Viaţa lui nea Ilie bate orice scenariu de film. Naşterea prematură, minunile văzute la Maglavit, impresia făcută asupra sa la 14 ani de şeful legionarilor, torturile Securităţii, temniţele comuniste, întâlnirea cu Petre Ţuţea, „discursurile“ prin Morse ale părintelui Stăniloaie şi sprijinul lui Dumnezeu sunt reperele a 90 de ani uluitori.
Cum vii dinspre Craiova spre Calafat, imediat după podul ’ăl mare de
peste Jiu, se întinde satul Podari. Stânga, de pe şosea, pe „Fermei“,
apoi dreapta, intri pe „Fântâna Miresei“ şi, la poalele dealului, lângă
cimitir, locuieşte Ilie Tudor. Sau poţi s-alegi varianta mai simplă:
„Cum intri în Podari, întrebi de mine“. Ilie Tudor are 89 de ani, are
pieptul călit de fier şi sufletul de crin. Doar părul să-i fi
încărunţit, căci ridurile sunt de bunic frumos. Cineva i-a spus odată:
„Dacă n-ai fi făcut puşcărie, ai fi murit!“. Era fiul său, Tudor
Gheorghe, şi avea dreptate să-i spună aşa. Ilie Tudor a văzut minuni
făcute de oameni şi de Dumnezeu. A văzut moartea şi a înţeles-o, a
coborât în iad, în temniţele Aiudului, şi s-a întors puternic. A reuşit
să-şi învingă cei mai mari duşmani – amintirile şi teama – şi niciodată
nu s-a îndoit de credinţa sa. Nu urăşte, deşi tot oltean răzvrătit se
cheamă că e. Trăieşte într-o casă pe care, cu multă îngăduinţă, am putea
s-o numim modestă, dar nimic nu vrea să schimbe la ea. Asta e vatra
lui, fiecare cuişor ştie unde-i pus şi-l lasă acolo, că aşa a fost
dintotdeauna. E ajunul Crăciunului şi, uite!, nu vrea să mănânce până nu
dă întunericul, că aşa e lăsat, să ţină postul. Acesta este Ilie Tudor,
cel mai frumos oltean.
„Weekend Adevărul“: Nea Ilie!
Ilie Tudor: Intraţi, că nu vă muşcă!
Să trăiţi, nea Ilie! Ce faceţi?
Uite, tocmai mă-ntorsei de la Bucureşti, că a avut Tudor Gheorghe spectacol. Măi, când am intrat acolo, la Sala Palatului, m-am speriat. 4.000 de oameni! Sala plină! 4.000! Păi, comuna Podari are 3.800. M-am îngrozit: „Ce e aici, mă, fraţilor?!“. Erau momente când nu se mai terminau aplauzele. Era delir. E nărod Gigi ăsta! Culmea e că mie mi-a venit rău.
De ce?
Uite, nu-mi mai simt un picior, de la gleznă în jos. Asta se trage de la anchetă, de la Securitate: când mi-au dat cu un drug peste călcâie, mi-a sărit talpa de la pantof. N-am simţit durerea în picior, ci undeva, în creştetul capului. Când au dat a doua oară, am leşinat. M-au trezit abia când m-au ars cu ţigara sub bărbie. În sfârşit, nu mai contează, dar în ultimii trei ani a început să mă supere mai rău piciorul. Când stau liniştit, nu mă doare, dar nu mai pot să merg 100 de metri! Păi, nici să vă iau de la poartă nu venii, văzurăţi?
Prin gospodărie cum vă descurcaţi?
Acum 12 ani, după ce a murit nevastă-mea, Gigi a venit acasă şi m-a văzut cu rufele pe sârmă, spălate de mine. Mi-a zis să rog pe cineva de la biserică să mă ajute, că sunt 40 de femei acolo. Una zice: „Nea Ilie, aş veni cu toată dragostea, da’ ce zice lumea?“. Alta, văduvă, cu două fete de îngrijit – doar ce plecă, se duse să facă şi ea sarmalele, păcat că n-o prinserăţi – zice: „Nea Ilie, vin eu, că n-am niciun venit, ce-am eu cu lumea?“. Şi mă ajută săraca femeie, nu mă doare capul! O chestie: eu sunt şi de geamăn, şi de şapte luni, şi însemnat.
Uite ce înseamnă: lipsa degetului acestuia şi a acestuia (n.r. – degetul arătător şi cel mare de la mâna dreaptă). Ele erau unite la naştere. Şi moaşa mea a băgat un fus printre ele, a rupt aţa care le ţinea şi au rămas aşa. La şcoală, când m-am dus, mă obligau să scriu cu dreapta, dar eu mă rugam de domnul învăţător să mă lase să încerc cu stânga, că nu puteam. „Nu, nu, ia cu dreapta!“, îmi spunea. Şi am reuşit, până la urmă.
Şi mai aveţi un frate, o soră geamănă?
Am avut o soră, dar a murit la opt luni. Pe mine m-au „aruncat“ în nişte lână, după sobă. Tata zicea: „Ia vezi, fă, muri ăla?“. Şi uite că ăsta n-a murit, ajunsei la 90 de ani! (răde) E, e mâna Domnului...
Ştim că aveţi o relaţie foarte apropiată cu Dumnezeu. Chiar aţi făcut parte din Oastea Domnului, cu Petrache Lupu de la Maglavit, prin anii ’30. Cum s-a întâmplat?
A venit un grup de ostaşi ai Domnului din Moldova, pe jos, şi au fost cazaţi toţi la şcoala din Podari. Când i-am auzit cântând aşa frumos, mi-a plăcut muzica. „Mă luaţi şi pe mine?“, i-am întrebat. „D-apăi, ai ce mânca?“ Mi-am făcut o traistă şi am plecat cu ei la Maglavit, pe jos. Vreo 13 ani aveam. Acolo, la Maglavit, erau bani aruncaţi pe jos, venea lumea şi dădea. Am văzut cu ochii mei oameni care au venit în cârje şi au plecat în picioare! Credinţa, asta e totul. Păi, pe mine cine m-a salvat în anii de puşcărie, nu Dumnezeu?
Nea Iie, omul care a văzut minuni
Aţi fost şi în comerţul legionar, printre copiii lui Codreanu.
Asta e una dintre cele mai frumoase experienţe. Chiar am scris o carte – „Un an lângă Căpitan“. Cum am ajuns? Părintele din sat şi directorul şcolii i-au spus tatălui meu: „Moşule, copilul trage la carte, de ce nu-l dai la şcoală?“. „Păi, cu ce să plătesc? Cu 6 pogoane, câte am?“ „Hai, că-l trimit în Comerţul Legionar!“ Şi aşa am reuşit, practic, să merg la şcoală. Am plecat de-acasă cu nişte cipici făcuţi dintr-o pălărie veche, pe cap cu o pălărie de paie, cu o cămăşuţă, ca la ţară. Ne-am suit în tren vreo 14 din judeţul Dolj. Avocatul Livezeanu din Craiova ne-a spus: „De-acum înainte, eu sunt tatăl vostru!“. Când am ajuns în Bucureşti, am dat de Nicoleta Niculescu: „De-acum înainte, eu sunt mama voastră!“. Ne-au îmbrăcat în treninguri albastre şi ne-am adunat, pe toţi 70, la sediu, pe strada Gutenberg, numărul 3. Nicoleta Niculescu zice: „De mult nu l-am mai văzut pe Căpitan aşa vesel!“. Apoi, trece printre noi şi alege 12 copii. Eu eram cel mai mic, „iedul“ mi se spunea. Ne-au dus la Carmen Sylva (n.r. – astăzi, Eforie Sud), într-un soi de iniţiere, în tabără.
Da. Eu eram un puşti. Eram într-o pauză şi luasem o lubeniţă destul de serioasă din piaţă şi o duceam cam greu, într-o paporniţă. Din spate, aud o voce: „E grea?“. Mă uit – Căpitanul! A luat-o el imediat. „Unde mergem“, a întrebat. „La restaurant.“ M-a ajutat să o car până acolo, a pus-o pe masă şi a întrebat: „Mie nu-mi daţi?“. Era înalt, avea 1,90, avea o privire de hipnotizator. Un an am stat la „comerţ“, apoi m-am întors la Podari.
„Weekend Adevărul“: Nea Ilie!
Ilie Tudor: Intraţi, că nu vă muşcă!
Să trăiţi, nea Ilie! Ce faceţi?
Uite, tocmai mă-ntorsei de la Bucureşti, că a avut Tudor Gheorghe spectacol. Măi, când am intrat acolo, la Sala Palatului, m-am speriat. 4.000 de oameni! Sala plină! 4.000! Păi, comuna Podari are 3.800. M-am îngrozit: „Ce e aici, mă, fraţilor?!“. Erau momente când nu se mai terminau aplauzele. Era delir. E nărod Gigi ăsta! Culmea e că mie mi-a venit rău.
De ce?
Uite, nu-mi mai simt un picior, de la gleznă în jos. Asta se trage de la anchetă, de la Securitate: când mi-au dat cu un drug peste călcâie, mi-a sărit talpa de la pantof. N-am simţit durerea în picior, ci undeva, în creştetul capului. Când au dat a doua oară, am leşinat. M-au trezit abia când m-au ars cu ţigara sub bărbie. În sfârşit, nu mai contează, dar în ultimii trei ani a început să mă supere mai rău piciorul. Când stau liniştit, nu mă doare, dar nu mai pot să merg 100 de metri! Păi, nici să vă iau de la poartă nu venii, văzurăţi?
Prin gospodărie cum vă descurcaţi?
Acum 12 ani, după ce a murit nevastă-mea, Gigi a venit acasă şi m-a văzut cu rufele pe sârmă, spălate de mine. Mi-a zis să rog pe cineva de la biserică să mă ajute, că sunt 40 de femei acolo. Una zice: „Nea Ilie, aş veni cu toată dragostea, da’ ce zice lumea?“. Alta, văduvă, cu două fete de îngrijit – doar ce plecă, se duse să facă şi ea sarmalele, păcat că n-o prinserăţi – zice: „Nea Ilie, vin eu, că n-am niciun venit, ce-am eu cu lumea?“. Şi mă ajută săraca femeie, nu mă doare capul! O chestie: eu sunt şi de geamăn, şi de şapte luni, şi însemnat.
Tata zicea: «Ia vezi, fă, muri ăla?». Şi uite că ăsta n-a murit, ajunsei la 90 de ani! (răde) E, e mâna Domnului...Cum adică?
Uite ce înseamnă: lipsa degetului acestuia şi a acestuia (n.r. – degetul arătător şi cel mare de la mâna dreaptă). Ele erau unite la naştere. Şi moaşa mea a băgat un fus printre ele, a rupt aţa care le ţinea şi au rămas aşa. La şcoală, când m-am dus, mă obligau să scriu cu dreapta, dar eu mă rugam de domnul învăţător să mă lase să încerc cu stânga, că nu puteam. „Nu, nu, ia cu dreapta!“, îmi spunea. Şi am reuşit, până la urmă.
Şi mai aveţi un frate, o soră geamănă?
Am avut o soră, dar a murit la opt luni. Pe mine m-au „aruncat“ în nişte lână, după sobă. Tata zicea: „Ia vezi, fă, muri ăla?“. Şi uite că ăsta n-a murit, ajunsei la 90 de ani! (răde) E, e mâna Domnului...
Ştim că aveţi o relaţie foarte apropiată cu Dumnezeu. Chiar aţi făcut parte din Oastea Domnului, cu Petrache Lupu de la Maglavit, prin anii ’30. Cum s-a întâmplat?
A venit un grup de ostaşi ai Domnului din Moldova, pe jos, şi au fost cazaţi toţi la şcoala din Podari. Când i-am auzit cântând aşa frumos, mi-a plăcut muzica. „Mă luaţi şi pe mine?“, i-am întrebat. „D-apăi, ai ce mânca?“ Mi-am făcut o traistă şi am plecat cu ei la Maglavit, pe jos. Vreo 13 ani aveam. Acolo, la Maglavit, erau bani aruncaţi pe jos, venea lumea şi dădea. Am văzut cu ochii mei oameni care au venit în cârje şi au plecat în picioare! Credinţa, asta e totul. Păi, pe mine cine m-a salvat în anii de puşcărie, nu Dumnezeu?
Nea Iie, omul care a văzut minuni
Aţi fost şi în comerţul legionar, printre copiii lui Codreanu.Asta e una dintre cele mai frumoase experienţe. Chiar am scris o carte – „Un an lângă Căpitan“. Cum am ajuns? Părintele din sat şi directorul şcolii i-au spus tatălui meu: „Moşule, copilul trage la carte, de ce nu-l dai la şcoală?“. „Păi, cu ce să plătesc? Cu 6 pogoane, câte am?“ „Hai, că-l trimit în Comerţul Legionar!“ Şi aşa am reuşit, practic, să merg la şcoală. Am plecat de-acasă cu nişte cipici făcuţi dintr-o pălărie veche, pe cap cu o pălărie de paie, cu o cămăşuţă, ca la ţară. Ne-am suit în tren vreo 14 din judeţul Dolj. Avocatul Livezeanu din Craiova ne-a spus: „De-acum înainte, eu sunt tatăl vostru!“. Când am ajuns în Bucureşti, am dat de Nicoleta Niculescu: „De-acum înainte, eu sunt mama voastră!“. Ne-au îmbrăcat în treninguri albastre şi ne-am adunat, pe toţi 70, la sediu, pe strada Gutenberg, numărul 3. Nicoleta Niculescu zice: „De mult nu l-am mai văzut pe Căpitan aşa vesel!“. Apoi, trece printre noi şi alege 12 copii. Eu eram cel mai mic, „iedul“ mi se spunea. Ne-au dus la Carmen Sylva (n.r. – astăzi, Eforie Sud), într-un soi de iniţiere, în tabără.
Un părinte de la Carmen Sylva (n.r. – astăzi, Eforie Sud) avea o vorbă: «Comunismul a făcut o treabă bună, a umplut ţara de sfinţi».Acolo l-aţi cunoscut pe Căpitan?
Da. Eu eram un puşti. Eram într-o pauză şi luasem o lubeniţă destul de serioasă din piaţă şi o duceam cam greu, într-o paporniţă. Din spate, aud o voce: „E grea?“. Mă uit – Căpitanul! A luat-o el imediat. „Unde mergem“, a întrebat. „La restaurant.“ M-a ajutat să o car până acolo, a pus-o pe masă şi a întrebat: „Mie nu-mi daţi?“. Era înalt, avea 1,90, avea o privire de hipnotizator. Un an am stat la „comerţ“, apoi m-am întors la Podari.
