Prezenţa lui Iisus în poezia creştină de închisoare a lui Radu Gyr. Fostul deţinut politic Grigore Caraza recită din Gyr şi Crainic (VIDEO)

Categoria cea mai caracteristică a poeziei creştine de închisoare se cristalizează în jurul temei prezenţa lui Iisus. O putem numi „prezenţa Iui Iisus pe această talpă de iad", pentru că aceasta este semnificaţia ei profundă: coborârea Iui Iisus în iad. Iisus este acolo unde este omul. El a luat lotul asupra sa, tot ceea ce este omul, tot ceea ce trăieşte omul. Iisus este săracul printre săraci, cel bătut printre cei bătuţi, prizonierul de alături, şi cel care trăieşte moartea împreună cu cei care mor.

Voi da aici două exemple. Primul este poezia, cu statut clasic, a Iui Radu Gyr, „Iisus în celulă":

„Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.

O, ce trist şi ce nalt părea Crist!

Luna venea după El, în celulă

şi-L făcea mai înalt şi mai trist...

Uimit am sărit de sub pătura sură:

- De unde vii, Doamne, din ce veac?

Iisus a dus lin un deget pe gură

şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină:

- Pune-Mi pe răni mâna ta!

Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină

parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase

pe rogojina mea cu libărci.

Luna lumina dar zăbrelele groase,

lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea Căpăţână...

Când m-am deşteptat din afunda genună,

miroseau paiele a trandafiri.

Eram în celulă şi era lună,

numai Iisus nu era nicăieri...

Am întins braţele, nimeni, tăcere.

Am întrebat zidul: niciun răspuns!

Doar razele reci, ascuţite-n unghere,

cu suliţa lor m-au străpuns...

- Unde eşti, Doamne? am urlat la zăbrele Din lună venea fum de căţui...

M-am pipăit... şi pe mâinile mele,

am găsit urmele cuielor Lui".

„Iisus în celulă" este poezia prezenţei Iui Iisus. Este aici un dublu proces, săvârşit în misterul credinţei. Pe de o parte, Iisus se identifică "cu suferinţa omului: intră in celulă, poart zeghe („zăbrelele groase, / lungeau pe zăpada Lui, vărgi"), are pe glezne urme de lanţuri, se întinde trudit - trudit ca orice prizonier-pe rogojina prizonierului. Este suferinţa pe care o ia asupra Sa - o suferinţă pe care o adaugă patimilor Sale sau, mai bine spus, care deja a făcut parte din patimile Sale. Îi sus poartă întreaga suferinţa omului, acesta este Iisus pe Golgota (Locul Căpăţânii). Iisus care rămâne, cum spunea Pascal, în agonie etemă. Pe de altă parte, Iisus îi dăruieşte omului propria Lui suferinţă („urmele cuielor" şi senzaţia suliţei în coaste), o suferinţă de o altă natură pentru că este suferinţa prin care a mântuit lumea. Îl iniţiază pe om în taina iubirii jertfelnice şi îl face părtaş la ea. Suferinţa omului şi suferinţa lui Dumnezeu se confundă în comuniune de iubire şi de jertfă.

Al doilea exemplu pe care îl voi da are aceeaşi calitate antologică. Este vorba de „Clopotele din Aiud" din oratoriul Calvar de Traian Popescu. „Clopotele din Aiud" sunt plasate central în oratoriu, ca o axă sau ca la o întretăiere de drumuri. Vin imediat după partea care se cheamă „Deznădejde" şi înaintea celei care descrie „Infernul Piteşti-Gherla".

„Bat clopotele-n turlă sus

La o biserică-n Aiud

Şi parcă glasul lui Iisus

De peste veacuri îl aud

Încet atâta de încet

Răsună şoaptele divine,

În ceruri sau în Nazaret

Cei osteniţi veniţi la Mine (Mt 11,281).

Bat clopotele altor vremi

Armonios ca şi acum,

Plângi, tristă mamă, şi mă chemi

În noaptea sfântă de Crăciun.

O! Blândule Mântuitor,

Cu Tine toţi cei dragi suspină,

Revarsă-n inimile lor

Potop de tihnă şi lumină

în calde melodii de-argint

Bat clopotele tot mai tare

Celor ce suferă alint

Iar celor ce nu cred, „chemare"!

„Clopotele din Aiud" sunt ca o poartă. Prin această poartă se va coborî în infern. Plasate la intrarea în infern, clopotele vestesc prezenţa Iui Iisus şi arată că omul care coboară în suferinţă şi moarte este însoţit de El, Cel care a fost acolo, cunoaşte iadul şi îl învinge.

Şi într-adevăr, la sfârşitul infernului se aude rugăciunea „O Doamne! Când noaptea vierii se lasă peste mine / Tu singur eşti nădejdea, ridică-mă la Tine!". O coborâre în iad şi o ridicare din iad, pe axa prezenţei Iui Iisus.

- fragment din conferinţa “Poezia şi muzica Gulagului românesc”, susţinută de doamna Monica Popazu în cadrul Colocviului “A intra în Împărăţia Cerurilor cântând”, organizat de Fundaţia Hjelmseryd, Suedia, în perioada 21-22 august 2006. Textul conferinţei (trades din limba daneză de autoare) ne-a fost pus la dispoziţie de regretatul luptător anticomunist Traian Popescu, invitat special al fundaţiei suedeze.

Francheţea ... sau despre sinceritate, spargerea cătuşelor şi frică. Dedublarea gândirii, ca efect al experimentului Piteşti.

Scopul vieţii noastre pământeşti este câştigarea vieţii veşnice, adică mântuirea.

Singura cale mântuitoare este trăirea creştină, îndrăznim să afirmăm că nu ne interesează morala nici chiar morala creştină atâta timp cât ea rămâne în plan teoretic!

Creştinul contemporan s-a falsificat, el are un dublu cod moral, un dublu gândit: una spune şi alta gândeşte! De ce? - De frică!

Această schizofrenie vine din necredinţa în Domnul nostru Iisus Hristos – care ştie inima noastră – şi din încrederea în sine. Nu credem că „fără de Mine nu puteţi face nimic” şi că nu se mişcă fir de păr fără voia Sa! Credem că noi, cu puterea, inteligenţa şi înţelepciunea noastră, facem şi dregem!

Acest dublu gândit este drăcesc, pe deoparte datorită necredinţei în Dumnezeu şi credinţei în sine, iar pe de altă parte datorită faptului că păgubeşte pe cel căruia i te adresezi, pe tine însuţi şi pe cei din jur.

Dublul gândit este un efect al Experimentului Piteşti[1] (ca varf al comunismului ) al cărui scop a fost mutarea cătuşelor de la mâini şi picioare la cap (autocenzura – cu corolarul său social, corectitudinea politică) şi apoi coborârea acestor cătuşe în inimă – ticăloşirea inimii, adică izgonirea lui Dumnezeu din lăcaşul Său, pe scurt: satanizarea.

Dublul gândit, ca orice lucru drăcesc, îmbracă o haină frumoasă: el este numit „diplomaţie”, înţelepciune...mai grav se vine cu argumente evanghelice ca de exemplu „fiţi înţelepţi ca şerpii...” uitând curăţia porumbeilor sau „capul ce se pleacă sabia nu-l taie...”, uitând completarea „dar nici soarele nu-l vede”.

Asta vrem noi pentru copiii noştri? un cap plecat sub umbra morţii?

Spargerea acestor cătuşe nu se va putea realiza fără francheţe!

Fii sincer cu aproapele tău, începând cu superiorul tău, fii sincer cu tine însuţi.

Spune prietenului tău defectele pe care i le vezi – poate sunt reale, poate nu!

Spune-i prietenului tău defectele tale! sau taci! cu nici un chip să nu minţi! Francheţea e folositoare aproapelui tău, celor din jur şi ţie însuţi, mai ales atunci când greşeşti în aprecierile tale, deoarece îi dai posibilitatea celuilalt să te corecteze.

Mărturisirea sau lepădarea de Hristos se vădeşte în lucruri mărunte, în viaţa noastră de zi cu zi.

Un om sincer e o lumină pentru el, pentru copiii lui, pentru soţul sau soţia lui, pentru aproapele său...

Câte aplecări ale creştinului, atunci când cere binecuvântarea preotului, sunt însoţite şi de aplecarea inimii? Are efect benefic binecuvântarea dacă tu îl judeci în inima ta? Dacă ai vreo îndoială, vreo tulburare în ceea ce-l priveşte, spune-i-o cu sinceritate şi îl vei ajuta astfel să se îndrepte sau vei constata că erai în înşelare. Dragostea nu poate fi adevărată decât în libertate....mă gândesc că dând omului liberul arbitru a avut şi Dumnezeu un „avantaj”: i-a dat omului posibilitatea de a-L iubi nelimitat!

Cât e respect şi cât obedienţă faţă de superiorii noştri? Cât e dragoste şi cât fariseism?

Câţi copii/elevi ascultă de părinţi/profesori şi în inima lor? Plânge inima mea pentru ei, că pe unii i-am omorât în pântece, iar pe ceilalţi îi omorâm de vii, inoculându-le prin atitudinea noastră frica şi „diplomaţia”; şi atunci ei nu-L mai pot auzi pe Hristos atunci când le strigă, fiecăruia în parte:”tinere ţie îţi zic, scoală-te!”

Redăm mai jos câteva din apoftegmele stareţului Dionisie de la Colciu privind sinceritatea:

1. „un sfat pentru copii, viitorul neamului: să-i invăţăm de mici că sunt creştini şi români. Ca român, trebuie să fii sincer; ca creştin, trebuie să fii sfânt”

2. „s-a schimbat lumea. Astăzi nu mai este dragoste pentru că nu mai este sinceritate.”

3. „mântuirea atâta-i de uşoară dacă suntem noi sinceri, dar dacă suntem vicleni, vai de capul nostru!”

Scoala Brancoveneasca/Marcel Bouros

---

[1] Aleksandr Soljeniţîn afirmă că „Experimentul Piteşti” a fost cea mai mare grozăvie a întregului gulag comunist. Citiţi cărţile scrise pe această temă de cei care au „beneficiat” de acest tratament şi veţi găsi un neam eroic sfinţit prin suferinţă!

Decăderea vieţii creştine în viziunea Părinţilor Deşertului (II)

“Zis-a avva Moise în Schit: de vom păzi poruncile părinţilor noştri, eu mă fac chezaş pentru voi către Dumnezeu, că barbarii nu vor veni aici: iar de nu le vom păzi, are să se pustiiască locul acesta.” (Avva Pimen 165)

“Şi a zis bătrânul: în astfel de vremuri se va răci dragostea multora şi va fi necaz nu puţin. Năpădirile păgânilor şi pornirile noroadelor, neastâmpărul împăraţilor, desfătarea preoţilor, lenevirea călugărilor. Vor fi egumeni nebăgând de seamă de mântuirea lor şi a turmei, osârdnici toţi şi silitori la mese şi gâlcevitori, leneşi la rugăciuni şi la clevetiri osârdnici, gata spre a osândi vieţile bătrânilor şi cuvintele lor, nici urmându-le nici auzindu-le, ci mai vârtos ocărându-le şi zicând: de am fi fost şi noi în zilele lor, ne-am fi nevoit şi noi. Iar episcopii în zilele acelea se vor sfii de feţele celor puternici, judecând judecăţi cu daruri, nepărtinind pe cel sărac la judecată, necăjind pe văduve şi pe sărmani chinuindu-i. Va intra încă şi în norod necredinţă, desfrânare, urâciune, vrajbă, zavistie, întărâtări, furtişaguri şi beţie. Şi a zis fratele: ce va face cineva în vremile şi anii aceia? Si a zis bătrânul: fiule, în acele zile, cel ce îşi mântuieşte sufletul său mare se va chema în Împărăţia Cerurilor.” (Avva Pamvo 15)

„Un frate l-a întrebat pe un părinte oarecare, zicând: pentru ce, părinte, acum fraţii care se ostenesc prin pustie şi prin mănăstiri, nu pot câştiga darurile lui Dumnezeu, precum câştigau părinţii cei de demult? Răspuns-a lui bătrânul, zicând: fiule, părinţii cei de demult aveau dragostea frăţească cea desăvârşită şi fiecare ridica în sus spre cer pe fratele său. Acum, fiindcă s-a stns dragostea între fraţi, fiecare îl trage în jos pe fratele său, şi pentru aceea nu câştigă fraţii noştri darul lui Dumnezeu ca părinţii cei de demult.” (Pateric, cap.XII, 6)

- texte selectate din Pateric ca fragmente ale unei oglinzi în care se reflectă starea lumii creştine astăzi la două milenii d. Hs. şi propuse spre a fi meditate şi comentate