Omagiu Parintelui Staniloae - fotografii fabuloase, de Dinu Lazar

Reproducerea permisa numai cu citarea autorului Dinu Lazar / Fotografu.ro (Mai multe foto la sursa:Roncea.ro).

IPS Bartolomeu, despre Părintele Stăniloae

„Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei l-a făcut văzduhului nostru naţional.”

Părintele Dumitru Stăniloae, plecat la Domnul în data de 4 octombrie 1993.

De acum, într-adevăr, e cu noi. El e din stirpea celor ce nu se duc: intrat în veşnicie, se-ntoarce cu ea-n potir; preoţie lucrătoare şi dincolo de veac.
A fost o vreme când lucram împreună, în aceeaşi încăpere din incinta Antimului, pe un etaj căptuşit cu cerneală. Ieşiserăm de la Aiud, aşteptam să ne crească părul şi scriam pentru reviste, măcar că încă nu aveam „drept la semnătură": el, Stăniloae, trebuia să se iscălească nu-ştiu-cum, un pseudonim la adăpostul căruia îşi putea agonisi câţiva bănuţi pentru el şi familie. Atunci l-am văzut cum lucrează, şi nu ştiam dacă trebuie să-1 invidiez ori să-1 admir. Mai-tânărul său coleg, învăţat să-nvârtă de douăzeci de ori cuvântul în vârful condeiului, se surprindea fascinat de repeziciunea cu care Profesorul era în stare să aştearnă câteva zeci de pagini parcă dintr-o răsuflare, rând după rând, filă după filă, cu scrisul său aproape imposibil, urât, lăbărţat, dezordonat, eliptic, în desăvârşit contrast cu ordinea de cristal a unui intelect cosmic, de-abia ghicit între două căpiţe de hârtie. Rar câte-o ştersătură, tot atât de rară verificarea, din fugă, a unui citat patristic.
Omul nu părea că mucezise cinci ani în puşcărie; totul într-însul se păstrase rotund şi curat, într-un tezaur care nu mai putea fi memorie: era trăire. Ei da, când ajungi să-L trăieşti plenar pe Dumnezeu, nu mai e nevoie să-L ţii minte, că te ţine El. Atunci, urmărindu-1 pe Stăniloae cum scrie, am ştiut că există o febră a Duhului Sfânt: o învăpăiere a celor aleşi de Domnul să-I tălmăcească-n cuvinte ceea ce scrisese El tainic, pe nisip. Dincolo de anii academici, dincolo de muncă, dincolo de asceză şi dăruire, uriaşa operă a Părintelui Stăniloae este o harismă; nu, nu stare de graţie, ci revărsare de har.
Ar fi greşit să se creadă că profesorul trăia într-un turn de fildeş teologic. Purta într-însul şi toate antenele gazetarului temperamental, gata să culeagă nu numai fapta, ci şi semnul ei imediat, gata să dea o replică pe măsura unui spirit polemic din care nu lipseau nobleţea şi cavalerismul. Membru fondator al Grupului de Reflecţie de după Decembrie '89, se interesa zilnic de mersul treburilor bisericeşti, pe atunci cam în derivă, şi se purta precum secundul unei corăbii bântuite de valuri; proptit în catarg şi scrutând furtuna, răcnea cu furia controlată a înţeleptului peren. Şi rămânea optimist. Nu avea decât o singură tristeţe: unde ne sunt intelectualii de altădată, care săreau, toţi, să-şi apere Biserica în ceasuri de cumpănă?...
Şi o singură patimă: iubirea pentru Biserica Neamului său. Biserică-Neam, două fiinţe ce nu pot fi nici împărţite şi nici despărţite. Să nu uităm că Părintele Stăniloae este autorul enunţului: Noi, Românii, reprezentăm un unicat: suntem singurul popor de origine latină şi credinţă ortodoxă;prin latinitatea noastră îi aparţinem Occidentului, prin ortodoxia noastră îi aparţinem Răsăritului; suntem puntea ideală de legătură între cele două lumi. Acest enunţ, astăzi loc comun, ar putea deveni temelia întregii noastre politici de stat în contextul reaşezărilor europene.
Născut în Vlădenii Făgăraşului, Părintele Dumitru Stăniloae este darul cel mai preţios pe care pământul Transilvaniei 1-a făcut văzduhului nostru naţional.

(Bartolomeu Valeriu Anania, Apa cea vie a Ortodoxiei, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, pp. 33-34)

Sursa: Doxologia

Sfintii inchisorilor. Amintiri din inchisoarea Aiud despre Parintele Staniloae (Parintele Liviu Branzas, Ilie Tudor). Reflectii ale Parintelui Dumitru despre sistemul comunist si invatatura pe care trebuie s-o tragem dupa inumanul experiment.

Părintele Liviu Brânzaş: Părintele Stăniloae intervine în reeducarea de la Aiud 

Vorbesc eu primul. Fac o declaraţie scurtă, în faţa tuturor, în care afirm că tot ce am făcut în viaţă a fost determinat de trei principii: credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor. La aceste trei principii nu pot renunţa sub nicio formă. Dar, în cazul în care voi fi eliberat, voi respecta legile ţării. Şi, ca şi cum aceasta nu ar fi fost de-ajuns, încep să-mi exprim gândurile care m-au frământat în închisoare referitor la mesianismul apostolic al neamului românesc şi declar în faţa tuturor că doresc să contribui la realizarea acestui ideal, devenind preot. Nu-mi dau seama că nu prea dau dovadă de simţul realităţii, întrucât vorbesc ca şi cum mâine vom ieşi din închisoare într-o Românie liberă, iar nu într-o ţară dominată de bolşevism, în care noi vom fi în permanenţă supravegheaţi şi hărţuiţi de Securitate. În această situaţie, nu prea sunt speranţe ca noi să putem deveni altceva decât „oameni ai muncii" de categorie inferioară, purtând mereu pe frunte stigmatul de „duşman al poporului". Interesant că, în tot acest timp, probabil datorită surprizei, nu sunt întrerupt de nimeni. Închei declaraţia cu o frază, atât de dragă mie, reprodusă fidel din „Jurnalul" meu: „Acest mesianism apostolic este cel mai înalt ideal la care se poate ridica neamul românesc şi cea mai valoroasă faptă a lui din istorie".

Când termin, câţiva mă felicită: Părintele Stăniloae, Luca Dumitrescu, Aurel Călin, Petrică Bolintineanu şi alţii. Părintele îmi spune:

- Ai fost peste aşteptări. Să ştii că ai talent oratoric mai mare decât cel literar.

Sigur, pasiunea cu care vorbisem despre mesianismul apostolic a dat aripi cuvintelor mele. Împăcat în adâncul fiinţei mele sufleteşti de ceea ce am spus, m-am aşezat pe marginea unui pat. Credeam că totul se va termina în acest fel. Dar n-a fost să fie aşa. Pledoaria mea în favoarea mesia­nismului românesc a răscolit pasiuni mai vechi în sufletele unora. Şi - culmea! - cel care vorbeşte primul (ca un fel de comentariu la cele ce am afirmat eu) este Victor Vojen. Straturile mai adânci ale sufletului său au fost puse în mişcare şi, fără să ţină cont de prudenţă, se lansează într-o dizertaţie asupra mesianismului românesc, care - zice el - a constituit un ideal pentru o generaţie... şi alte consideraţii de acest gen.

Imediat ripostează Virgil Bordeianu şi astfel se iscă o polemică în care se angajează mulţi, unii pro, iar alţii contra. În tot acest timp, Parpalac era ca un cazan sub presiune. Când n-a mai putut suporta, mai ales când a văzut implicarea lui Vojen în favoarea mesianismului, izbucneşte:

- Să se termine odată cu mesianismele! Este inadmi­sibil ca să se vorbească despre aşa ceva, aici şi acum!

Parpalac şi-a luat în serios rolul de politruc şi a reacţionat prompt la nostalgiile nepermise ale lui Vojen. Deşi el se adresează lui Vojen, totuşi eu am provocat acest scandal şi, în ultimă instanţă, eu trebuie să fiu acuzat. Momentul este dificil pentru mine. În această clipă, se ridică Părintele Stăniloae şi intervine în favoarea mea, demonstrând că mesianismul de care vorbesc eu nu are caracter politic, ci unul pur religios. Fericit de această intervenţie, nici nu pot urmări îndeajuns ceea ce spune Părintele. Vorbeşte de spiritualitatea românească, cea care va avea de jucat un rol important în Creştinismul de mâine. Cuvântul lui pare un curs de istorie şi spiritualitate românească. La televiziune, în decembrie 1989, Părintele Stăniloae a exprimat aceeaşi idee pe care am auzit-o la celula 321, formulată astfel: „Cultura Europei este o simfonie, în care noi, românii, trebuie să aducem nota noastră proprie, poate cea mai frumoasă". În acest „cea mai frumoa­să" am crezut şi eu atunci, la celula 321 de la Aiud. Şi nu întâmplător (ca un fel de ecou peste decenii), un autograf al Părintelui Stăniloae sună aşa: „Lui Liviu Brânzaş, cu o deosebită afecţiune şi bucurie pentru gândirea sa cu totul identică cu a mea despre spiritualitatea românească şi misionarismul ei în lume".

În urma acestui război ideologic stârnit de afirmaţiile mele în legătură cu mesianismul românesc, am impresia că declaraţia mea de bază în legătură cu reeducarea a fost uitată. Mă bucur, pentru că declaraţia de fidelitate faţă de cele trei principii (credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor) reprezintă exact contrariul a ceea ce urmăresc bolşevicii prin acţiunea lor de reeducare. Dacă vor sesiza mai clar acest lucru, sigur voi fi atacat din nou. Dar totul se linişteşte şi se trece mai departe.

Pr. Liviu BRÂNZAŞ