Sursa: Roncea.ro
Se afișează postările cu eticheta adevărata biografie a lui Eminescu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta adevărata biografie a lui Eminescu. Afișați toate postările
16.12.11
Profesorul Nae Georgescu a lansat la Editura ASE lucrarea “EMINESCU: Ultima zi la Timpul (Dosar de presa). Cartea argumentelor”
Cartea “Eminescu: ultima zi la Timpul” de Nicolae Georgescu (Editura ASE, 2011), este o minuţioasă refacere a zilei de 28 iunie 1883 în biografia politică a poetului. Sunt aduse şi comentate mărturii din presă, din arhive, din scrisori, amintiri şi comentarii despre poet – totul cu scopul, mărturisit de către autor, de a afla cât a fost boală omenească şi cât a fost intervenţie brutală, cât de brutală a fost această intervenţie care a dus la îndepărtarea pentru totdeauna a lui Mihai Eminescu din presă şi din viaţa publică. În ziua aceea se consemnează o schimbare de paradigmă economică şi politică a ţării noastre dinspre aliaţii tradiţionali, Franţa şi Anglia, către Germania şi Austro-Ungaria, context în care a fost nevoie ca guvernul să ia unele decizii rapide, dureroase, care au privit şi presa. Eminescu nu era un simplu articlier la ziarul Timpul, el dezvolta adevărate teorii sociale, economice şi politice, toate incomode şi mai ales nepotrivite în acest context când, prin alianţa care se discuta la nivelul cel mai înalt european, ţara noastră trebuia să renunţe la apărarea românilor din Transilvania, lăsând definitiv soarta lor în mâinile Imperiului Austro-Ungar. Pe de altă parte, Eminescu era un puternic agent de influenţă a opiniei publice, scrisul său fiind mereu aşteptat, temut şi respectat. Analizând presa momentului, se constată că Timpul este cel mai aspru critic al guvernului – iar în săptămâna de dinaintea îndepărtării poetului din redacţie, este singurul organ de presă care face opoziţie continuă şi foarte energică. Imediat ce poetul este înlocuit, ziarul se potoleşte, devine docil, lucrurile se liniştesc. Cartea arată cum toţi prietenii lui Eminescu, începând cu junimiştii de frunte, ca Titu Maiorescu, Theodor Rosetti ori Iacob Negruzzi, şi sfârşind cu ziariştii foarte apropiaţi, ca Ioan Slavici ori I.L.Caragiale, părăsiseră, de fapt, această corabie pentru a se îmbarca în echipele puterii – poetul rămânând singurul ziarist pe baricadele opoziţiei, alături de câţiva membrii marcanţi ai acesteia, ca Al. Lahovari ori Mihail Kogălniceanu – care, însă, erau oameni politici, parlamentari angajaţi, nu ziarişti propriu-zişi. Tratamentul aplicat de „prieteni” pentru scoaterea lui definitivă şi presă şi din viaţa publică a fost unul brutal: poetul a fost pândit şi, pe când avea o indispoziţie fizică, a fost urmărit, arestat de către poliţie şi internat la un sanatoriu de sănătate, dându-se ştirea publică, tipărită chiar în ziarul guvernamental, că el este nebun. O asemenea ştire îl scotea automat pe cel numit din orice funcţie publică, el trebuia să facă dovada sănătăţii, să recâştige credibilitatea. Există cazuri similare în epocă, de care autorul se ocupă. Poetului nu i s-a dat această ocazie a dezminţirii; mai mult, propriul său ziar, „Timpul”, pe care el însuşi l-a construit şi cu care în trecut a câştigat victorii de presă răsunătoare, ei bine, imediat ce-şi schimbă direcţia şi orientarea „Timpul” confirmă nebunia sa. Cartea desfăşoară cu febrilitate documente de acest fel, rezultând un Eminescu tragic, prins într-o capcană fără putinţă de ieşire, dar în acelaşi timp puternic, luptător: el a căzut luptând.
In imagine, o caricatura de epoca, de la momentul rascoalei taranilor din 1888, cu Eminescu printre “instigatori”
15.6.11
Eminescu, modelul dintai al ziaristului roman
Modelul dintai al ziaristului roman
15 iunie, ziua sfarsitului pamantean al pamanteanului Eminescu si ziua intrarii sale in neuitarea romanilor. Ziaristii si-l amintesc sau ar trebui sa o faca si intrucat este spiritul tutelar al indeletnicirii si misiunii lor. Sa incercam, bunaoara, sa-l cunoastem pe gazetarul Eminescu si sa-i intelegem locul in lumea presei romanesti. Sa nu ne lasam descurajati de zeflemeaua, indreptatita de altfel, a lui George Calinescu la adresa celor ce-l vad pe Eminescu primul si cel mai mare in toate.
Despre ce a scris gazetarul Eminescu , despre cuprinderea tematica a publicisticii sale, exegezele si datul cu parerea in texte insumeaza un material mai mare decat voluminosul corpus al scrierilor sale in presa, de la 1870 cand a inceput-o ca ziarist ocazional la “Albina” din Pesta si 1888, cand a acceptat conducerea revistei “Fantana Blanduziei”, cu apogeu prelungit in anii 1877-1883, ani si de neagra dar sublima salahorie la “Timpul”.
Ne intereseaza, acum si aici, nu ce a scris, despre ce a scris, ca ziarist, ne intereseaza pentru ce a scris si cum a scris.
A fost un impatimit al meseriei, chiar daca a intrat in ea de nevoie iar istovitoarea munca de gazetar i-a rapit mult din truda creatiei poetice, ba, mai mult, i-a inrautatit starea sanatatii, i-a insotit agonia si i-a grabit moartea. Caci Eminescu a fost un sacrificat si al gazetariei (“Bat telegramele Havas, arza-le-ar focul sa le arza!”).
A lucrat la un ziar de partid, ziar influent al unui mare partid al vremii, dar s-a exprimat intotdeauna in nume personal (“Si mai potoliti-l pe Eminescu!”, ii scria un lider al partidului lui Titu Maiorescu). De la alt ziar, “Curierul de Iasi”, venise la “Timpul” pentru ca nu voise sa scrie un articol comandat, de lauda pentru un oarecare.
A fost corector, redactor si redactor sef si a fost, mai ales pe timpul verilor, el singur, intreaga redactie a unui cotidian. Nu a lucrat insa, in nici o imprejurare, superficial, avea respect egal pentru orice cuvant scris si tiparit.
Presei ii vedea un rol formativ, fara a incerca sa-si impuna, decat cu argumente, propria opinie: “Eu las lumea ca sa mearga cum ii place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adancul lor binele tarii e cresterea morala a generatiunii tinere si a generatiunii ce va veni. Nu caut adepti la ideea cea dintai, dar la cea de a doua sufletul meu tine ca la el insusi”.
A fost ziarist prin excelenta politic, dar, remarca George Calinescu, “este poate cel dintai ganditor politic roman care sa-si sprijine doctrina pe economic”. Afirmatie cam categorica, dar care vorbeste de profesionalism si temeinicie. Pe tema Romania, tanara Romanie, in cuprinsul geopolitic de la Dunare si Marea Neagra, un cercetatator a numarat, ca surse de documentare, 65 de publicatii straine, agentiile de presa Wolf, Reuter si Havas, documente istorice si declaratii politice ale zilei. Iar pe atunci nu era nici Internet, nici Biblioteca Academiei.
Ziaristica politica e plina de capcane si tentatii, e predispusa la ipocrizie, la minciuna, la meschinarie. Dar gazetariei eminesciane ii sunt straine toate acestea, caci gazetarul stie pe ce teren minat lucreaza: “Caracterul obstesc al luptelor din viata politica sa romanilor e ca in mare parte nu sunt lupte de idei, ci de persoane”.
Se exprima direct, formula “adevarul curat, spus neted”, nu “mai cu inconjur” si recunostea ca foloseste “pentru orice idee expresia cea mai exacta posibil”, fara insa “o intentie de a ponegri”. Dar e o datorie “a spune ticalosilor ca ticalosi sunt”. Deontologie profesionala, s-ar spune astazi.
S-a ocupat, in articolele sale, de toate problemele realitatii romanesti a momentului, un moment deosebit de framantat si al inceputurilor in multe privinte, un moment al revolutiilor si natiunilor. De fiecare data s-a intemeiat pe argumente si a transmis un mesaj clar de fiecare data.
Pentru Eminescu, ziaristica are menire obsteasca, ea e a patra putere in stat, cum avea sa se numeasca mai tarziu, e chemata sa vegheze la bunul mers al celorlalte puteri in stat.
Iar comandamentul suprem al presei, fie ea si politica, de partid, militanta, este adevarul: “Lupta noastra de capetenie e o lupta pentru adevar”.
Nu va fi fiind Eminescu singurul gazetar roman insufletit de asemenea convingeri, dar aura de inalta spiritualitate pe care i-o confera creatia sa poetica il instituie ca model dintai pentru ziaristul roman din orice vreme. Nu oricare ziarist de azi si de oricand poate scrie “Luceafarul”, nu oricare poate limpezi intratata limba romana, nu oricare poate avea un verb atat de incandescent, nu oricare este pe deplin imun la concesii. Cu aceste virtuti, si atatea altele, Eminescu este si ziarist nepereche. Pereche cu Eminescu, in ziaristica, nu putem fi, dar pe urmele acestui “prim redactor” al romanilor nu ne ratacim de calea cea dreapta a presei.
Corneliu Vlad
Sursa: Ziaristi Online
Vezi si Mihai-Eminescu.ro
16.3.11
Editorial Ziare.ro: “ Îndragi-i-ar ciorile /Si spânzuratorile!”. Cand l-a spazurat pe Avram Inacu, Csibi Barna ne-a spanzurat pe toti, cand l-a interzis pe Eminescu, Csibi Barna ne-a interzis pe toti.
M-am gandit mult, foarte mult, ce as putea scrie azi, aici, dupa consumarea scenei grotesti petrecute ieri, la Miercurea Ciuc, cand nu un nebun, cum incearca acum sa acrediteze ideea niste unii, care, desi nu o spun pe fata, gandesc ca si el, l-a spanzurat pe Avram Iancu in piata publica a orasului, dupa ce, nu demult, acelasi personaj, Csibi Barna adica, functionar public deALtfel, deci platit de statul roman, adica de noi, din banii publici, l-a interzis si pe Mihai Eminescu in Miercurea Ciuc.
Tot el este cel care s-a ocupAt de recrutările filialei secuieşti a batalionului „Wass Albert” din Gyor al Noi Gărzi Maghiare, formata după scoaterea în afara legii a Magyar Garda si, acelasi Csibi Barna, care a fondat, nu in Ungaria, ci aici, in inima Romaniei, “Garda Secuiască”, după modelul Gărzii Maghiare.
Si tot Csibi Brana este cel care a depus la Primărie o adresă prin care solicita Consiliului Local desfiinţarea Monumentului Ostaşului Necunoscut, aflat în Piaţa Tricolorului din Miercurea Ciuc.
Mai sunt si altele de spus despre Csibi Barna fata de care, dupa atatea fapte abominabile, autoritatile locale alaturi de cele de la Bucuresti, de la Guvern pana la Presedintie, de la Boc pana la Basescu, manifesta o toleranta absolut inexplicabila. Este nevoie oare inca de putin timp pentru ca acest Csibi Barna sa devina un “stindard” al luptei antiormanesti aici, chiar in inima Romaniei?
Cand l-a spazurat pe Avram Inacu, Csibi Barna ne-a spanzurat pe toti, cand l-a interzis pe Eminescu, Csibi Barna ne-a interzis pe toti. Cand se va pune in fruntea stiu eu carei hoarde de smintiti, ce ne va face oare Cisbi Barna?
Pentru acest Csibi Barna , care are liber la asemenea nelegiuri si pentru toti cei care ii ingaduie sa le comita eu nu am a zice decat ceva, o singura vorba, a acelui mare, necuprins de mare si de sfant, Mihai Eminescu, cel care a glasuit asa, inainte ca altii smintiti aidoma lui Csibi Barna, sa-l omoare, odata, de doua ori, de multe ori dar, de fapt, NICIODATA :
“De la Nistru pân' la Tissa
Tot Românul plânsu-mi-s'a,
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.
Din Hotin si pân la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Si strainul te tot paste
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos pe vale
Si-au facut dusmanii cale,
Din Satmar pân' în Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul!
Îndarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se 'ndeamna,
Nici îi este toamna, toamna,
Nici e vara vara lui,
Si-i strain în tara lui.
De la Turnu 'n Dorohoi
Curg dusmanii în puhoi
Si s'aseaza pe la noi;
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate;
Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Îsi desbraca tara sinul,
Codrul - frate cu Românul -
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca -
Sarac în tara saraca!
Cine-au îndragit strainii,
Mânca-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Si neamul nemernicia!
Stefane Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las' Archimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
În seama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua 'ntreaga, noaptea 'ntreaga,
Doar s'a 'ndura Dumnezeu,
Ca sa 'ti mântui neamul tau!
Tu te 'nalta din mormânt,
Sa te aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s'aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori,
Îti vin codri 'n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara -
Îndragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!
Sursa: Ziare.ro
Autor: MARIA PETRASCU
25.2.11
Parintele Eftimie Mitra (Schitul Huta): Vedeti pe parintele Ilie Lacatusu, a fost legionar si are sfinte moaste, mergeti la Aiud si veti vedea moaste ale acestor "razvratiti".
- Cum vedeti aparitia unei emisiuni la televiziune in care parintele Iustin Parvu este acuzat ca a fost legionar.
- Nu stiu despre ce e vorba ca nu ma uit la televizor. E normal sa il acuze de acest lucru deoarece nici comunistii si nici capitalistii nu au aprobat existenta unei miscari nationaliste in Romania. Tocmai din acest motiv in manualele scolare, atat cele din perioada comunista cat si cele de azi, din capitalism, legionarii sunt prezentati ca si niste raufacatori. Aceasta este politica. Probabil ca daca nationalistii ar fi la guvernarea Romaniei ar scrie in manualele scolare acelasi lucru despre comunisti sau capitalisti. Televiziunea sau massmedia in general se conformeaza curentelor de la putere, altfel nu ar fi capabile sa existe si sa reziste mult timp dupa infiintare.
- Cum vedeti existenta legionarilor in Romania?
- Nicicum pentru ca ei nu mai exista. Sunt doar acei batrani care mai supravietuiesc si de la care aflam o alta istorie decat ceea ce ne ofera sistemul. Marturiile supravietuitorilor se bat cap in cap cu ceea ce suntem invatati in scoli. Aceasta e un capitol de istorie pe care il gasim in literatura bisericeasca atunci cand citim despre jertfele celor inchisi atat de capitalisti inainte de 1948 cat si de comunisti dupa venirea lor la putere cum e si cazul lui Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide si altii despre care se pot gasi in carti.
Poate ca nu ar strica sa reinvie acest spirit, dar nu-i cine. In acesti batrani vad chipul adevaratilor legionari, oameni care au suferit si s-au jertfit pentru neam si Biserica. Astia, tineri de azi, multi sunt doar niste galagiosi. Cel putin asa ii vad din punctul meu de vedere.
- Legionarii sunt prezentati niste razvratiti…
- Probabil ca asa si este… dar impotriva cui sunt razvratiti? Impotriva lui Hristos? Nu, in nici un caz. Mai degraba s-au razvratit impotriva unor sisteme si curente politice si ideologice care l-au eliminat pe Hristos din gandirea si simtamintele omenirii, din vata individului dar si a societatii. Se pare ca acesti razvratiti au sfinte moaste si nu cei ce ii calomniaza. Vedeti pe parintele Ilie Lacatusu, a fost legionar si are sfinte moaste, mergeti la Aiud si veti vedea moaste ale acestor razvratiti sau cum io mai fi numind ei.
- Care ei?
- Puternicii zilei. Astia care conduc lumea dupa principiile lor.Cu siguranta nu veti vedea niciodata sfinte moaste a celor din televiziune care vorbesc rau despre acesti marturisitori, si nici a politicienilor sau a celor ce slujesc acestor curente.
- Dar ati vazut ce spune patriarhia si Mitropolia Iasilor?
- Nu, n-am vazut.
- Spun ca ei nu aproba nici o vrasmasie rasiala, etnica sau religioasa. Si clericii sa se rezume strict la invatatura Evangheliei.
- Si ce legatura are asta cu cantecele maicilor, poate ca se referea la altceva. In cantecele acelea au discriminat pe cineva?
- Probabil ca se refera la doctrina legionara.
- Nu stiu prea multe despre doctrina legionara dar, din cate am vorbit cu cativa batrani ce au facut parte din aceasta miscare, stiu ca legionarii nu erau de acord ca evreii si masonii sa puna stapanire pe bunurile materiale ale Romaniei, sa conduca administrativ si financiar multe din afacerile economice interne si externe ale romanilor. Probabil ca asta sa ii fi deranjat, ca in ideile lor, legionarii, nu erau de acord cu cei ce azi detin monopolul economic si financiar al lumii. Daca e vorba de evrei atunci da, ii inteleg pe cei cu functii in administratia Bisericii. La fel si in cazul cipurilor sau a pedepsirii celor doi ierarhi de la Oradea si Timisoara, care au slujit cu catolicii, nu au luat decizii dupa invatatura Bisericii, se tem si ei. Nu prea le place sa fie criticati, se straduiesc mult sa tina imaginea nederanjata in fata opiniei publice si pe langa asta tin mult si de acele functii. Ce sa le faci? Sunt si ei oameni. Nu trebuie sa ii judecam, fiecare avem putinte si neputinte.
Problema evreilor e foarte sensibila in lume, daca zici ceva de ei esti rasist, antisemit sau cum si cum mai stiu ei sa iti zica, sa te acuze. Daca zice cineva rau de romani nu e nici o problema, nimeni nu te acuza ca esti antiroman. Azi fereasca-te Dumnezeu sa zici ceva rau de catolici, evrei, maghiari sau tigani ca iti sare in cap un sistem intreg. Acest sistem e antinationalist, bineinteles. Ca sa fi pe placul lor trebuie sa renunti la tot ce e romanesc, sa il condamni pe Stefan cel Mare, pe Mihai Viteazul sau pe Mihai Eminescu si sa fi ecumenist. Cand vi sa sustii valorile tale nationale zice ca esti fanatic. Asta e, ce sa ii faci. Datoria noastra e sa mergem inainte, cat putem, si sa nu ne lasam afectati de aceste denigrari. E si asta o metoda psihologica prin care sa te faca sa te opresti din drumul tau. Sa te retragi de dragul sa nu fi criticat si astfel sa stai cuminte in banca ta. Ei vedeti acesti razvratiti din inchisori nu aveau sfinte moaste daca stateau cuminti in banca lor dupa cum voiau conducatorii sistemului. Daca e sa ne luam dupa Evanghelie am putea spune ca si Hristos a fost antisemit ca i-a mustrat pe liderii evreilor spunandu-le ca sunt pui de vipera si morminte varuite. Ei asta e vedeti… Trebuie sa ascunzi ca evreii nu prea ii iubesc pe crestini. Asta-i sistemul. Au format o comisie compusa si din catolici in care s-au decis ca, in timp, sa scoata din Biblie pasajele unde scrie ca evreii l-au rastignit pe Hristos si l-au batjocorit. Deocamdata hotararile acelei comisii nu sunt puse in practica dar arata modul de a proceda. Ei prin comisii, si simpozioane decid mersul lumii fara a tine seama de ceea ce invata Sfintii Parinti.
- Dar in Evanghelie nu spune sa fim supusi stapaniilor?
- Ba da, asa spune, dar asta pana la pacat. Gasim exemple in cartea Faptele Apostolilor cum Sfantul Apostol Pavel indemna sa se asculte de Dumnezeu mai mult decat de oameni, asta doar in cazul in care ti se interzice sa marturisesti crezul tau. Aici e vorba de crez nu de chestiuni administrative. In cele administrative trebuie sa ascultam si sa ne supunem dar cand e vorba de credinta trebuie sa urmam pe sfinti. Cititi vietile sfintilor si veti vedea ca multi ierarhi au fost exilati deoarece s-au impotrivit pacatelor savarsite de imparati si i-au mustrat. Au renuntat la functiile lor, si la avantajele lumesti de pe urma acestor ranguri, pentru a marturisi pe Hristos, nu s-au spalat pe maini cu niste comunicate date la comanda.
- Daca legionarii ar fi trait in timpurile noastre ati fi facut parte din aceasta miscare?
- Nu, pentru ca nu simt nevoia sa fac parte din vreo anume organizatie sau partid. Dar in ce priveste convingerile lor i-as fi sustinut acolo unde gandirea mea e la fel cu a lor. Daca parintele Iustin a avut aceasta simpatie e dreptul lui. Se pare ca democratia functioneaza doar pana acolo unde n-ai voie sa superi pe stapanii vremii, convingerile lor si modul lor de viata.
Andrei Man
Publicat de ASTRADROM
29.12.10
Francmasoneria si politicienii in opera lui Eminescu (II): “Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională”. Editorial in “Timpul”
Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi (*)
De câte ori ,,Românu” era în opoziţie se ocupa cu oarecare stăruinţă de starea conaţionalilor noştri din Ardeal şi Ţara Ungurească. De când însă roşii veniră la putere ,,Românul” părea a se feri de-a mai rosti chiar numele Transilvaniei.
Această dezinteresare deplină forma un contrast cu restul presei române.
Nu e vorba de România irredenta, care nu există decât în imaginaţia maghiarilor, nu de ,,Daco – românia”, o invenţiune austro – rusească, făcută pentru a fi opusă de-o putere celeilalte, ci de-un adevăr, de-o realitate etnologică.
Deşi munţii despart poporul românesc în bucăţi, deşi aceşti munţi, care le-a păstrat naţionalitatea în evul mediu, constituie azi o piedică statornică pentru unirea politică a lor, totuşi, din suta a şaptesprezecea începând, au prins a se naşte un contact intelectual între diferitele provincii în care acest popor locuieşte. Faptul cel mai curios şi mai important din toate este unitatea de limbă, de datine juridice, religioase şi de viaţă familiară. Miron Costin este cel dentăi care-n suta a şaptesprezecea constată această unitate vrednică a inspira mirare.
El descrie curăţia şi frumuseţea limbei vorbite în Maramureş şi viaţa neatârnată a românilor de acolo, ne dă legenda fondării Moldovei şi a Ţării Româneşti, constată iden [ti ]tatea de origine şi limbă a poporului. În acelaşi timp cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească, opresc procesul de diversificare şi de dialectizare a graiului viu; acesta primeşte prin cărţi o normă unitară în rostire şi în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii şi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Ţara Românească şi-n o parte a Ardealului, căci la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci. Poate să fi fost un instinct de adevăr, poate c-a fost însă chiar cunoştinţa limbei latine care i-a îndemnat la aceasta. Alături cu limba exista ca element de unitate literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleaşi balade ce s-au cules în munţii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că piesele nemerite de literatură populară aveau tendenţa de-a se răspândi la toţi românii.
Pe lângă acestea aflăm în decursul evului mediu unitatea datinei juridice. În Ungaria, în Banat, în Ardeal, la noi, în Polonia chiar, oriunde românii ar fi fost aşezaţi din vechi sau veniţi din nou, ei cer cu stăruinţă să se judece după dreptul românesc, jus olachale, care va fi corespuns pretutindenea cu ceea ce la noi se numea „obiceiul pământului”. Dar o trăsură de unitate şi mai caracteristică întâlnim la poporul întreg. În evul mediu românii erau în Peninsula Balcanică şi în Ardeal castrenses (din latinul castrum – nn), ziditori şi apărători de cetăţi, sub orice Coroană ar fi trăit. Ei bine, aflăm la domnii din epoca noastră eroică o adevărată manie de-a zidi mănăstiri întărite; numai Ştefan cel Mare a ridicat vro patruzeci. Toate aceste asemănări, anterioare chiar formaţiunii statelor române, am numit-o într-un cuvânt – unitatea preexistentă a rasei.
Precum Italia evului mediu, cu toată bucătăţirea ei politică, îşi păstrase unitatea intelectuală, precum şi-a păstrat-o Germania după războiul de treizeci de ani, tot astfel ar fi fost bine ca românii să fie pretutindenea atât de conservatori ca să păstreze în viaţa lor publică şi-n cea privată elementele de unitate dintre ei.
Din nenorocire nu s-a întâmplat astfel.
Orice zgârie – hârtie care n-avea idei nouă a crezut că poate înlocui această lipsă prin vorbe nouă, de-aci în România mania generală a neologismelor.
Deşi rostirea normală a limbei româneşti e indicată fără abatere prin scrierile din veacurile trecute, totuşi românii moderni n-au găsit încă mijlocul de a o scrie în mod unitar. Câte capete, atâtea ortografii. Literatura populară stagnează, căci afară de doi-trei scriitori nimeni din noi nu mai e ‘n stare a reproduce graiul viu al poporului. Limba săracă a gazetelor a scos din uz miile de locuţiuni frumoase şi caracteristice cari formau avuţia lexicală a limbei. Cât despre legi, e aproape de prisos să vorbim. Nimeni nu ştie în ce consistă obiceiul pământului. Peste noapte şi prin surprindere s-au introdus codici, traduşi rău din franţuzeşte, o organizare comunală tradusă, regulamente traduse; toate formele esterioare ale unei civilizaţii străine s-au introdus la noi: scumpe, sterpe, ultraliberale, neavând alt rezultat decât favorizarea străinilor în toate afacerile lor din România. Astfel statul român nu este un produs al geniului rasei române, ei un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată. Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi; în loc de-a sămăna în toate cele, începem a ne deosebi. Nu mai vorbim de nepăsarea noastră naţională, care-a făcut cu putinţă ca o promiscuitate etnică din cele mai curioase să formeze clasele culte şi consumatoare din România. Destul numai că limba e gonită de păsăreasca gazetelor, muzica de-o admirabilă adâncime e gonită de cântece nemţeşti şi franţuzeşti sau trasă pe calapodul celei străine, încât îşi pierde caracterul şi naivitatea; literatura — o reproducere rea a celor străine; legile — o traducere; organizaţia — o maimuţare.
Iată ceea ce înţelegem noi sub tradiţie: păstrarea elementelor caracteristice şi naţionale ale unui popor. Pentru noi nu e îndoială că, daca s-ar fi putut păstra prerogativele politice ale familiilor noastre vechi, ţara aceasta ar fi fost cu mult mai românească decum e azi — şi că d-nii C. A. Rosetti şi Giani, oameni cari, fără vina lor, nu tăgăduim, sunt noi în România, nici au înţeles vreodată importanţa tradiţiei, nici au crezut în necesitatea păstrării ei.
Am spus că, pe când ,,Românul” era în opoziţie, se ocupa mai des de stările de lucruri de peste munţi. O făcea în modul său superficial, nu pentru că l-ar fi interesat soarta românilor de acolo, ci pentru a câştiga popularitate. E de ex. un fapt constant pentru foile din România că, în descrierile ce le plagiază cine ştie din ce foi străine asupra provinciilor române din Austria, numele de localităţi citate nu sunt cele româneşti, ci cele ungureşti sau nemţeşti. Chiar „Monitorul” scrie Cronstadt şi Hermannstadt , când e vorba de Braşov ori de Sibiiu. De când însă roşii au venit la putere, relaţiile lor gingaşe cu Austro-Ungaria [î]i făcea să nu mai zică o vorbă măcar de câte se petrec dincolo.
Şi-n adevăr curioase lucruri se petrec. Pe când presa germană şi maghiară [î]i dă zilnic zor cu identitatea de interese între România şi Austro-Ungaria, o jumătate a poporului nostru e supus unui tratament cu totul escepţional. Naţionalităţi egale la număr cu românii au de mult o poziţie politică. Cehii discută în Dieta Boemiei, au şcoli şi o universitate plătită de stat; în Galiţia limba polonă e oficială, atât la autorităţi cât şi în învăţământ. Croaţii au Dieta proprie şi guvern propriu; românilor, nu numai că n-au o reprezentaţiune politică ori un teren de viaţă publică, dar li se tăgăduieşte până şi dreptul de-a-şi face şcoli cu banii lor proprii.
Ziarele române de peste munţi începuseră a se mira cum „Românul” tace în privirea aceasta. Noi nu ne-am mirat de aceasta. Oamenii politici ai roşilor nu au nici o pricepere pentru cestiuni naţionale, n-au avut-o înlăuntru, n-o au în afară: Fraza au repetat-o pururea: vorba naţionalitate au fost înscris-o pe drapelul lor; esenţa însă n-au înţeles-o nicicând. De vorbă s-au servit gonind popularitate, dar în faptă s-au dovedit a fi intelectual străini, a nu pricepe nimic din tot ce constituie viaţa proprie a unei naţionalităţi. Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.
Ne temem deci că interesul pe care din nou şi pe neaşteptate îl arată ,,Românul” pentru stările de lucruri de dincolo de munţi va avea un caracter cu totul platonic, de vreme ce toată viaţa politică a roşiilor ne dovedeşte incapacitatea lor înnăscută de-a înţelege ideea naţionalităţii şi lipsa de pietate pentru toate elementele câte-o constituie.
[14 august 1882]
Mihai Eminescu, “Timpul”, Opere, Vol 13. P 168-169
(*) Titlu ales de Roncea.ro. In general, editorialele din “Timpul” apareau fara titlu.
Vezi si:
Ziaristi Online: Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular. CARTEA TRECERII (II) »
Roncea.ro: ULTIMUL ARTICOL al lui Eminescu. TIMPUL – 29 IUNIE 1883. Doc
Francmasoneria si politicienii in opera lui Mihai Eminescu (I). Azi, “Hidoasa pocitura”
De câte ori ,,Românu” era în opoziţie se ocupa cu oarecare stăruinţă de starea conaţionalilor noştri din Ardeal şi Ţara Ungurească. De când însă roşii veniră la putere ,,Românul” părea a se feri de-a mai rosti chiar numele Transilvaniei.
Această dezinteresare deplină forma un contrast cu restul presei române.
Nu e vorba de România irredenta, care nu există decât în imaginaţia maghiarilor, nu de ,,Daco – românia”, o invenţiune austro – rusească, făcută pentru a fi opusă de-o putere celeilalte, ci de-un adevăr, de-o realitate etnologică.
Deşi munţii despart poporul românesc în bucăţi, deşi aceşti munţi, care le-a păstrat naţionalitatea în evul mediu, constituie azi o piedică statornică pentru unirea politică a lor, totuşi, din suta a şaptesprezecea începând, au prins a se naşte un contact intelectual între diferitele provincii în care acest popor locuieşte. Faptul cel mai curios şi mai important din toate este unitatea de limbă, de datine juridice, religioase şi de viaţă familiară. Miron Costin este cel dentăi care-n suta a şaptesprezecea constată această unitate vrednică a inspira mirare.
El descrie curăţia şi frumuseţea limbei vorbite în Maramureş şi viaţa neatârnată a românilor de acolo, ne dă legenda fondării Moldovei şi a Ţării Româneşti, constată iden [ti ]tatea de origine şi limbă a poporului. În acelaşi timp cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească, opresc procesul de diversificare şi de dialectizare a graiului viu; acesta primeşte prin cărţi o normă unitară în rostire şi în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii şi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Ţara Românească şi-n o parte a Ardealului, căci la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci. Poate să fi fost un instinct de adevăr, poate c-a fost însă chiar cunoştinţa limbei latine care i-a îndemnat la aceasta. Alături cu limba exista ca element de unitate literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleaşi balade ce s-au cules în munţii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că piesele nemerite de literatură populară aveau tendenţa de-a se răspândi la toţi românii.
Pe lângă acestea aflăm în decursul evului mediu unitatea datinei juridice. În Ungaria, în Banat, în Ardeal, la noi, în Polonia chiar, oriunde românii ar fi fost aşezaţi din vechi sau veniţi din nou, ei cer cu stăruinţă să se judece după dreptul românesc, jus olachale, care va fi corespuns pretutindenea cu ceea ce la noi se numea „obiceiul pământului”. Dar o trăsură de unitate şi mai caracteristică întâlnim la poporul întreg. În evul mediu românii erau în Peninsula Balcanică şi în Ardeal castrenses (din latinul castrum – nn), ziditori şi apărători de cetăţi, sub orice Coroană ar fi trăit. Ei bine, aflăm la domnii din epoca noastră eroică o adevărată manie de-a zidi mănăstiri întărite; numai Ştefan cel Mare a ridicat vro patruzeci. Toate aceste asemănări, anterioare chiar formaţiunii statelor române, am numit-o într-un cuvânt – unitatea preexistentă a rasei.
Precum Italia evului mediu, cu toată bucătăţirea ei politică, îşi păstrase unitatea intelectuală, precum şi-a păstrat-o Germania după războiul de treizeci de ani, tot astfel ar fi fost bine ca românii să fie pretutindenea atât de conservatori ca să păstreze în viaţa lor publică şi-n cea privată elementele de unitate dintre ei.
Din nenorocire nu s-a întâmplat astfel.
Orice zgârie – hârtie care n-avea idei nouă a crezut că poate înlocui această lipsă prin vorbe nouă, de-aci în România mania generală a neologismelor.
Deşi rostirea normală a limbei româneşti e indicată fără abatere prin scrierile din veacurile trecute, totuşi românii moderni n-au găsit încă mijlocul de a o scrie în mod unitar. Câte capete, atâtea ortografii. Literatura populară stagnează, căci afară de doi-trei scriitori nimeni din noi nu mai e ‘n stare a reproduce graiul viu al poporului. Limba săracă a gazetelor a scos din uz miile de locuţiuni frumoase şi caracteristice cari formau avuţia lexicală a limbei. Cât despre legi, e aproape de prisos să vorbim. Nimeni nu ştie în ce consistă obiceiul pământului. Peste noapte şi prin surprindere s-au introdus codici, traduşi rău din franţuzeşte, o organizare comunală tradusă, regulamente traduse; toate formele esterioare ale unei civilizaţii străine s-au introdus la noi: scumpe, sterpe, ultraliberale, neavând alt rezultat decât favorizarea străinilor în toate afacerile lor din România. Astfel statul român nu este un produs al geniului rasei române, ei un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege şi nu-l va înţelege niciodată. Unitatea ideală ce exista între români se nimiceşte zi cu zi; în loc de-a sămăna în toate cele, începem a ne deosebi. Nu mai vorbim de nepăsarea noastră naţională, care-a făcut cu putinţă ca o promiscuitate etnică din cele mai curioase să formeze clasele culte şi consumatoare din România. Destul numai că limba e gonită de păsăreasca gazetelor, muzica de-o admirabilă adâncime e gonită de cântece nemţeşti şi franţuzeşti sau trasă pe calapodul celei străine, încât îşi pierde caracterul şi naivitatea; literatura — o reproducere rea a celor străine; legile — o traducere; organizaţia — o maimuţare.
Iată ceea ce înţelegem noi sub tradiţie: păstrarea elementelor caracteristice şi naţionale ale unui popor. Pentru noi nu e îndoială că, daca s-ar fi putut păstra prerogativele politice ale familiilor noastre vechi, ţara aceasta ar fi fost cu mult mai românească decum e azi — şi că d-nii C. A. Rosetti şi Giani, oameni cari, fără vina lor, nu tăgăduim, sunt noi în România, nici au înţeles vreodată importanţa tradiţiei, nici au crezut în necesitatea păstrării ei.
Am spus că, pe când ,,Românul” era în opoziţie, se ocupa mai des de stările de lucruri de peste munţi. O făcea în modul său superficial, nu pentru că l-ar fi interesat soarta românilor de acolo, ci pentru a câştiga popularitate. E de ex. un fapt constant pentru foile din România că, în descrierile ce le plagiază cine ştie din ce foi străine asupra provinciilor române din Austria, numele de localităţi citate nu sunt cele româneşti, ci cele ungureşti sau nemţeşti. Chiar „Monitorul” scrie Cronstadt şi Hermannstadt , când e vorba de Braşov ori de Sibiiu. De când însă roşii au venit la putere, relaţiile lor gingaşe cu Austro-Ungaria [î]i făcea să nu mai zică o vorbă măcar de câte se petrec dincolo.
Şi-n adevăr curioase lucruri se petrec. Pe când presa germană şi maghiară [î]i dă zilnic zor cu identitatea de interese între România şi Austro-Ungaria, o jumătate a poporului nostru e supus unui tratament cu totul escepţional. Naţionalităţi egale la număr cu românii au de mult o poziţie politică. Cehii discută în Dieta Boemiei, au şcoli şi o universitate plătită de stat; în Galiţia limba polonă e oficială, atât la autorităţi cât şi în învăţământ. Croaţii au Dieta proprie şi guvern propriu; românilor, nu numai că n-au o reprezentaţiune politică ori un teren de viaţă publică, dar li se tăgăduieşte până şi dreptul de-a-şi face şcoli cu banii lor proprii.
Ziarele române de peste munţi începuseră a se mira cum „Românul” tace în privirea aceasta. Noi nu ne-am mirat de aceasta. Oamenii politici ai roşilor nu au nici o pricepere pentru cestiuni naţionale, n-au avut-o înlăuntru, n-o au în afară: Fraza au repetat-o pururea: vorba naţionalitate au fost înscris-o pe drapelul lor; esenţa însă n-au înţeles-o nicicând. De vorbă s-au servit gonind popularitate, dar în faptă s-au dovedit a fi intelectual străini, a nu pricepe nimic din tot ce constituie viaţa proprie a unei naţionalităţi. Despreţuind biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.
Ne temem deci că interesul pe care din nou şi pe neaşteptate îl arată ,,Românul” pentru stările de lucruri de dincolo de munţi va avea un caracter cu totul platonic, de vreme ce toată viaţa politică a roşiilor ne dovedeşte incapacitatea lor înnăscută de-a înţelege ideea naţionalităţii şi lipsa de pietate pentru toate elementele câte-o constituie.
[14 august 1882]
Mihai Eminescu, “Timpul”, Opere, Vol 13. P 168-169
(*) Titlu ales de Roncea.ro. In general, editorialele din “Timpul” apareau fara titlu.
Vezi si:
Ziaristi Online: Cum a murit Eminescu. Ultimele lui ceasuri, povestite de un martor ocular. CARTEA TRECERII (II) »
Roncea.ro: ULTIMUL ARTICOL al lui Eminescu. TIMPUL – 29 IUNIE 1883. Doc
Francmasoneria si politicienii in opera lui Mihai Eminescu (I). Azi, “Hidoasa pocitura”
Sursa: Roncea.ro
28.12.10
Un Eminescu mai putin cunoscut: “E ziua lui Stefan cel Mare”. Manuscrisele lui Eminescu
Stefan cel Mare
Carpaţii ridică seninele frunţi
Şi zare de focuri s’arată pe munţi
…………………………….
E ziua lui Stefan cel Mare
*
De patru ori zece
Răsboae bătând
Din patru ori zece
Biserici sunând
Auzi a lor veste ş’acum
*
Carpaţii arate
Seninele frunţi
Şi focuri s’aprindă
Pe culme de munţi
Să ardă tulpine
Intrege de brazi
Căci astăzi [ne] vine
Eroul viteaz
Ne vine Ştefan cel Mare
Ms 2270, 66 v. sqq.
Versiunea cunoscuta:
Ştefan cel Mare
(schiţe de imn)
I
Carpaţii arate
Seninele frunţi
Şi focuri pe-orişice
Culme de munţi.
Să arză tulpine
Întrege de brazi,
Căci astăzi ne vine
Eroul viteaz,
Ne vine Ştefan cel Mare.
Cum oare, o, ţară,
Tu n-o să-l cunoşti,
Când sună fanfară
Chemarea de oşti,
Când buciume sună
În văi şi pe plai
Şi oastea s-adună
Călare pe cai
Pe steaguri cu semne de bouri?
II
Pe creştete nalte a munţilor suri
Clădiţi de asupra de negre păduri
Trupine de brazi laolaltă;
Clădiţi-le falnic; daţi-le foc,
Şi lumea privească un semn de noroc
Pe orişice culme înaltă.
Mânat de credinţă, mânat de profet,
Din negre pustiuri, porni Mohamet,
Stârnind mulgătorii de iepe;
Îneacă o lume în flacări şi fum
Şi moartea-i netează al gloriei drum:
E moartea stăpână pe stepe.
Ce zgomot de bucium şi arme, ce val!
Când Ştefan se suie călare pe cal
Răspunde Suceava din urmă,
Şi nimeni nu ştie cum tu ai ajuns
Să ştii de ce munţii săgeată-ai pătruns
Şi-a codrului cale se curmă.
Răsună pământul de tropotul des,
De-atâtea oştire de munte, de şes,
Răspunde sunare din nouri;
Cu sunet de bucium la munte şi plai,
C-o oaste întreagă călare pe cai.
Cu steaguri cu semne de bouri.
15.6.10
17.4.09
Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?
Într-unul dintre articolele sale, Eminescu scria că „de două mii de ani biografia lui Dumnezeu este cartea după care se creşte omenirea“, deşi învăţăturile creştinismului se aseamănă cu cele ale lui Buddha sau Socrate. Adăuga: „şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ pentru semenii lui; şi Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ; suferinţa şi amărăciunea au pătruns în inima Mielului simţitor şi în momente supreme a încolţit iubirea în inima Lui şi şi-a încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se scarifica pe Sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie lumea întreagă“. Aşa este, însă atât Socrate, cât şi Buddha sau profeţii Vechiului Testament au fost doar oameni, în timp ce Hristos, numindu-Se ades Fiu al Omului este deopotrivă Fiu al Lui Dumnezeu. Ca Fiu al lui Dumnezeu este Cuvânt şi este Adevărul a cărui cunoaştere ne face liberi şi, comentează Sf. Grigorie Teologul, că „este Unul prin natura Sa, nu mai multe lucruri în acelaşi timp, căci lucrul care este adevărat este unic, pe când minciuna este cu mai multe feţe...“ (s.n.) Să stăruim asupra acestor cuvinte pentru a petrece cu folos duhovnicesc această săptămână, amânând măcar câteva clipe obsedantele şi mult prea pământeştile preocupări pentru cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, care, din păcate, are din ce în ce mai mult aspectul comercial al unui spectacol între altele.
Să încercăm a ne apropia de taina învierii pornind de la ideea că nu atât omul este măsura tuturor lucrurilor, ci Dumnezeu, care s-a făcut om spre a ne reda chipul dintâi după care ne-a făcut şi ne-a dăruit libertatea pentru a lucra asemănarea cu El. Apoi, atât de grăbiţi să judecăm şi să condamnăm pe alţii să ne luăm ca îndreptar un verset din rugăciunea Sf. Efrem Sirul rostită în acest post: „Aşa Doamne împărate, dăruieşte să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu“; adică să vedem greşelile pentru a putea fi de folos nouă şi celor din jur. Reiterând patimile lui Hristos, suntem cutremuraţi când citim cum răstignit pe cruce a zis: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?“. Cutremurătoare şi greu de pătruns aceste cuvinte şi chiar martorii au crezut că-l cheamă pe Ilie. În fapt, cu aceste cuvinte începe Psalmul 21 al lui David: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, de ce m-ai părăsit. Departe sunt de mântuirea mea, cuvintele greşelilor mele“. Partea a doua a versetului nu avea cum să fie rostită de „mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii“, iar „cuvintele greşelilor“ au fost atunci, rămân şi acum, ale noastre. Şi dacă Adevărul este unic şi „multe sunt feţele minciunii“, prinderea, judecarea, răstignirea şi apoi învierea lui Hristos rămân paradigmatice pentru întreaga umanitate şi pentru fiecare. A întârzia asupra lor este un exerciţiu al libertăţii câtă vreme astfel putem conştientiza locul anume de unde, lepădându-ne de „sine“ şi luându-ne crucea să-I urmăm lui Hristos. Ce este Adevărul a întrebat şi Pilat, dar copleşit de slava acestei lumi la care nu voia să renunţe nu l-a eliberat pe Hristos, „Adevărul, Calea şi Viaţa“. Rămâne însă emblematic faptul că el singurul şi-a pus întrebarea, urmată de gestul formal al spălării mâinilor, semn al dezacordului faţă de condamnarea dată, după ce, ca să facă „voia mulţimii“, l-a eliberat pe tâlharul Baraba. Da, puterile vremii I-au complotat abil moartea, s-au decis pentru cea mai crudă şi umilitoare pedeapsă, răstignirea pe cruce rânduită doar pentru sclavi. Se adăuga batjocura şi insistenta ispitire ce avea să culmineze când unul dintre cei doi tâlhari i-a spus: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi“. Cei din preajmă nu au înţeles că biruinţa asupra morţii nu însemna doar simpla ei evitare, ci învierea. A înţeles însă tâlharul cel drept care, recunoscându-şi vinovăţia, L-a rugat: „Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta“. Răspunsul nu a întârziat: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai“.
Întreg acest drum poate fi considerat ca pavat cu multele feţe ale minciunii în care putem, sinceri cu noi înşine, ne-am putea recunoaşte. Rând pe rând, au fost fariseii care, incapabili să vadă dincolo de litera Legii şi bolnavi de ură, unindu-se în ură şi minciună, dar respectând formal porunca „să nu ucizi“, I-au decis moartea. Nu s-ar fi ajuns aici dacă Iuda, cel care plin de grijă făţarnică pentru săraci a mustrat femeia care a uns cu mir picioarele Mântuitorului, nu l-ar fi trădat şi vândut fariseilor pe treizeci de arginţi. Nu s-a căit pentru gestul său, crezând în deşert că, înapoind banii, îşi va spăla conştiinţa, iar sfârşitul a fost cel ştiut. A mai fost lepădarea lui Petru cu „plânsul lui amar“ şi risipirea apostolilor înfricoşaţi. Lângă cruce au rămas Prea Sfânta Sa maică şi Sf. Apostol Ioan. Odinioară, Iisus l-a înviat pe fiul văduvei din Nain şi i l-a dat maicii sale. Acum l-a dat pe Apostolul Ioan Prea Sfintei Fecioare şi, odată cu el, pe noi toţi.
Cuvintele Mântuitorului „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?“ rămân ca un memento pentru că Dumnezeu nu este în ură şi minciună, cum Hristos a plecat, la rugămintea gadarenilor după ce a vindecat pe cei doi demonizaţi. Dar venise timpul ca Iisus să meargă la Tatăl ceresc, cum aflăm din rugăciunea pentru El, pentru apostoli şi pentru cei care vor urma. A făcut-o ca Fiu al lui Dumnezeu rugându-se: „Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac“. Iisus s-a răstignit pentru noi toţi, s-a dăruit ca jertfă răscumpărătoare pentru păcatele noastre şi a făcut-o din ascultare pentru Tatăl Ceresc şi din necuprinsă iubire cum scrie Sf. Ap. Pavel că „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine însuşi“.
Ne întoarcem la poetul nostru naţional care constata cu amărăciune că „de aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim şi noi ne sfâşiem“, întrebându-se „fost-am vreodată creştini?“ pentru a continua „suntem dispuşi să a răspunde nu“. Spera însă într-o revenire la adevărata credinţă şi „atunci Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie a petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni“. Până atunci să-l ascultăm pe Vasile Voiculescu care mustra spinii din coroana de pe capul Mântuitorului: „Eu nu vă cert c-aţi stat la împletit/ Dar eu vă cert că nu aţi înflorit“ şi parcă un gând de lumină şopteşte că poate s-au umplut de flori doar că ochii noştri împăinjeniţi de cele prea lumeşti nu pot percepe deplin bucuria biruinţei vieţii asupra morţii, a veşniciei asupra trecătorului.
Scris de Elena Solunca Moise
Să încercăm a ne apropia de taina învierii pornind de la ideea că nu atât omul este măsura tuturor lucrurilor, ci Dumnezeu, care s-a făcut om spre a ne reda chipul dintâi după care ne-a făcut şi ne-a dăruit libertatea pentru a lucra asemănarea cu El. Apoi, atât de grăbiţi să judecăm şi să condamnăm pe alţii să ne luăm ca îndreptar un verset din rugăciunea Sf. Efrem Sirul rostită în acest post: „Aşa Doamne împărate, dăruieşte să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu“; adică să vedem greşelile pentru a putea fi de folos nouă şi celor din jur. Reiterând patimile lui Hristos, suntem cutremuraţi când citim cum răstignit pe cruce a zis: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?“. Cutremurătoare şi greu de pătruns aceste cuvinte şi chiar martorii au crezut că-l cheamă pe Ilie. În fapt, cu aceste cuvinte începe Psalmul 21 al lui David: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, de ce m-ai părăsit. Departe sunt de mântuirea mea, cuvintele greşelilor mele“. Partea a doua a versetului nu avea cum să fie rostită de „mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii“, iar „cuvintele greşelilor“ au fost atunci, rămân şi acum, ale noastre. Şi dacă Adevărul este unic şi „multe sunt feţele minciunii“, prinderea, judecarea, răstignirea şi apoi învierea lui Hristos rămân paradigmatice pentru întreaga umanitate şi pentru fiecare. A întârzia asupra lor este un exerciţiu al libertăţii câtă vreme astfel putem conştientiza locul anume de unde, lepădându-ne de „sine“ şi luându-ne crucea să-I urmăm lui Hristos. Ce este Adevărul a întrebat şi Pilat, dar copleşit de slava acestei lumi la care nu voia să renunţe nu l-a eliberat pe Hristos, „Adevărul, Calea şi Viaţa“. Rămâne însă emblematic faptul că el singurul şi-a pus întrebarea, urmată de gestul formal al spălării mâinilor, semn al dezacordului faţă de condamnarea dată, după ce, ca să facă „voia mulţimii“, l-a eliberat pe tâlharul Baraba. Da, puterile vremii I-au complotat abil moartea, s-au decis pentru cea mai crudă şi umilitoare pedeapsă, răstignirea pe cruce rânduită doar pentru sclavi. Se adăuga batjocura şi insistenta ispitire ce avea să culmineze când unul dintre cei doi tâlhari i-a spus: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi“. Cei din preajmă nu au înţeles că biruinţa asupra morţii nu însemna doar simpla ei evitare, ci învierea. A înţeles însă tâlharul cel drept care, recunoscându-şi vinovăţia, L-a rugat: „Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta“. Răspunsul nu a întârziat: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai“.
Întreg acest drum poate fi considerat ca pavat cu multele feţe ale minciunii în care putem, sinceri cu noi înşine, ne-am putea recunoaşte. Rând pe rând, au fost fariseii care, incapabili să vadă dincolo de litera Legii şi bolnavi de ură, unindu-se în ură şi minciună, dar respectând formal porunca „să nu ucizi“, I-au decis moartea. Nu s-ar fi ajuns aici dacă Iuda, cel care plin de grijă făţarnică pentru săraci a mustrat femeia care a uns cu mir picioarele Mântuitorului, nu l-ar fi trădat şi vândut fariseilor pe treizeci de arginţi. Nu s-a căit pentru gestul său, crezând în deşert că, înapoind banii, îşi va spăla conştiinţa, iar sfârşitul a fost cel ştiut. A mai fost lepădarea lui Petru cu „plânsul lui amar“ şi risipirea apostolilor înfricoşaţi. Lângă cruce au rămas Prea Sfânta Sa maică şi Sf. Apostol Ioan. Odinioară, Iisus l-a înviat pe fiul văduvei din Nain şi i l-a dat maicii sale. Acum l-a dat pe Apostolul Ioan Prea Sfintei Fecioare şi, odată cu el, pe noi toţi.
Cuvintele Mântuitorului „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?“ rămân ca un memento pentru că Dumnezeu nu este în ură şi minciună, cum Hristos a plecat, la rugămintea gadarenilor după ce a vindecat pe cei doi demonizaţi. Dar venise timpul ca Iisus să meargă la Tatăl ceresc, cum aflăm din rugăciunea pentru El, pentru apostoli şi pentru cei care vor urma. A făcut-o ca Fiu al lui Dumnezeu rugându-se: „Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac“. Iisus s-a răstignit pentru noi toţi, s-a dăruit ca jertfă răscumpărătoare pentru păcatele noastre şi a făcut-o din ascultare pentru Tatăl Ceresc şi din necuprinsă iubire cum scrie Sf. Ap. Pavel că „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine însuşi“.
Ne întoarcem la poetul nostru naţional care constata cu amărăciune că „de aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim şi noi ne sfâşiem“, întrebându-se „fost-am vreodată creştini?“ pentru a continua „suntem dispuşi să a răspunde nu“. Spera însă într-o revenire la adevărata credinţă şi „atunci Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie a petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni“. Până atunci să-l ascultăm pe Vasile Voiculescu care mustra spinii din coroana de pe capul Mântuitorului: „Eu nu vă cert c-aţi stat la împletit/ Dar eu vă cert că nu aţi înflorit“ şi parcă un gând de lumină şopteşte că poate s-au umplut de flori doar că ochii noştri împăinjeniţi de cele prea lumeşti nu pot percepe deplin bucuria biruinţei vieţii asupra morţii, a veşniciei asupra trecătorului.
Scris de Elena Solunca Moise
13.2.09
Dan Puric: Curaj! Fără Dumnezeu, devii sclav! Puteţi trezi o lume întreagă!
Maestrul Dan Puric a împlinit 50 de ani. După dezinvoltură, dinamică şi deschidere credeam că e de vârsta mea. Dar uite că nu este! Din punct de vedere spiritual este cu siguranţă mult mai tânăr decât generaţia mea. L-am văzut în câteva spectacole şi conferinţe. Omul este extraordinar. Mărturisirea sa românească şi creştinească este de mare amplitudine. Motivul Omului-Cruce, atât de des întâlnit în spectacolele sale, este de mare forţă, iar mărturisirea jertfelor din temniţele comuniste îl conectează la sufletul neamului. Îi doresc să rămână acelaşi Om Frumos, acelaşi Om Românesc. La mulţi ani, Maestre!
Postez, în continuare, unul din cele mai bune interviuri ale lui Dan Puric pe care le-am citit. Interviul a fost realizat de trei tineri liceeni şi a fost publicat în revista Veghea.
Reporter: În cărţile de critică literară se vorbeşte de ateismul lui Eminescu. Până la urmă e de necrezut că cel care scrie ”Rugăciunea” sau „Răsai asupra mea” poate fi rece faţă de Dumnezeu. Este posibil ca noi să nu ştim să ne protejăm valorile?
Dan Puric: Păi, este posibil să le şi dărâmăm. Iată, în 20 de ani de zile de neocomunism şi secularizare s-au ocupat cu această omorâre, derutare, ca voi sa nu mai aveţi clare reperele. Şi este posibil orice într-o societate haotică, premeditat confuză. Este posibil să aveţi şi părinţi insultaţi, strămoşii, este posibil orice. Şi, într-un fel, e bine. Aşa vă treziţi, că altfel pesemne aţi intra în adormire ca cei 85% din populaţia României. Dacă ai mintea ageră, te prinzi pentru că totuşi, când te apropii de Eminescu, te apropii ca de Biserică. Nu prea poţi să joci fotbal în curtea Bisericii, decât dacă eşti sifilitic. Sifilisul e o boală care atacă creierul. Deci, ce-am spus eu, este un diagnostic.
Generaţia tânără e una monitorizată!
R: De ce este aşa o mare diferenţă între excepţionala generaţie interbelică şi cea actuală, în mare parte dezinteresată din toate punctele de vedere?
D.P.: E şi una dezorientată, dar şi una monitorizată. Vorbim de generaţiile de intelectuali, pesemne. Toată generaţia interbelică a fost distrusă, a fost băgată în puşcării, a fost omorâtă fizic. Şi atunci, au rămas leprele. Au rămas speciile inferioare. Există specia inferioară, care se adaptează tot timpul, este oportunistă. Ea vrea să supravieţuiească, ea vrea să trăiească numai din bacşiş. Nu are planuri mari, ea nu are construcţii, are petice. Fură. Şi aveţi de-a face cu astfel de exponate. Cu mici excepţii. De-aia nu găsiţi în cultura română contemporană un intelectual român de mare atitudine. Sunt foarte puţini, pe ici, pe colo, care supravieţuiesc, nici măcar nu pot să zic că rezistă. Şi asta este bine, pentru că trebuie să v-o asumaţi voi s-o faceţi.
Fără Dumnezeu, devii sclav!
R: Se vorbea la un moment dat de interzicerea religiei în şcoli. De ce s-a ajuns aici şi cine are puterea de a decide acest lucru fără ca noi, elevii, să fim întrebaţi? De ce se doreşte această îndepărtare a tinerilor de Dumnezeu?
D.P.: Când eşti îndepărtat de Dumnezeu, devii rob al omului. Şi, ca să te folosească, te scoate din această calitate de fiu al lui Dumnezeu. Când eşti numit fiu al lui Dumnezeu, ai o libertate imensă, eşti dezmărginit. Ai o forţă extraordinară. Dar când eşti robul tovarăşului nuştiucare de la nuştiuce partid, eşti slugă. Despărţindu-te de această forţă, devii sclav. Este o procedură. Aşa s-a întâmplat pe vremea partidului comunist. Partidul comunist a desfiinţat religia creştină şi a decretat religia partidului unic. Pe urmă, a fost religia tehnocratică. Noi acum trăim o religie a minunilor ştiinţifice. Atunci, omul, în loc să folosească mobilul sau internetul ca pe nişte instrumente oarecare, foarte bune de altfel, li se închină. Şi atunci, el devine instrumentalizat, el devine folosit. Religia trebuie scoasă pentru că este o frână pentru cei care vor să ia din nou puterea în România. Este scoasă din învăţământ tocmai datorită faptului că un copil care creşte în Duhul creştin al existenţei lui Dumnezeu e un om puternic. E un om tare. Nu mai poate fi controlat. Şi atunci, trebuie ca voi să fiţi retezaţi de tineri. În jurul vârstei de 25-26 de ani, trebuie să fiţi sclavi perfecţi, spălaţi pe creier. Una e să zici ”Doamne ajută!” şi alta e să zici ”Să trăiţi!”.
Puteţi trezi o lume întreagă!
R: Cum vedeţi viitorul poporului român?
D.P.: Ar trebui să fiu profet, ca Brucan. Numai că ăla a avut sânge criminal. A turnat comunismului injecţii groaznice şi ştia cât durează o injecţie din aia. Şi de-aia a şi zis că trebuie 20 de ani să ne refacem. Ştia. A fost ca Mengele, la Auschwitz. Ăştia cunosc. Avea şi o anumită sinceritate. Ştii, criminalii au o anumită sinceritate, ca să scape de urmări. Zice criminalul: eu te-am lovit cu piatra. Şi i se mai ia din pedeapsă. Ăsta (Brucan-n.r.) nici măcar nu a fost acuzat. Tot ce pot să spun este că pentru prima oară poporul român e în proces de descreştinare. Este într-un proces de dezrădăcinare. S-a răspuns într-un mod paradoxal, prin memoria creştină a celor car au făcut puşcărie. Dar ce te faci cu acest tineret care, în proporţie de 80-85%, e instrumentalizat, nu e dispus să păstreze memoria? Vor să meargă cu politica asta, „easy money”. Au dispărut verbe, cum ar fi de exemplu”a te jertfi”. Aţi observat că a dispărut verbul „a dărui”? Astăzi facem schimb. ”Nu vrei să facem o negociere?”. Nu mai dăruieşti nici măcar în iubire, nici măcar unui prieten. E un schimb. E cultura trocului, străină de neamul românesc şi de creştinism. Sunt nişte înlocuitori de bază. Metabolismul sufletesc, spiritual, se schimbă. Şi, atunci, un tineret care este îndepărtat de Dumnezeu va avea o maturitate stranie şi sfâşietoare. De tip occidental. Omul perfect civilizat, cu frigiderul plin, cu trei maşini, dar gol interior. Voi, tinerii, sunteţi cei care trebuie să vă asumaţi. Pesemne că vreo 10-15% dintre voi vor avea capacitatea să trezească nu numai România, ci o lume întreagă. Mintea românească e o forţă spirituală uriaşă. Asta trebuie s-o ştiţi. Staţi pe un lot de spiritualitate uriaşă, incomparabilă aproape. O să zică: ”Dom’le, dar România e o cultură minoră!”. Cultura e ceva, spiritul e altceva. Martiriul nu se judecă prin dimensiunile culturale sau civilizatorii. Martirii nu au adus civilizaţia, ei au adus credinţă. Credinţa este totul. Cele mai mari crime s-au făcut în numele umanităţii, cele mai mari sclavii în nmele libertăţii. „Libertate. Egalitate. Fraterniate” a declanşat cea mai mare catastrofă în istoria lumii: revoluţia franceză. Voi sunteţi români, aveţi de asimilat o taină a neamului ăstuia. Mai devreme sau mai târziu vă veţi întâlni cu ceea ce vă spun eu. Poate pare paradoxal interviul ăsta. Lumea din jur e lumea unei eficienţe, a unei „trăieşte-ţi clipa” imbecile. Toate astea trec.
Să nu vă speriaţi! Curaj, turmă mică!
D.P.: Înainte să vin la Braşov, am fost la Bistra Mureşului. M-a invitat părintele la o biserică din lemn. Am găsit acolo o troiţă, făcută înainte de dezlipirea Ardealului. Ce frumos sună! Şi ce tragic! Dezlipirea Ardealului! Ţăranii erau în genunchi, în iarbă. Cu spatele la şosea, cu faţa la troiţă. Se rugau. Era ca în biserica creştină primară. Dacă treceai cu maşina pe-acolo, vedeai 20 de bătrâni care se rugau. Ăia erau poporul român. Stăteau cu spatele la stradă. Strada era viaţa. Treceau maşinile rapid şi cu zgomot. Ca viaţa. Bătrânii stăteau cu spatele la viaţă şi cu faţa la Dumnezeu. Şi murmurau rugăciuni. Tineri nu mai erau. Erau plecaţi prin Spania, prin Italia, să supravieţuască, săracii! Pesemne se rugau şi pentru copiii lor, şi pentru nepoţii lor. Îngenuncherea aia este un soi de eternitate a neamului. Văzută dinafară, de occidentali, e o rămânere în urmă. Văzută de micul onanist intelectual romăn, de la supraserviciile de intelectualitate modernă, de la noi, o să zică că este un primitivism. El nu recunoaşte credinţa. Ăia care erau acolo au făcut fronturile, au făcut lagărele de concentrare, au trecut prin cooperativizare, prin bestialitatea comunismului şi a neocomunismului de astăzi. Voi nu aveţi dreptul să vă dezvoltaţi în contextul actual. Voi trebuie să fiţi funcţionari. Nu conştiinţe. Orice iniţiativă ân România este stârpită. Sau un om care strigă este considerat un om izolat. Şi-atunci, voi simţiţi, ăştia care sunteţi mai treji, precum câinele la stână. Şi lucrul ăsta probabil că vă va da cu ajutorul şi cu harul lui Dumnezeu, o forţă de a răsturna. Deci, viitorul va însemna, după părerea mea, o luptă decisivă între cei puţini, conştienţi şi masa asta informă a laşităţii, a populaţiei mizerabilizate. Şi eu zic: să nu vă speriaţi. Precum Iisus: curaj, turmă mică! Doamne ajută!
Interviu realizat de Simona Huţuţuc, Răzvan Goran şi Alexandru Poştoacă
Postez, în continuare, unul din cele mai bune interviuri ale lui Dan Puric pe care le-am citit. Interviul a fost realizat de trei tineri liceeni şi a fost publicat în revista Veghea.
Reporter: În cărţile de critică literară se vorbeşte de ateismul lui Eminescu. Până la urmă e de necrezut că cel care scrie ”Rugăciunea” sau „Răsai asupra mea” poate fi rece faţă de Dumnezeu. Este posibil ca noi să nu ştim să ne protejăm valorile?
Dan Puric: Păi, este posibil să le şi dărâmăm. Iată, în 20 de ani de zile de neocomunism şi secularizare s-au ocupat cu această omorâre, derutare, ca voi sa nu mai aveţi clare reperele. Şi este posibil orice într-o societate haotică, premeditat confuză. Este posibil să aveţi şi părinţi insultaţi, strămoşii, este posibil orice. Şi, într-un fel, e bine. Aşa vă treziţi, că altfel pesemne aţi intra în adormire ca cei 85% din populaţia României. Dacă ai mintea ageră, te prinzi pentru că totuşi, când te apropii de Eminescu, te apropii ca de Biserică. Nu prea poţi să joci fotbal în curtea Bisericii, decât dacă eşti sifilitic. Sifilisul e o boală care atacă creierul. Deci, ce-am spus eu, este un diagnostic.
Generaţia tânără e una monitorizată!
R: De ce este aşa o mare diferenţă între excepţionala generaţie interbelică şi cea actuală, în mare parte dezinteresată din toate punctele de vedere?
D.P.: E şi una dezorientată, dar şi una monitorizată. Vorbim de generaţiile de intelectuali, pesemne. Toată generaţia interbelică a fost distrusă, a fost băgată în puşcării, a fost omorâtă fizic. Şi atunci, au rămas leprele. Au rămas speciile inferioare. Există specia inferioară, care se adaptează tot timpul, este oportunistă. Ea vrea să supravieţuiească, ea vrea să trăiească numai din bacşiş. Nu are planuri mari, ea nu are construcţii, are petice. Fură. Şi aveţi de-a face cu astfel de exponate. Cu mici excepţii. De-aia nu găsiţi în cultura română contemporană un intelectual român de mare atitudine. Sunt foarte puţini, pe ici, pe colo, care supravieţuiesc, nici măcar nu pot să zic că rezistă. Şi asta este bine, pentru că trebuie să v-o asumaţi voi s-o faceţi.
Fără Dumnezeu, devii sclav!
R: Se vorbea la un moment dat de interzicerea religiei în şcoli. De ce s-a ajuns aici şi cine are puterea de a decide acest lucru fără ca noi, elevii, să fim întrebaţi? De ce se doreşte această îndepărtare a tinerilor de Dumnezeu?
D.P.: Când eşti îndepărtat de Dumnezeu, devii rob al omului. Şi, ca să te folosească, te scoate din această calitate de fiu al lui Dumnezeu. Când eşti numit fiu al lui Dumnezeu, ai o libertate imensă, eşti dezmărginit. Ai o forţă extraordinară. Dar când eşti robul tovarăşului nuştiucare de la nuştiuce partid, eşti slugă. Despărţindu-te de această forţă, devii sclav. Este o procedură. Aşa s-a întâmplat pe vremea partidului comunist. Partidul comunist a desfiinţat religia creştină şi a decretat religia partidului unic. Pe urmă, a fost religia tehnocratică. Noi acum trăim o religie a minunilor ştiinţifice. Atunci, omul, în loc să folosească mobilul sau internetul ca pe nişte instrumente oarecare, foarte bune de altfel, li se închină. Şi atunci, el devine instrumentalizat, el devine folosit. Religia trebuie scoasă pentru că este o frână pentru cei care vor să ia din nou puterea în România. Este scoasă din învăţământ tocmai datorită faptului că un copil care creşte în Duhul creştin al existenţei lui Dumnezeu e un om puternic. E un om tare. Nu mai poate fi controlat. Şi atunci, trebuie ca voi să fiţi retezaţi de tineri. În jurul vârstei de 25-26 de ani, trebuie să fiţi sclavi perfecţi, spălaţi pe creier. Una e să zici ”Doamne ajută!” şi alta e să zici ”Să trăiţi!”.
Puteţi trezi o lume întreagă!
R: Cum vedeţi viitorul poporului român?
D.P.: Ar trebui să fiu profet, ca Brucan. Numai că ăla a avut sânge criminal. A turnat comunismului injecţii groaznice şi ştia cât durează o injecţie din aia. Şi de-aia a şi zis că trebuie 20 de ani să ne refacem. Ştia. A fost ca Mengele, la Auschwitz. Ăştia cunosc. Avea şi o anumită sinceritate. Ştii, criminalii au o anumită sinceritate, ca să scape de urmări. Zice criminalul: eu te-am lovit cu piatra. Şi i se mai ia din pedeapsă. Ăsta (Brucan-n.r.) nici măcar nu a fost acuzat. Tot ce pot să spun este că pentru prima oară poporul român e în proces de descreştinare. Este într-un proces de dezrădăcinare. S-a răspuns într-un mod paradoxal, prin memoria creştină a celor car au făcut puşcărie. Dar ce te faci cu acest tineret care, în proporţie de 80-85%, e instrumentalizat, nu e dispus să păstreze memoria? Vor să meargă cu politica asta, „easy money”. Au dispărut verbe, cum ar fi de exemplu”a te jertfi”. Aţi observat că a dispărut verbul „a dărui”? Astăzi facem schimb. ”Nu vrei să facem o negociere?”. Nu mai dăruieşti nici măcar în iubire, nici măcar unui prieten. E un schimb. E cultura trocului, străină de neamul românesc şi de creştinism. Sunt nişte înlocuitori de bază. Metabolismul sufletesc, spiritual, se schimbă. Şi, atunci, un tineret care este îndepărtat de Dumnezeu va avea o maturitate stranie şi sfâşietoare. De tip occidental. Omul perfect civilizat, cu frigiderul plin, cu trei maşini, dar gol interior. Voi, tinerii, sunteţi cei care trebuie să vă asumaţi. Pesemne că vreo 10-15% dintre voi vor avea capacitatea să trezească nu numai România, ci o lume întreagă. Mintea românească e o forţă spirituală uriaşă. Asta trebuie s-o ştiţi. Staţi pe un lot de spiritualitate uriaşă, incomparabilă aproape. O să zică: ”Dom’le, dar România e o cultură minoră!”. Cultura e ceva, spiritul e altceva. Martiriul nu se judecă prin dimensiunile culturale sau civilizatorii. Martirii nu au adus civilizaţia, ei au adus credinţă. Credinţa este totul. Cele mai mari crime s-au făcut în numele umanităţii, cele mai mari sclavii în nmele libertăţii. „Libertate. Egalitate. Fraterniate” a declanşat cea mai mare catastrofă în istoria lumii: revoluţia franceză. Voi sunteţi români, aveţi de asimilat o taină a neamului ăstuia. Mai devreme sau mai târziu vă veţi întâlni cu ceea ce vă spun eu. Poate pare paradoxal interviul ăsta. Lumea din jur e lumea unei eficienţe, a unei „trăieşte-ţi clipa” imbecile. Toate astea trec.
Să nu vă speriaţi! Curaj, turmă mică!
D.P.: Înainte să vin la Braşov, am fost la Bistra Mureşului. M-a invitat părintele la o biserică din lemn. Am găsit acolo o troiţă, făcută înainte de dezlipirea Ardealului. Ce frumos sună! Şi ce tragic! Dezlipirea Ardealului! Ţăranii erau în genunchi, în iarbă. Cu spatele la şosea, cu faţa la troiţă. Se rugau. Era ca în biserica creştină primară. Dacă treceai cu maşina pe-acolo, vedeai 20 de bătrâni care se rugau. Ăia erau poporul român. Stăteau cu spatele la stradă. Strada era viaţa. Treceau maşinile rapid şi cu zgomot. Ca viaţa. Bătrânii stăteau cu spatele la viaţă şi cu faţa la Dumnezeu. Şi murmurau rugăciuni. Tineri nu mai erau. Erau plecaţi prin Spania, prin Italia, să supravieţuască, săracii! Pesemne se rugau şi pentru copiii lor, şi pentru nepoţii lor. Îngenuncherea aia este un soi de eternitate a neamului. Văzută dinafară, de occidentali, e o rămânere în urmă. Văzută de micul onanist intelectual romăn, de la supraserviciile de intelectualitate modernă, de la noi, o să zică că este un primitivism. El nu recunoaşte credinţa. Ăia care erau acolo au făcut fronturile, au făcut lagărele de concentrare, au trecut prin cooperativizare, prin bestialitatea comunismului şi a neocomunismului de astăzi. Voi nu aveţi dreptul să vă dezvoltaţi în contextul actual. Voi trebuie să fiţi funcţionari. Nu conştiinţe. Orice iniţiativă ân România este stârpită. Sau un om care strigă este considerat un om izolat. Şi-atunci, voi simţiţi, ăştia care sunteţi mai treji, precum câinele la stână. Şi lucrul ăsta probabil că vă va da cu ajutorul şi cu harul lui Dumnezeu, o forţă de a răsturna. Deci, viitorul va însemna, după părerea mea, o luptă decisivă între cei puţini, conştienţi şi masa asta informă a laşităţii, a populaţiei mizerabilizate. Şi eu zic: să nu vă speriaţi. Precum Iisus: curaj, turmă mică! Doamne ajută!
Interviu realizat de Simona Huţuţuc, Răzvan Goran şi Alexandru Poştoacă
Foto: Emanuel Tânjală
14.1.09
Eminescologul N.Georgescu către Răzvan Codrescu: Înapoi la surse!
Credinţa lui Eminescu (I)În ultimul timp este pus în discuţie creştinismul lui Eminescu - din partea unor tineri care se declară creştini fervenţi ("practicanţi"), iubitori ai lui Eminescu şi informaţi. "Eminescu şi creştinismul", este un astfel de text care neagă, categoric chiar, posibilitatea de abordare creştin-ortodoxă a vieţii şi operei lui Eminescu, încheindu-se astfel: "Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul - în resorturile intime ale personalităţii sale - acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare). Dar Eminescu rămâne Eminescu, aşa cum a fost. Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasă al modernităţii) poate să-şi asume sau nu, într-o măsură sau alta, creştinismul - aceasta stă în "căderea" şi-n "libertatea" lui noetică şi creatoare. "Demoniacul" Baudelaire sau "dumnezeiescul" Dante sunt la fel de mari poeţi, atât cât suntem omeneşte îndreptăţiţi să-i judecăm. Orice altă judecată aparţine lui Dumnezeu şi transcende istoria."
Răzvan Codrescu, tânărul autor citat mai sus, analizează, pentru a ajunge la această concluzie, biografia, poezia şi ziaristica lui Eminescu, şi adaugă: "Nu m-ar deranja comentariile potrivnice, numai să se discute punctual si argumentat, aşa cum am făcut eu însumi, pe bază de texte şi de surse autorizate, nu pe bază de lozinci şi "urechisme", cum înţeleg unii să discute la noi."
Dacă nu m-ar uimi cu câtă seninătate afirmă lucruri neadevărate, nici n-aş intra în discuţie. Dânsul spune, de pildă, aşa: "În familia căminarului Gheorghe Eminovici nu pare să fi primat educaţia religioasă. Tatăl stătea drept pe la liturghii, după vechea cuviinţă, dar un suflet religios nu era." De unde această informaţie?!
Înapoi la surse
Autorul vorbeşte, cum vedem mai sus, de "surse autorizate"- or, o sursă cum nu se poate mai autorizată, cel puţin în această privinţă, este Corneliu Botez care iată ce spune despre Gheorghe Eminovici, în "Omagiu lui Eminescu", din 1909: "...obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict." (p. 34-35)
Corneliu Botez notează că deţine informaţia de la doctorul Hyneck, un cunoscut al familiei Eminoivicenilor şi al lui Mihai Eminescu. Leca Morariu a descoperit, în perioada interbelică, un document foarte important: fotografia unui prieten al lui Mihai Eminescu, un oarecare Focşăneanu, pe spatele căreia stă scrisă dedicaţia: "Tenerelului gymnasist Michael Emineanu, 23 aprilie 1864". Asta atestă că de Sf. Gheorghe se întâlneau la Ipoteşti rudele şi prietenii căminarului. (Mai atestă că încă din 1864, la 14 ani, Eminescu îşi zicea sau era numit "Emineanu", deci voia să fugă de sufixul "-ovici").
Mai pot adăuga nu doar ce ştie toată lumea, şi anume că Gheorghe Eminovici avea bisericuţa lângă casă - dar chiar că era fiu de dascăl de biserică. Tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. Poate că nu ar fi semnificativ dacă n-am avea acest tipar care se repetă: casa alături de biserică. şi locuinţa din Botoşani a Eminovicenilor se afla lângă biserică.
Mai amintesc faptul că Gheorghe Eminovici trăgea, în Bucureşti, la o adresă din Strada Biserica Enei Nr. 1 (vezi plicul cu ştampila poştei din 4 iulie 1881), unde şi Eminescu a locuit un timp (or, fiind o stradă foarte mică, este vorba, probabil, chiar de o locuinţă din jurul bisericii). N-am urmărit toate adresele cunoscute ale lui Eminescu, dar constat că destul de des el locuieşte în apropierea unor lăcaşuri de cult, sau chiar în incinta lor. "Credinţa zugrăveşte icoanele 'n biserici..."Mi se pare interesantă (şi relevantă) recitirea poemului "Melancolie" (1876) din perpectiva aceasta, a familiarizării poetului cu spaţiul sacru. Amintesc doar că iconografia aferentă acestui poem (acuarela lui Ary Murnu, de pildă) înfăţişează o ruină imensă din zid sau piatră. Este, dimpotrivă, o construcţie mică din lemn : "Biserică 'n ruină / Stă cuvioasă,tristă, pustie şi bătrână (...) Drept preot toarce-un grier un gând fin şi obscur, / Drept dascal toacă cariul sub învechitul mur." (Ca să fie cari, nu poate fi vorba de ciment sau cărămidă: trebuie lemn; aici se referă la câlţii care leagă fresca de peretele cioplit al bisericii).
Când compară atât de aplicat sufletul omului cu o biserică - nu se poate vorbi de creştinism la Eminescu? Prin această construcţie din lemn "cuvioasă, tristă" bate vântul iar "Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreţi, iconostas / Abia conture triste şi umbre au rămas."
Urmează afirmaţia devenită proverbială: "Credinţa zugrăveşte icoanele 'n biserici" - şi textul continuă: "şi 'n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, / Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunei pas / Abia conture triste şi umbre-au mai rămas. / în van mai caut lumea-mi în obositul crier, / Căci răguşit, tomnatic, vrăjeşte trist un grier; / Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, / Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu..."
Desacralizarea lumii este temă majoră în poezia eminesciană, anunţată în "Melancolie", dezvoltată în alte poeme - şi construită în chip de concluzie în cele patru "Satire" a căror replică este "Luceafărul". Trebuie să ai, însă, ceea se cheamă "organ pentru poezie" - iar la un post-pozitivist, precum Răzvan Codrescu, nu e cazul. Dânsul continuă să bată câmpii fără graţie: " Mama" - Raluca, fata stolnicului Juraşcu - "mai evlavioasă, cumpără, zice-se, de la o rudă a fostului stăpân şal Ipoteştilor - n. n.ţ Teodor Murguleţ, o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţa de lemn", fel mărunt de a intra în tradiţia ctitoriilor boiereşti. Raluca avea şi vreo şase fraţi sau surori la călugărie, dar asupra propriilor copii nici ea şi nici altcineva nu se vede să fi exercitat vreo influenţă religioasă. Nici unul dintre aceştia, deşi mai toţi au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici nu s-a orientat singur spre cariera preoţească sau spre monahism, deşi ne aflăm în Bucovina vechilor vetre mănăstireşti (aici trimite de două ori la G.Călinescu, cel din 1933: acolo stă cu informaţia).
Doar că: în Bucovina se află dl. Răzvan Codrescu, şi pe la 1933, Ipoteştii fiind dincoace de graniţa de la Iţcani, în Moldova. Ca să meargă la Cernăuţi, la şcoală, Mihai Eminescu a avut nevoie de paşaport. Las de o parte cinica interpretare a gestului Ralucăi (autorul citeşte totul cu o reavoinţă deloc creştinească, şi nici măcar nu-şi dă osteneala s-o disimuleze) - dar raţionamentul final este de tot hilar.
Prof. Nae Georgescu
(va urma)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
