără de odihnă. Buldozerele au dărâmat crucile de pe morminte, le-au amestecat cu pământ şi le-au rostogolit în râpă. Potrivit documentelor cei care s-au împotrivit închiderii mănăstirii au fost deportaţi sau întemniţaţi.

Credinţa la balamuc
Una dintre cele mai remarcabile mănăstiri basarabene - Curchi, a fost închisă de comunişti în anul 1958. Potrivit istoricului Valentin Golub spune că literatura artistică şi cărţile sfinte au fost arse, unele însă au fost furate de membrii comisiei pentru închiderea mănăstirii, chipurile pentru a fi studiate. Complexul monastic a fost transformat în 1961, în spital de psihiatrie. Biserica de iarnă a devenit club, iar cea de vară - depozit. Cimitirul a fost nivelat în mod brutal şi făcut ţarc pentru bolnavi, iar crucile din piatră de pe morminte au fost folosite la ridicarea zidului din jurul mănăstirii. Potrivit unor date, crucile din piatră au fost folosite de unii săteni la ridicarea caselor. Se presupune că în căutare de aur şi argint, nişte barbari au hotărât să dezgroape morţii.

Comuniştii au declarat mănăstirea Curchi drept monument istoric, ocrotit de stat, însă "au uitat" să aloce bani pentru reconstrucţia bisericilor.

Rana Căprianei
Într-un proiect de închidere a mănăstirilor din R.S.S. Moldovenească, din septembrie 1949, se spune că Mănăstirea Căpriana a fost şi este un exploatator al ţăranilor săraci. Actualmente mănăs­tirea creează obstacole în procesul de colectivizare în satul Căpriana. Călugării au o atitudine duşmă­noasă faţă de colhoz şi prin diverse metode caută să împiedice organizarea acestuia. Chiar dacă de mai multe ori s-a încercat închiderea uneia dintre cele mai vechi mănăstiri basarabene, sovieticilor nu le-a reuşit. Dar ateii comunişti trebuiau să-şi atingă scopurile meschine, astfel după ani buni de fel de fel de provocări şi insinuări, începând cu 1962, la Mănăstirea Căpriana nu mai răsună clopotele pentru a chema creştinii la sfântul lăcaş. Mănăstirea Căpriana a fost declarată monument de arhitectură, ocrotit de stat. Marea "grijă" a autorităţilor se observă şi aici. Statul îi ocrotea pe cei care veneau să fure ce a rămas o dată cu retra­gerea feţelor bisericeşti. Astfel, mulţi s-au ales cu podoabe bisericeşti, în special icoane, dar şi alte obiecte de cult. Se presupune că şi Ivan Ivanovici Bodiul s-a pricopsit cu mai multe opere de valoare. Se spune că cei care nu mai aveau ce fura smulgeau cărămizile din zidurile mănăstirii. Deşi mănăstirea Căpriana dispunea de o bibliotecă, după năvălirea ateilor, cărţile au "dispărut" tot pentru "cercetări" minuţioase.
La mănăstirea Căpriana, în chilii a fost deschis sanatoriul pentru copiii bolnavi de tuberculoză, iar în biserica Sfântul Nicolae - clubul sătesc, unde erau organizate serate, dansuri, petreceri şi nunţi comsomoliste, iar biserica "Sfântul Gheorghe" a servit drept depozit.

Clopotele tăcerii
Într-un raport, din 15 octombrie 1959, al proto­iereului Vustean, înregimentat în KGB-ul rusesc, despre activitatea sa în procesul de închidere a mănăstirii Cuşelăuca se menţionează că acesta a dialogat cu stareţa mănăstirii - Nina Zabulica, pe care a informat-o despre închiderea sfântului lăcaş. Agentul KGB, i-a solicitat ajutorul în vede­rea închiderii sfântului locaş, precizând ca este o decizie comună a autorităţilor statale şi bisericeşti. Vustean afirmă că discuţia a fost una calmă, iar stareţa şi-a exprimat dorinţa ca acest lucru să fie derulat cât mai rapid, pentru că în ultimul timp maicile nu prea se conformează regulilor stricte de la mănăstire, ajungând uneori la certuri. Se spune că declaraţiile lui Vustean sunt nişte aberaţii şi acesta interpretează spusele stareţei după bunul plac al mai marilor bisericii ruse şi KGB-ului. Agentul îşi exprimă îngrijorarea că atât stareţa cât şi mai multe călugăriţe şi-au exprimat dorinţa ca măcar o biserică să fie deschisă pentru ca ele fiind creştine să aibă unde se ruga. Autorităţile s-au făcut a nu auzi doleanţa maicilor, iar în 1960, miliţia pune lăcat la bisericile mănăstirii. Mai bine de opt ani, în casele stăreţiei a funcţionat un spital pentru bolnavii de T.B.C. Biserica de vară a fost transformată în club, iar mai apoi în depozit pentru cărbuni, iar cea de iarnă - în cantină. Din 1968 -1970, colhozul din localitate, deschide o fermă de creştere a puilor. Acum mai bine de 18 ani, lăcaşul sfânt este părăsit, în ruine, biserica de iarnă rămânând fără cupole, acoperiş şi podea.

Raiul părăsit
Sovieticii, îndată după război, au dorit de mai multe ori să închidă mănăstirea Ţigăneşti. Potrivit unor informaţii, prima dată când un căpitan şi câţiva militari au venit cu intenţia de a închide mănăstirea, aceştia au fost impresionaţi de viaţa de obşte de aici. Stareţul Ioachim Burlea, după câteva pahare de vorbă le-a spus reprezentanţilor autorităţilor: "Tovarăşi, la noi e comunism de când lumea. Toţi purtăm aceeaşi haină, mâncăm din ace­laşi cazan şi la aceeaşi oră". Astfel, aceştia au plecat, dar ateii trebuiau să urmeze scenariul diabolic. În 1960, toate clădirile au fost devastate, iar icoanele şi cărţile, cu pretextul că sunt duse la mănăstirea Hârbovăţ au fost arse la marginea pădurii. După ce toţi călugării "au plecat", la mănăstirea Ţigăneşti a funcţionat un spital pentru cei cu handicap fizic. În biserica de vară "Adormirea Maicii Domnului" era depozitul instituţiei, unde erau păstrate medi­camentele şi inventarul medical, iar în cea de iarnă "Sfântul Nicolae" a fost inaugurat salonul pentru bolnavi. Din 1961, instituţia medicală îşi schimbă profilul, aici urmând a fi internaţi cei cu handicap mintal. La insistenţa conducerii spitalului cimitirul mănăstirii este nivelat.

Icoane pe apa Nistrului
În iunie 1961, autorităţile locale vin la mănăsti­rea Călărăşeuca pentru a anunţa despre lichidarea sfântului lăcaş. Maicile au "evacuat" mănăstirea, luând câte ceva pentru a păstra, având speranţa că într-o zi se va întâmpla o minune, adică vor reveni la Călărăşeuca. Sovieticii au pângărit bisericile, toate cărţile au fost confiscate, cică cei de la KGB erau foarte dornici de a face lecturi spirituale. Din alte surse aflăm că de fapt toată literatura a fost distru­să. Multe icoane şi policandrul au fost aruncate în apa Nistrului. Conform unei decizii, mănăstirea Călărăşeuca devine spital pentru copiii cu handicap psihic. Biserica de iarnă este transformată în club, iar cea de vară - în depozit pentru spital.
Credinţa răstignită a basarabenilor e pagina cea mai neagră din viaţa spirituală a acestei părţi de românime. Maicile şi călugării vorbesc despre măreţia unui lăcaş sau altul şi se sfiiesc să-i judece pe cei care l-au condamnat la decenii de tăcere. Distrugerea mănăstirilor basarabene este opera de rea credinţă a comunismului îmbibat cu ideile ateismului scrântit, asta trebuie s-o ştie toţi cei care vizitează aceste sfinte lăcaşuri, pentru că ele sunt parte din istoria trunchiată a neamului nostru.

Dinu Rusu
natura.md

Basarabenii se alatura campaniei Anul Eminescu - 120 de ani de la ucidere. Jurnalist politic omorat la comanda

Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”

– Zoe Dumitrescu Buşulenga

“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu- zise ; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.
Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”

Vezi VIDEO la Moldova Noastra

Ceremonie a Cavalerilor de Malta intr-o biserica ortodoxa

Dupa ce in urma cu un an si jumatate semnalam savarsirea unui ceremonial al Cavalerilor de Malta in Catedrala ortodoxa din Timisoara (postare ce a animat spriritele si a adunat aproape 100 de comentarii), observ ca evenimentul nu a fost singular, o banala si nefericita intamplare, astfel de lucruri, pare-se, se petrec si prin alte locuri. Mai jos aveti un clip cu imagini de la un ceremonial savarsit intr-o biserica ortodoxa ieseana!

Pentru cei care nu vad nimic periculos in “opera” cavalerilor, prezentam date privind strânsele lor legături cu francmasoneria (* informatii primite via mail)

Într-o planşă (v. mai jos) ce reproduce structura francmasoneriei, regăsim la nivelul Ritului de York Cavalerii de Malta şi binecunoscutul lor simbol printre gradele cele mai înalte. Mai ales, Loja Propaganda Due (P2) din Italia a avut strânse legături cu ei.

În cartea „Cavalerii întunericului”, François Hervet scrie: „în decembrie 1969 a avut loc o întâlnire secretă în biroul contelui Umberto Ortolani, ambasadorul cavalerilor de Malta în Uruguay, la care au participat mai multe capete ale lojei P2: Licio Gelli, Roberto Calvi, Michele Sidona, toţi implicaţi în omorârea Papei Ioan Paul I şi în masive fraude bancare.”

Istoricul militar român Mihai Dogaru afirma într-o emisiune TV în 2006: „Cavalerii de la Malta reprezintă una dintre cele mai vechi ramuri ale „Ordinului Cuceritorilor” (societate francmasonică în care sunt admişi doar cei care au deja un anumit grad de iniţiere ocultă). Ei au o Constituţie proprie şi au jurat să depună toate eforturile în scopul stabilirii Noii Ordini Mondiale.”

Cavalerii de Malta sunt cei care au pus bazele CIA. Allen Dulles şi Bill Donovan, primii directori ai CIA, numiţi chiar „taţii” acestui serviciu de informaţii, erau cavaleri de Malta. La fel stau lucrurile şi cu urmaşii lor: Wiliam Casey, directorul CIA în timpul guvernării Reagen şi John Mc Cone, directorul din timpul guvernării Kennedy.

ABSOLUT NICI UN IERARH AL B.O.R. NU SE RIDICA SA SE IMPOTRIVEASCA TRADARII LUI HRISTOS SI HULEI IMPOTRIVA SA?

Sursa: Blogul lui Laurentiu Dumitru