Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?

Într-unul dintre articolele sale, Eminescu scria că „de două mii de ani biografia lui Dumnezeu este cartea după care se creşte omenirea“, deşi învăţăturile creştinismului se aseamănă cu cele ale lui Buddha sau Socrate. Adăuga: „şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ pentru semenii lui; şi Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ; suferinţa şi amărăciunea au pătruns în inima Mielului simţitor şi în momente supreme a încolţit iubirea în inima Lui şi şi-a încheiat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se scarifica pe Sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie lumea întreagă“. Aşa este, însă atât Socrate, cât şi Buddha sau profeţii Vechiului Testament au fost doar oameni, în timp ce Hristos, numindu-Se ades Fiu al Omului este deopotrivă Fiu al Lui Dumnezeu. Ca Fiu al lui Dumnezeu este Cuvânt şi este Adevărul a cărui cunoaştere ne face liberi şi, comentează Sf. Grigorie Teologul, că „este Unul prin natura Sa, nu mai multe lucruri în acelaşi timp, căci lucrul care este adevărat este unic, pe când minciuna este cu mai multe feţe...“ (s.n.) Să stăruim asupra acestor cuvinte pentru a petrece cu folos duhovnicesc această săptămână, amânând măcar câteva clipe obsedantele şi mult prea pământeştile preocupări pentru cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, care, din păcate, are din ce în ce mai mult aspectul comercial al unui spectacol între altele.
Să încercăm a ne apropia de taina învierii pornind de la ideea că nu atât omul este măsura tuturor lucrurilor, ci Dumnezeu, care s-a făcut om spre a ne reda chipul dintâi după care ne-a făcut şi ne-a dăruit libertatea pentru a lucra asemănarea cu El. Apoi, atât de grăbiţi să judecăm şi să condamnăm pe alţii să ne luăm ca îndreptar un verset din rugăciunea Sf. Efrem Sirul rostită în acest post: „Aşa Doamne împărate, dăruieşte să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu“; adică să vedem greşelile pentru a putea fi de folos nouă şi celor din jur. Reiterând patimile lui Hristos, suntem cutremuraţi când citim cum răstignit pe cruce a zis: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?“. Cutremurătoare şi greu de pătruns aceste cuvinte şi chiar martorii au crezut că-l cheamă pe Ilie. În fapt, cu aceste cuvinte începe Psalmul 21 al lui David: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, de ce m-ai părăsit. Departe sunt de mântuirea mea, cuvintele greşelilor mele“. Partea a doua a versetului nu avea cum să fie rostită de „mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii“, iar „cuvintele greşelilor“ au fost atunci, rămân şi acum, ale noastre. Şi dacă Adevărul este unic şi „multe sunt feţele minciunii“, prinderea, judecarea, răstignirea şi apoi învierea lui Hristos rămân paradigmatice pentru întreaga umanitate şi pentru fiecare. A întârzia asupra lor este un exerciţiu al libertăţii câtă vreme astfel putem conştientiza locul anume de unde, lepădându-ne de „sine“ şi luându-ne crucea să-I urmăm lui Hristos. Ce este Adevărul a întrebat şi Pilat, dar copleşit de slava acestei lumi la care nu voia să renunţe nu l-a eliberat pe Hristos, „Adevărul, Calea şi Viaţa“. Rămâne însă emblematic faptul că el singurul şi-a pus întrebarea, urmată de gestul formal al spălării mâinilor, semn al dezacordului faţă de condamnarea dată, după ce, ca să facă „voia mulţimii“, l-a eliberat pe tâlharul Baraba. Da, puterile vremii I-au complotat abil moartea, s-au decis pentru cea mai crudă şi umilitoare pedeapsă, răstignirea pe cruce rânduită doar pentru sclavi. Se adăuga batjocura şi insistenta ispitire ce avea să culmineze când unul dintre cei doi tâlhari i-a spus: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi“. Cei din preajmă nu au înţeles că biruinţa asupra morţii nu însemna doar simpla ei evitare, ci învierea. A înţeles însă tâlharul cel drept care, recunoscându-şi vinovăţia, L-a rugat: „Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta“. Răspunsul nu a întârziat: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai“.
Întreg acest drum poate fi considerat ca pavat cu multele feţe ale minciunii în care putem, sinceri cu noi înşine, ne-am putea recunoaşte. Rând pe rând, au fost fariseii care, incapabili să vadă dincolo de litera Legii şi bolnavi de ură, unindu-se în ură şi minciună, dar respectând formal porunca „să nu ucizi“, I-au decis moartea. Nu s-ar fi ajuns aici dacă Iuda, cel care plin de grijă făţarnică pentru săraci a mustrat femeia care a uns cu mir picioarele Mântuitorului, nu l-ar fi trădat şi vândut fariseilor pe treizeci de arginţi. Nu s-a căit pentru gestul său, crezând în deşert că, înapoind banii, îşi va spăla conştiinţa, iar sfârşitul a fost cel ştiut. A mai fost lepădarea lui Petru cu „plânsul lui amar“ şi risipirea apostolilor înfricoşaţi. Lângă cruce au rămas Prea Sfânta Sa maică şi Sf. Apostol Ioan. Odinioară, Iisus l-a înviat pe fiul văduvei din Nain şi i l-a dat maicii sale. Acum l-a dat pe Apostolul Ioan Prea Sfintei Fecioare şi, odată cu el, pe noi toţi.
Cuvintele Mântuitorului „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?“ rămân ca un memento pentru că Dumnezeu nu este în ură şi minciună, cum Hristos a plecat, la rugămintea gadarenilor după ce a vindecat pe cei doi demonizaţi. Dar venise timpul ca Iisus să meargă la Tatăl ceresc, cum aflăm din rugăciunea pentru El, pentru apostoli şi pentru cei care vor urma. A făcut-o ca Fiu al lui Dumnezeu rugându-se: „Părinte iartă-le lor că nu ştiu ce fac“. Iisus s-a răstignit pentru noi toţi, s-a dăruit ca jertfă răscumpărătoare pentru păcatele noastre şi a făcut-o din ascultare pentru Tatăl Ceresc şi din necuprinsă iubire cum scrie Sf. Ap. Pavel că „Dumnezeu era în Hristos împăcând lumea cu Sine însuşi“.
Ne întoarcem la poetul nostru naţional care constata cu amărăciune că „de aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim şi noi ne sfâşiem“, întrebându-se „fost-am vreodată creştini?“ pentru a continua „suntem dispuşi să a răspunde nu“. Spera însă într-o revenire la adevărata credinţă şi „atunci Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie a petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni“. Până atunci să-l ascultăm pe Vasile Voiculescu care mustra spinii din coroana de pe capul Mântuitorului: „Eu nu vă cert c-aţi stat la împletit/ Dar eu vă cert că nu aţi înflorit“ şi parcă un gând de lumină şopteşte că poate s-au umplut de flori doar că ochii noştri împăinjeniţi de cele prea lumeşti nu pot percepe deplin bucuria biruinţei vieţii asupra morţii, a veşniciei asupra trecătorului.
Scris de Elena Solunca Moise