Parintele Mihail Stanciu avertizeaza: K.K. reloaded!!! Înșelarea continuă!!! Cat mai inurajeaza ierarhia Bisericii noastre pe acest indracit?

Cu multă mâhnire în suflet am aflat că duminică, 30 octombrie, după Sfânta Liturghie (slujită în sobor - 4 preoți și un diacon), la biserica ”Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (parohia Lazaret II) din Sibiu, în prezența și cu prezentarea preotului paroh care este chiar Părintele Vasile Mihoc (respectabilul și eruditul profesor de teologie ortodoxă), Klaus Kenneth, proaspăt revenit în România pentru a o ”evangheliza” în felul lui, a perorat din nou în cunoscutul lui teatralism de show-man religios, încercând, și în parte chiar reușind, să-i manipuleze de creștinii ortodocși prezenți în biserică. Dovada? Nici unul nu s-a sesizat de minciunile și înșelătoriile lui ca să-l oprească din logoree și să-l invite politicos la o cateheză ortodoxă serioasă de care (în pofida tuturor experiențelor lui și a uceniciei lui - de care face caz pentru acreditare în - la Părintele Sofronie) duce lipsă. M-am mirat și întristat totodată și de atitudinea Părintelui Vasile Mihoc care, deși a predicat în 10 martie 2011 la catedrala din Sibiu ”Despre înșelare”, s-a lăsat antrenat în hipnoza colectivă și, ca paralizat, nu i-a contrazis deloc ideile și propunerea (unele expuse în continuare, mai jos) neortodoxe. Motivul? Nu-l știm, doar presupunem că din prea multă ”iubire”... Totuși, noi trebuie să luăm aminte la faptul că nu există iubire mântuitoare decât în Adevăr - Cuvântul lui Dumnezeu - Iisus Hristos și în Biserica Lui Sfântă, sobornicească și apostolică, și nicidecum în minciună, mândrie și erezie.

Țin să reamintesc de la bun început și să precizez faptul că titlul best-seller-ului lui K.K. în limba română (”2 milioane de kilometri în căutarea Adevărului”) nu reprezintă traducerea reală și exactă, în limba germană el fiind ”Zwei Millionen Kilometer auf der Suche” (2 milioane de kilometri în căutare), coperta originală nici măcar amintind de Hristos sau de Crucea Sa. Chiar nu pot înțelege de ce traducătorii români i-au adăugat Adevărul, când tocmai Acesta îi lipsește... Iată că poarta spre cumpărătorii (păcăliți ai) cărții lui s-a deschis de la început printr-o minciună! Oare Adevărul - Hristos Se bucură să fie propovăduit și slăvit prin minciuni, fraților? Poate mai potrivit era ”în căutarea ... succesului” sau ”în căutarea ... faimei”, ținând cont de publicitatea nesperată ce i s-a făcut la creștini(i neștiutori și slabi cu discernământul) nu doar români ortodocși...

Revin acum și prezint câteva din ideile, unele neclare, altele eretice de-a dreptul, promovate duminică de K.K. în biserica din Sibiu.

1. Trecând peste stilu-i caracteristic destins, necoerent logic, fără continuitate, presărat cu glumițe și mișcări scenice de tip du-te - vino prin biserică, gesticulări teatralicești și vocalizări avocățești, mai întâi de toate nu L-a mărturisit pe Iisus Hristos - Domn și Dumnezeu. Tot timpul vorbea numai de Gott (Dumnezeu) fără să facă referiri precise la Mântuitorul nostru Iisus Hristos și la Biserica Lui care este una - Ortodoxă, la Tainele Bisericii fără de care nu există viață duhovnicească. Repet și subliniez, K.K. promovează o gnoză care nu s-a lepădat de păgânisme (deci nici de satana care le-a inspirat), nicidecum viața în Hristos. Da, într-adevăr, el se promovează pe sine, el promovează credința lui, nu cea ”dată Sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3). Ca și anul trecut și ca totdeauna, K.K. se pretinde un credincios neeclesial, neclar ortodox, cu grave carențe și cu interpretări personale eretice ale învățăturii și iconografiei ortodoxe. Iată de ce.

2. S-a apucat să interpreteze în mod personal scrisul din aureola Mântuitorului Hristos, arătând că literele grecești ”Ο ΩΝ” (rostite O On și traduse prin ”Cel ce este”) ar fi tot una cu mantra ”aum” din ”religiile” orientale. Doamne ferește! Înseamnă că marele predicator K.K. nu face diferența între personalismul creștin și golul depersonalizant al drăcismelor orientale, între numele persoanei dumnezeiești a Fiului și neantul cosmic impersonal, între rugăciunea ca dialog interpersonal treaz și incantația repetată hipnotică. E foarte gravă asocierea și echivalarea aceasta și este o erezie ucigașă de suflet.

3. Spre finalul poliloghiei sale, K.K. a propus, și toți, inclusiv părintele Mihoc, au executat (mai puțin câțiva martori oculari care n-au căzut în plasă și care observau stupefiați ce se petrecea în jurul lor), câteva minute de liniște, cu ochii închiși, timp în care el (K.K. adică) le sugera să lase toate resentimentele și grijile deoparte, să-i considere pe toți oamenii frați, să-și imagineze bunătate și înțelegere, etc. (mesaje iubiriste adogmatice), atenție!, nu să se roage! Atmosfera părea una de ședință de hipnoză și sugestie în masă, nu de prezență vie și trează în Duhul și în Biserica lui Hristos. Evident, la finalul expunerii, K.K. împărțea generos autografe pe cărțile lui tipărite în românește și oferite spre buimăcire creștinilor ortodocși români, pe banii lor binențeles. 

E incredibil cu ce tupeu înșelatul și înșelătorul K.K. seamănă neghina rătăcirilor lui dogmatice, mistice și practice! Dar la fel de incredibil este fenomenul amețelii duhovnicești de care dau dovadă nu numai creștinii (mulți amărâți și încărcați de necazuri și griji), dar și păstorii și învățătorii Bisericii care-l tolerează pe acest lup în piele de oaie să muște și să rănească suflete, culmea!, chiar în biserică! De aceea susțin și acum că unul ca el nu are ce căuta la amvonul bisericii, el trebuind să se lepede de satana și de toate ale lui (inclusiv ereziile, slava deșartă, hipnoza și sugestia ca metode de manipulare), să învețe și să asimileze în ascultare smerită și tăcere (, nu în promovare de sine,) dogmatica și buna rânduială a Bisericii Ortodoxe.

Anul trecut, în luna mai, Părintele Mihai Valică mi-a spus că și prietenul lui, Părintele Michel Quenot (eruditul teolog și iconolog ortodox), elvețian și el ca și K.K., cu adevărat fiu și ucenic duhovnicesc al Părintelui Sofronie de la Essex, s-a mirat de faptul că ”circarul” de K.K. este așa de repede și bine primit (fără pic de discernământ) printre ortodocșii români care se lasă ”vrăjiți” de palavrele lui.

Fac un apel către fii și ucenicii mei duhovnicești să nu piardă vremea, energia și harul Duhului Sfânt, citind cărțile sau ascultând prelegerile aiuritoare și smintitoare ale lui K.K., ci să se întărească în cugetul, în viața și-n rânduiala cuminte și sfântă a Bisericii Ortodoxe, în învățătura Sfinților Părinți și Mărturisitori, nepăgubindu-se cu nimic dacă nu primesc bălmăjelile și diversiunile unuia care după două milioane de kilometri este încă, nu în căutarea Adevărului, ci tot în înșelare, dar caută să-i molipsească și pe alții. Mulțumesc, de asemenea, în avans, tuturor acelora care îmi vor mai trimite ”perle” sau înregistrări de la conferințele lui K.K. la care se nimeresc fără să știe unde merg. Asta ca să-l demascăm în toată splendoarea rătăcirilor lui...

(PS: Prezența și cartea (”Paradiziaca expediție”) Fratelui Alexandru-Mihail Niță, care a viețuit 7 ani în Sfântul Munte Athos, au trecut aproape neobservate în aceeași biserică din Sibiu, ieri, lumea fiind orbită parcă de sclipiciul kitsch-ului kk-ian...)

*

Din articolul http://interesargesean.ro/social/6492-klaus-kenneth-la-curtea-de-arge.html, unde ni se prezintă ca pe o mare victorie conferința lui K.K. la Curtea de Argeș, găsim un citat din perorația înșelatului care ne învață ce e cu Biserica: ”Cu mulţi ani în urmă oamenii şi-au construit un sistem numit Biserica Creştină, loc în care au apărut multe legi, dogme sau tradiţii. Însă, cu timpul, Iisus Hristos a ieşit din această schemă. A rămas scheletul şi duhul a plecat. Oamenii vin la biserică precum suporterii pe stadion. Biserica a devenit precum un club de fotbal, iar Iisus este trist…”. Iată o altă erezie kk-iană: oamenii au făcut Biserica, unde tot oamenii au inventat legi, dogme sau tradiții. Păi, învățătura creștină elementară ne spune că Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel ce are toată puterea în cer și pe pământ, a întemeiat Biserica și o conduce neîncetat în calitate de cap și mire veșnic al ei prin Duhul Sfânt care a grăit prin Sfinții Apostoli, Părinți, Martiri și Mărturisitori. El nu a părăsit-o și nici n-o părăsește vreodată, după făgăduința Lui: ”Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 10). Domnul Hristos se bucură cu fiecare prunc ce se unește cu El prin Botez, cu fiecare om care se pocăiește și se sfințește, cu fiecare familie care înaintează pe calea mântuirii, cu fiecare monah care intră, prin prin nevoință și rugăciune pentru el și pentru lume, în Împărăția cerurilor. Mântuitorul lucrează neîncetat în Biserica Sa pentru mântuirea oamenilor. Cum poate să asocieze îndrăcitul de K.K. Biserica lui Hristos cu un club de fotbal? Oare chiar nu vedeți, părinților și fraților, că hulește pe Hristos și Biserica?

Sursa: Marturie Crestin-Ortodoxa

Rasofora Neonila: Despre unimea atributelor simple. Istoria Tăcerii. Arta si Teologia.

“Dacă într-o formă artistică Adevărul şi Frumosul sînt nedespărţite, acea artă este teologică, fiindcă exprimă o cunoaştere a unui mod al unităţii lor ca chip al Unităţii din care s-au născut, făcînd audibil cum clipa strigă după eliberarea ei de secrete şi îmbrăcarea ei în Taină. Arta teologică ne aminteşte că Dumnezeu este mai aproape de noi decît noi de înşine.”

D E S P R E   U N I M E[1]

I

La început era Pace şi Pacea era întru Dumnezeu. Tot ce s-a făcut dintru Ea s-a făcut căci Ea domnea în inima lui Dumnezeu. Şi a făcut Dumnezeu pe om după inima Lui, şi a pus suflet în om din suflare de Domn.
Ea e şi slavă, şi odihnă, şi plinire. Slavă, fiindcă luminează cu asemănarea, unind prin Dar. Odihnă, fiindcă desăvîrşeşte chipul conştiinţei lucrătoare Lui. Plinire, că întorcîndu-se la Dăruitorul ei, se sălăşluieşte în fericiri. Sfînta Simplitate.

Celor create li s-a întipărit la Facere pecetea Păcii Făcătorului lor prin legea Armoniei. Aceasta este un principiu unic şi unificator al tuturor fenomenologiilor mişcării celor vii. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că felurimea mişcărilor – de pildă cele dintre stihiile opuse ca substanţă – nu este o împotrivire a raţiunilor de a fi ale acelora, ci delimitează doar un mod în care împreuna lor mişcare slavoslovesc puterea Făcătorului. Creată în Armonie, lumea conţinea toate posibilităţile de manifestare, singura posibilitate nemanifestată fiind răul[2]. Din clipa manifestării răului, ca efect al voinţei libere a unei înalt-zburătoare inteligenţe, Dumnezeu a despărţit acest efect de cele ale Păcii Sale, astfel ivindu-se împărţirea în: dreapta, stînga, sus, jos, înaintea, înapoia, înăuntru, înafară. Ale Lui toate, El dincolo de toate. Direcţiile acestea, mult pomenite în Scriptură, vădesc că Dumnezeu are o iconomie particulară prin fiecare, dar şi o iconomie comună: despărţirea lor.

Cu adevărat lucrurile dumnezeieşti se întemeiază pe Pace, iar ale Împotrivitorului pe împotrivire. Dar dacă Pacea este împărtăşirea de slava dumnezeiască prin Dar, împotrivirea, ca inovaţie a Împotrivitorului, nu este puterea osebitoare lămurită mai sus, ci o numim “voie a manifestării răului”. Pentru că felul Păcii este necreat, nu poate fi definită, ci cunoscută duhovniceşte, şi pentru că este necreată – transcendentă şi anterioară tuturor celor create – nu se poate imagina ca sinteză al vreunei împotriviri de acelaşi plan, nici într-o coincidentia oppositorum, în care echilibrul ar fi dat de puterea transcendentă împotrivirii: dreptate cu nedreptate nu au punte, întrucât dreptatea, fiind ca atribut dumnezeiesc deasupra lumii cu pogorîre iconomică pînă-ntru toate ungherele existenţei, e de altă categorie decît nedreptatea, ce-şi are rădăcina dedesubtul lumii. Lucrurile contrare nu se împreună – una dintre ele va birui şi va înghiţi pe cealaltă, întreaga manifestare şi potenţă a mişcării fiind virusată de apariţia răului şi lucrarea în continuare a sa de către om. Astfel se petrece în vremelnicia stăpână lumii de mijloc în care căzînd a fost pus la dospit omul, şi unde se duce marea luptă între rai şi iad pentru sufletul lui. Dincolo însă, există numai lucrurile fiitoare şi împlinitoare ale Păcii: Iubirea dintru Adevăr-Frumos-Bine, toate în puterea mâinii Sale ţinute ca în a degetelor închegare cu ea.
„Pacea care covârşeşte toată mintea” mărturiseşte covîrşirea necreatului asupra creatului. Mintea poate cuprinde toate cele de-o-fiinţă cu dînsa şi poate desluşi cauza şi lucrările Păcii, apoi[3] mergînd ca trasă de firul necreat din care se revarsă acelea, se vede nevoită să-şi lepede starea, adică lucrul contemplării, pe măsură ce se apropie de înmănuncherea razelor ce inundă vederea Izvorului a toate, căci nu poate ochiul privi lumina întreagă, ci doar părţi filtrate prin formele nevăzutului[4]. Iar dacă Lumina Se arată revărsându-se ca pe Tabor, chiar dacă ochiul se covârşeşte, omul cunoaşte slava dumnezeirii cu toată fiinţa lui.
Conştiinţa este superioară ştiinţei[5], întrucât ştiinţa – descoperirile fenomenologiei – sintetizează legile Armoniei lumii, pe când conştiinţa – Glasul lui Dumnezeu – participă la lucrarea dumnezeiască chiar dincolo de cele create.
Pacea: unirea întru El a celor dezunite dintru noi. În Artă, ea se trăieşte ca tihnă uimită.

        II

Cum de există disonanţe între credinţă şi artă? – Credinciosul măsoară numai cu Adevărul, acceptînd orice kitsch, artistul numai cu Frumosul, acceptînd orice erezie. Oare e atît de invizibilă indisolubilitatea dintre Adevăr şi Frumos? Fără har ochiul nu vede, iar prin har privirea celui cuvios e aţintită mai presus de împărţiri, în sfinţenia unimii.

Dacă într-o formă artistică Adevărul şi Frumosul sînt nedespărţite[6], acea artă este teologică, fiindcă exprimă o cunoaştere a unui mod al unităţii lor ca chip al Unităţii din care s-au născut, făcînd audibil cum clipa strigă după eliberarea ei de secrete şi îmbrăcarea ei în Taină. Arta teologică ne aminteşte că Dumnezeu este mai aproape de noi decît noi de înşine.

Fără iubirea de Frumos, credinciosul vede un Dumnezeu la fel de distorsionat ca şi artistul fără iubire de Adevăr. Credinciosul care nu simte lipsa Frumosului nu simte nici lipsa harului, iar artistul care nu simte lipsa Adevărului nu simte nici lipsa inspiraţiei divine. Amîndoi sînt în neadevăr, dar cel mai trist este cum se arată cu degetul unul pe altul strigînd: “Înşelare!” Şi aceasta se poate petrece în lăuntrul aceleiaşi conştiinţe (Poezia, ca artă a artelor) sau al aceleiaşi inimi (Biserica). Adevărul nu e literă moartă, ci Cuvînt Viu, nici Frumosul coregrafiile gîndite ale secţiunii-de-aur, ci slava dumnezeiască din tot ce este pur. Καὶ εἶδεν ὁ θεὸς τὸ φῶς ὅτι καλόν.[7]

III

“În procesul pictării icoanei, întîi de toate culoarea aurie a existenţei suprafireşti înconjoară spaţiile care vor deveni figuri, manifestîndu-le ca posibilităţi pentru a fi transfigurate, în aşa fel ca cele abstract non-existente să devină concret non-existente. Adică prin auriu figurile devin la început potenţialităţi – acestea nu mai sunt abstracte, dar încă nu au calităţi distincte, abia trecînd de la non-existent la potenţial. Apoi umplînd cu culoare siluetele definite de conturul în auriu se începe aducerea în concret a figurii. Prima sclipire de lumină este a auririi fondului, prima licărire doveditoare a existenţei care e chemată din nevăzut şi netocmit. Apoi întîia manifestare a calităţii, culoarea, abia luminată. Realitatea este revelată de gradele manifestării existenţei”[8], care ţin de raportarea la lumină.
Impulsul metafizic cheamă la o discuţie despre „adevărul noimei duhovniceşti în mesajul imaginal”, şi aş spune că, deja prezent în conştiinţa universală începînd cu Schisma, care a unit duhul antihristic cu raţiunea umană şi, prin urmare, cu toate creaţiile purcese din acea unire, Iconoclasmul se continuă azi paroxistic cu un aspect neo-nihilist şi mereu fertil cu noi forme ale gnosticismului sterp. Sterp, pentru că dincolo de fascinaţiile binaroide, cu irizările unui transcendent non-transcendent, nu există nici măcar promisiunea soluţiei vreunei angoase, adică o ofertă mai săracă chiar decît a celui mai vechi sau celui mai grosolan ocultism. Mă mîhneam despre asta cu 15 ani în urmă, cînd începeam să pricep amploarea fenomenului de desacralizare a omului pe care o oferă umanismul prezent în societatea românească şi universală, mai ales în mediile academice. Nemaifiind înţeles ca fiinţă creată de Dumnezeu pentru a trăi sfînt şi pentru a se uni cu Cel Sfînt, omul umanismului defila prin bombastice marşuri cu efigiile uitării ca un monstruleţ anost sau, cu concursul vreunui geniu, ca o hidoşenie spastică şi îndărăptîndă, închipuită dintr-un mănunchi paralizant de bezne negrăite. O mea culpa izbucnită din zdrobirea negativă a subconştientului, poate pentru ca actul pocăinţei să ia avînt de la însăşi scîrba de sine, nemaisinchisindu-se nici de pericolul programării psihomentale prin puterea imaginală a cuvîntului ca şi prin puterea cuvîntătoare a imaginii, vedeam ieşind din marea lumii acesteia, roşie de sîngele nevinovat cu care s-a-mbătat babilonoaica, o pan-anti-iconografie ca fiara din Apocalypsă, strigînd în gura mare prin puterea dată ei, saturaţia de culoare compusă şi lipsa de sens din icoana vieţii omului modern. Prin culoare compusă înţeleg toate roadele fenomenului invers lucrării slavei dumnezeieşti împreună cu duhul omului nou (adică botezat). Cu timpul, mîhnirii ale cărei dureri le trăiam prin simpatie în locul lui Eliade – care ar fi fost dator să se indigneze argumentat – i-a dat loc însufleţirea cumva jubilantă că iconoclasmul imaginii de sine a unei omeniri înşelate e un lucru bun, şi care nu se va opri decît la a doua Venire care o va şi încheia.

Dacă e conştient de starea sa, muribundul[9] nu se mai îngrijeşte de lucruri redundante. Luîndu-i-se de pe ochii sufleteşti greutatea cugetului trupesc, contemplă realitatea duhovnicească pe care şi-a creat-o în timpul vieţii; îşi vede chipul, sufletul: dacă e sau nu icoană. Dacă Adevărul a fost pentru el o noţiune abstractă, sau doar o nostalgie, o înfocare a inimii, sau în orice fel în care nu este o Persoană cunoscută unitar, prin participarea întregii fiinţe, atunci va fi la fel de scindată şi fragmentară şi realitatea care i se va desfăşura înaintea ochilor minţii, precum cerul care la sfîrşitul veacurilor se va înfăşura ca un sul de pergament şi se vor vedea temeliile lumii şi stihiile. Tot ochiul va vedea pe Domnul precum este; toate ale omului vor rămîne luminate doar în unghiul şi cu intensitatea cu care viaţa sa a statornicit în faptele sale, de la cele mai ascunse la cele văzute – pătrunderea Duhului Sfînt care odată gustată nu se uită. Iar atunci orice lucru autentic de la Duhul Sfînt i-ar putea reactualiza amintirea Aceluia, va fi neşovăit ales şi primit drept za în înfricoşătorul proces al trecerii ce-i stă înainte. Dacă, dimpotrivă, n-a avut niciodată experienţa Duhului Sfînt, nu L-a cunoscut şi nu s-a lăsat cunoscut de El, nici în moarte nu va discerne ce este de la Duhul şi ce de la duhurile rele. Cît despre eretic, va fi sfîşiat de îndoiala care cîndva i-a pervertit credinţa, ca o fracţie periodică, aninat într-o vecie uitată.