Isabela Vasiliu-Scraba - IN ŢARA LUI MIRCEA ELIADE (1907-1986) LA 25 DE ANI DE LA MOARTEA ACESTUIA SI LA 30 DE ANI DUPĂ MOARTEA DISCIPOLULUI SĂU, SERGIU AL-GEORGE

Sursa:   http://isabelavs.blogspot.com

Isabela Vasiliu-Scraba, IN ŢARA LUI MIRCEA ELIADE (1907-1986) LA 25 DE ANI DE LA MOARTEA ACESTUIA SI LA 30 DE ANI DUPĂ MOARTEA DISCIPOLULUI SĂU, SERGIU AL-GEORGE

Motto: “Idealul unui comunist consecvent nu poate fi decât un stat alcătuit din milioane de arestaţi şi milioane de paznici” (Vintilă Horia, rev. Destin, 12/1962)

Observaţia lui Vintilă Horia (reprodusă din vol. Inapoi la Aristarc, de Nicolae Florescu, 2009), pe lângă justeţea aprecierii numărului de victime reprezentate de milioanele de români nevinovaţi schinghiuiţi de mercenarii ocupantului sovietic după gratii are darul de a fi fost corect intuită din ambele direcţii: si dispre victime, şi dinspre paznicii sistemului comunist. Căci după unele surse, în perioada “ocupaţiei comuniste” (apud. Vasile Băncilă) ar fi fost arestaţi pe considerente politice vreo 2 milioane de români dincolo de graniţe şi tot atâţia în interiorul ţării ciuntite de Basarabia şi Bucovina de Nord (v. dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu). Aceasta privind în trecut, înspre victimele sistemului comunist. Pentru direcţia opusă trebuie să ne situăm mai aproape de momentul prezent, fiindcă pecetea de paznic al comunismului o dibuieşte oricine la simpla aflare a nivelului nespus de ridicat al pensiilor care răsplătesc munca paznicilor sistemului politic dinainte de 1989.

Surprinzător este că opinia lui Vintilă Horia nu a încetat a fi valabilă şi pentru perioada  post-comunistă. E suficient să ne gândim în câte scrieri au fost conservate în suc ideologic comunist victimele de odinioară ale poliţiei gândirii, adică exilaţii şi scriitorii interbelici rămaşi în ţara ciuntită, arestaţi sub falsa acuzaţie de “fascişti” .

În loc să fie pusă pe piaţă şi să fie comentată opera completă a lui Mircea Eliade, cu volumul 27 cuprinzând “carnete şi jurnale” editată după lista celor 26 de volume concepute în 1976 de însuşi istoricul religiilor (v.Dora Mezdrea, Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, vol. II, Mircea Eliade, Bucureşti, Ed. “Mica Valahie”, 2008, p.133-135), incluzând, desigur,  scrierile sale ştiinţifice şi literare din ultimii zece ani,  Mircea Eliade a fost transformat de profitorii fostului şi actualului regim în  cal de bătaie, pentru antrenarea gândirii după şablon, spre a fi pus la zid de toţi tinerii dornici să parvină.

De ani buni, drumul către burse în străinătate, titluri şi posturi academice, traduceri plătite de la buget a fost mereu pavat cu acuzaţiile de “fascism” aduse scriitorilor interbelici, lui Noica (chiar şi în filmul TV din 2009, ocazionat de Centenar) şi celorlalţi scriitori români deveniţi repere ale gîndirii universale dincolo de Cortina de fier. Încă din timpul vieţii lui Eliade, Ioan Petru Culianu (tânăr comunist rămas în Italia după ce primise o bursă de studii) publicase (probabil la comandă politică) articolul Mircea Eliade e la longa lotta contro il razzismo, tradus si tipărit apoi în Franţa, în revista “Nouvelle Acropole”(nr. 81/1985, p.3-4), unde mai publică L’offensive raciste (nr. 81/1985, p.7-8). Mac Ricketts, aducându-şi aminte de ovaţiile entuziaste cu care a fost răsplătit Mircea Eliade după o conferinţă de la Chicago, ţinută în noiembrie 1973 în faţa a peste o mie de profesori universitari, scria că “nici un alt profesor de istoria religiilor nu s-a bucurat în America de o aşa de mare popularitate ca M. Eliade” (Mac Ricketts, iulie, 1981).

Cum oricine poate constata, nici la un sfert de veac de la moartea lui Eliade nu s-a renunţat la tehnica paznicilor comunismului de a insera în prefeţele cărţilor lui Eliade mârşavele lor atacuri politice (v. Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Bucureşti, Ed. “Mica Valahie”, 2008, p.86). “Liberalizarea” de după nouăzeci a continuat nestingherită să lupte cu fantoma unui inamic veşnic inventat şi mereu doborât, dovedindu-şi sorgintea si neputinţele. Si totuşi doar ea a făcut posibilă publicarea jurnalului lusitan, după şaisprezece ani de post-comunism, deşi e foarte probabil că “liberalizarea” ideologică nu l-ar fi admis după 1990 nici pe acesta, dacă Jurnalul portughez nu ar fi apărut în 2001, în spaniolă (în premieră mondială!) la celălalt capăt al Europei (v. N. Florescu, Înapoi la Aristarc. Rezistenţa prin cultură. vol. I, 2009, p.291-294). Fiindcă destule manuscrise ale jurnalelor eliadeşti (“carnetele şi jurnalele sale”) au rămas în America să aştepte o nouă liberalizare “culturală”.

E drept că în 2006 nu s-a mai mers pe drumul proletcultist al traducerii în româneasca lui Cezar Baltag a unei scrieri traduse în franceză după româneasca lui Eliade, cum s-a întâmplat la publicarea în româneşte a celor trei volume de Histoire des croyances (premiate de Academia Franceză) pe care Eliade le oferise zadarnic în româneşte păzitorilor culturii comuniste. Turnătorul Ion Manea (cel care a lansat din 1992 prin fişa Culianu din dicţionarul Românii în ştiinţa şi cultura occidentală, Ed. Davis, 1992, p.113, seria de minciuni privitoare la cariera acestuia de istoric al religiilor în SUA) scria în 1974 într-o notă către Securitate că Eliade “este gata să pună la dispoziţie unei edituri româneşti manuscrisul Istoriei religiilor, pe care-l are în limba română la Paris” (v. nota lui Ion Manea, soţul Mariei Manoliu-Manea, în vol. Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Bucureşti, Ed. “Mica Valahie”, 2008, p. 119).

Numai că în “ţara lui Eliade”, cotropită şi ciuntită după 1945, cei cu putere de decizie în ianuarie 1985 nu au admis nici măcar formarea unui “Fond Mircea Eliade” la Biblioteca Academiei RSR (op. cit., p. 238) din cărţile donate de cel pe care Academia Franceză îl propusese pentru Premiul Nobel (ibid., p.168).

Din păcate, târzia publicare a manuscrisului românesc a Jurnalului portugez  s-a făcut cu greşeli de lectură şi cu omisiuni de text, atât în prima ediţie din 2006, cât şi în a doua ediţie din 2010. De pildă, în volumul din 2010, la p.256, daimonul lui Socrate devine “demosul” lui Socrate, iar la p. 269,  Picky Pogoneanu [cumnatul lui Mircea Vulcănescu,  asasinat ca şi M.Vulcănescu în detenţia politică] devine “Puşcariu”. Din câte am putut constata, copia făcută de Ţurcanu e lacunară, însuşi editorul semnalând la p. 355 (ed. II-a, 2010) lipsa paginii 372 din manuscris, deşi pagina din manuscrisul Jurnalului lusitan aflat la Chicago în “Arhiva Eliade” se regăseşte în traducerea spaniolă. Semnalarea acestei pagini cenzurată din neglijenţă indică atât superficialitatea editării, cât şi lipsa de grijă fată de reproducerea unor manuscrise eliadeşti. Mai semnificativă ne pare însă lipsa din cele două ediţii româneşti a notaţiei lui Mircea Eliade din 18 sept. 1945 pe care am copiat-o din traducerea ei spaniolă însoţită de nota traducătorului care informează cititorul că este o “adnotacion inedita”: “La Legion ha destruido a toda la generacion y ha llevado al fracaso a todos los que tuvieron contacto con ella, siquiera fuera esporadicamente” (Mircea Eliade). Această gravă lipsă ne-a amintit de părerea lui Eliade consemnată după lectura Jurnalului lui Ciano pe 26 iulie 1944 chiar în Jurnalul portughez, că o scriere “nu este autentică”, dacă editorul suprimă din ea anumite pasaje (p. 391, ediţia a II-a, Humanitas, 2010).

Dacă cele cincizeci de volume din operele “autentice” ale faimosului Mircea Eliade (traduse până în 1976 în 14 limbi) îşi aşteaptă cine ştie până când editorul român, in schimb tipărirea repetată şi răsrepetată a puţinelor cărţi scrise de Culianu (asasinat înainte de a fi angajat ca profesor asociat la Chicago, cartea verde primind-o în martie 1991, şi, din nefericire, mult înainte de a deveni istoricul religiilor de care să se uimească lumea academică occidentală, aşa cum a fost ea uimită de gândirea lui Eliade) au urmărit în mod deliberat metamorfozarea unui ţânţar în armăsar, al cărui nume să fie obligatoriu pus alături de numele lui Eliade, ca la Institutul academic înfiinţat de Pleşu în ianuarie 2008, cu o sală Culianu mai la vedere, şi o sală Eliade ceva mai în spate. În 2007 Leon Volovici descrisese şi el un fabulos parcurs triumfal al aşa-zisului “succesor la catedra lui Eliade”, înşirând la derută Italia studiilor de la Milano, Groningenul profesoratului de limba română “până la catedra de profesor la Divinity School, în preajma şi sub aripa lui Eliade”,  subliniind apăsat că Ioan P. Culianu ar fi “refuzat să colaboreze cu Securitatea” (v.Leon Volovici, rev. “22”/16 iulie 2007) care i-a făcut dispărute dosarele. Chiar şi Mona Mamulea, altfel dotată cu mult discernământ, (v. Culianu…, în vol. Studii de istoria filosofiei româneşti, vol. I, Ed. Academiei, 2006) a fost păcălită de  “impresionanta” carieră născocită de Humanitas pentru Dicţionarul religiilor (trad. Cezar Baltag, 1993, ediţia a doua, 1996), inspirată probabil de gogoşile din fişa Culianu a dicţionarului scos în 1992 de Ion Manea. Or,  acest Manea, beneficiar al ospitalităţii lui Mircea Eliade, informa Securitatea română (v. nota lui I. Manea în vol. M. Eliade in arhiva Securităţii, 2008, p.120) că Eliade întreţine relaţii cu arhiepiscopul Valerian Trifa (cel care în 11 mai 1955 deschidea Şedinţa Senatului American la Washington).   

In Dilema veche (nr. 239/ 11 sept. 2008) Theodor  Baconski  foloseşte formula “în patria lui Eliade si Culianu”  spre a egaliza valoarea celor doi, sub umbrela unei patrii comune. Formula este repetată pe 20 octombrie 2008 de Andrei Plesu, în calitatea sa de director interimar al unui Institut de istoria religiilor a cărei comoară ascunsă în “Sala Culianu” o constituie probabil firavul schimb de epistole dintre Culianu şi Pleşu precum şi corespondenţa lui Culianu cu un fost coleg din studenţia sa italiană.

In România post-comunistă tipărirea pe cărţile lui Mircea Eliade (v. Noaptea de Sânziene, vol. I, p. 14 din 2010, Ed. Jurnalul naţional) a pozei cu Mircea Eliade bătrân si Culianu (aflat pentru scurtă vreme la Chicago) dă semne a fi devenit obligatorie. Oricum, după scotocirea dosarului pe care Securitatea il alcătuise marelui istoric al religiilor, unii ar decripta poza (obsesiv mediatizată) ca imagine a tânărului  turnător alături de victima sa. Pentru că fostul comunist devenit vreme de doisprezece ani profesor de română la Groningen se pare că a redactat pentru Securitate note despre Eliade (v.Nae Ionescu şi discipolii săi în arhiva Securităţii, vol.II, Mircea Eliade în arhiva Securităţii, Bucureşti, Editura “Mica Valahie”, 2008, p.230-234). Chiar şi în Istoria literaturii române de azi pe mâine scrisă de Marian Popa, apare semnalată “deconspirarea” lui Culianu (2001, vol.II, p.1173) care, deşi rămas în Vest “fără voie” era mediatizat ca nimeni altul în ţara comunistă. Din interesanta şi documentata istorie a lui Marian Popa ne-a mai reţinut atenţia un portret al lui Culianu văzut din Occident, întrucât este în răspăr cu tot ce s-a vehiculat ditirambic la adresa “savantului” Culianu în România post-comunistă: “june întârziat, soi de snob infatuat în ştiinţe cam disparate, cu temenea adâncă, practicând teribilisme imberbe, fără teamă de ridicolul în care recidivează” (Andrei Pandrea, Teribilisme, Cuvântul Românesc, nr. 69, noiembrie 1986, apud. Marian Popa, op. cit.). În mod neinspirat, la douăzeci de ani de la asasinarea lui Culianu,  revista “22” a publicat nişte inedite ale acestuia parcă menite a ilustra temeinicia părerii lui Andrei Pandrea.

Sf. Petru Damaschinul – cum sa ne mantuim. Despre cunostinta, alegerea omului, ascultare, cunostinta darurilor lui Dumnezeu si a greselilor proprii

Invrednicindu-mă, eu ticălosul, după har, de multe şi mari daruri de la Dumnezeu şi nefăcînd niciodată vreun bine, m-am temut ca nu cumva din lene şi nepă­sare să uit de aceste aşa de mari daruri şi binefaceri ale lui Dumnezeu şi de greşelile mele şi să nu-mi arăt recu­noştinţa şi mulţumirea faţă de Binefăcătorul. De aceea, am scris această lucrare de aducere-aminte spre mustra­rea ticălosului meu suflet. Şi toate scrierile, vieţile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi care le-am întîlnit, le-am în­semnat cu numele, ca să-mi fie spre amintirea cuvintelor lor, fie măcar în parte, dat fiind că nu am nici o carte a mea, nici n-am avut, ci le-am primit de la iubitorii de Hristos, ca şi toate cele de trebuinţă trupului, pentru dragostea lui Dumnezeu.

Deci, citindu-le pe acestea cu toată atenţia, le-am dat iarăşi celor ale cărora sînt. E vorba de cărţile vechi şi noi, adică de istoria veche, de Psaltire, de cele patru ale împăraţilor, de cele şase ale înţelepciunii, de Proo­roci, de Paralipomene, de Faptele Apostolilor, de Sfintele Evanghelii şi de tîlcuirile tuturor celor spuse, de toate cele ale Părinţilor şi învăţătorilor celor mari : Dionisie, Atanasie, Vasilie, Teologul, Gură de Aur, Grigore al Nissei, Antonie, Macarie, Nil, Efrem, Isaac, Marcu, Damaschin, Scărarul, Maxim, Dorotei, Filimon şi de vieţile şi cuvintele tuturor sfinţilor.

Învrednicindu-mă, eu nevrednicul, de cercetarea tu­turor, cu toată libertatea şi sîrguinţa, am căutat să aflu începutul mîntuirii omului şi al pierzării lui; şi de mîntuieşte orice îndeletnicire sau ocupaţie, ori nu; şi ce caută toţi; şi cum au bineplăcut lui Dumnezeu cei vechi şi cei noi, în bogăţie şi lipsă, în mijlocul multor păcătoşi şi în pustie, în căsătorie şi în feciorie. Căci simplu grăind, în tot locul şi în toată îndeletnicirea aflăm viaţa şi moar­tea şi pierzarea. Ba nu numai atît, ci şi între monahi aflăm stări deosebite, anume supunerea trupului şi su­fletului Părintelui, liniştea ce curăţeşte sufletul, sfătui-rea duhovnicească în schimbul ascultării, egumenie şi arhierie. Şi în toate aflăm pe unii mîntuindu-se şi pe alţii pierzîndu-se.

Şi nu numai de aceasta m-am mirat, ci şi de îngerul de odinioară din cer, care, aflîndu-se în fire nematerială, întru înţelepciune şi întru toată virtutea, a devenit deo­dată diavol, întuneric şi neştiinţă, începutul şi sfîrşitul a toată răutatea şi viclenia. Apoi de Adam, care fiind împodobit cu atîta cinste şi cu gustarea bunătăţilor, cu prietenia lui Dumnezeu, cu înţelepciune şi cu virtute, singur în rai împreună cu Eva, a ajuns deodată exilat, pătimaş şi muritor, lucrînd cu osteneală, întru sudoare şi necaz mult ; de Cain şi Abel, fraţii cei din el, singuri în tot pămîntul, cum i-a biruit pizma, viclenia, care a născut uciderea, blestemul şi tremurarea. Pe urmă de cei din ei, pentru care, din pricina mulţimii greşelilor lor a venit potopul. Şi de cei pe care Dumnezeu, din iubirea de oameni, i-a mîntuit în corabie, dar dintre care unul a fost blestemat, anume Hanaan, fiul lui Ham, care a păcătuit ; căci ca să nu răstoarne binecuvîntarea lui Dumnezeu, dreptul Noe a blestemat pe fiul, în locul ta­tălui. După aceştia, de cei de la turn, de Sodomiţi, de Israeliţi, de Solomon, de Niniviteni, de Ghiezi, de Iuda şi de toţi cei aflaţi în cele bune, dar întorşi spre răutate.

Şi cum, bun fiind şi mult milostiv Prea Bunul Dumnezeu, a îngăduit să vină multele şi feluritele în­cercări şi necazuri peste lume. Pe unele dintre acestea le-a voit, din îngăduinţă, sau ca pe nişte osteneli ale pocăinţei, cum sînt foamea, setea, plînsul, lipsa celor de trebuinţă, înfrînarea de la cele dulci, vestejirile trupului întru nevoinţă, vegherile, ostenelile, durerile, lacrimile multe şi amare, suspinele, frica morţii, a cercetării, a dării socotelilor, a sălăşluirii în iad cu dracii, ziua înfri­coşată a judecăţii, ruşinea viitoare în faţa întregii zidiri, tremurarea, mustrarea amară pentru fapte, cuvinte şi gînduri, ameninţarea, urgia, chinurile veşnice şi de mul­te feluri, plîngerea fără folos, lacrimile neîncetate, întu­nericul neluminat, frica, -durerea, căderea, întristarea, strîmtorarea şi sufocarea sufletului în veacul de acum şi în cel viitor, scufundările şi primejdiile din lume, bolile prea felurite, fulgerele, tunetele, grindina, cutremu­rele, înfometările, înecările, morţile fără de vreme, şi simplu vorbind, toate întîmplările dureroase ce ne vin fără de voie din îngăduinţă. Pe altele nu le-a voit Dum­nezeu, ci noi şi dracii, cum sînt luptele, patimile, păca­tele de multe feluri, ale căror nume le trecem cu vede­rea, de la necuminţenie, pînă la deznădejde, şi pînă la desăvîrşită pierzanie, asaltul dracilor, războaiele, tirania patimilor, părăsirile, tulburările, schimbările vieţii, mîniile, uneltirile, tot necazul pe care ni-1 aducem cu voia nouă înşine şi unii altora, fără să vrea Dumnezeu.

Şi iarăşi, cum s-au mîntuit mulţi, în mijlocul atîtor rele, neputîndu-i împiedica nimic ; şi cum s-au pierdut mulţi, fără să vrea Dumnezeu.

China e dispusă să ajute Europa cu 100 de miliarde de dolari dar cere, în schimb, "înţelegere" faţă de interesele proprii în regiune

China ar putea oferi Europei sprijin financiar totalizând 100 miliarde dolari, a declarat un consilier de la banca centrală chineză, însă trebuie îndeplinite unele condiţii, iar Europa să arate "puţin mai multă înţelegere pentru interesele Chinei", potrivit Wall Street Journal, informează Mediafax.

"China este gata să ajute Europa. Prima condiţie ar fi siguranţa că Facilitatea Europeană de Stabilitate Financiară va fi eficientă în a ajuta la stabilizarea situaţiei din Europa", a spus consilierul Li Daokui, care conduce şi centrul China în Economia Mondială.
China se aşteaptă totodată ca Uniunea Europeană să ofere o serie de garanţii, a adăugat el.

Dacă aceste condţii sunt îndeplinite, "o sumă de circa 100 de miliarde de dolari nu este de neconceput", a spus oficialul chinez.
Întrebat dacă autorităţile chineze vor cere ceva în schimbul sprijinului, consilierul a afirmat că "nu ar fi nerezonabil să se ceară măcar un pic mai multă înţelegere pentru interesele Chinei".
Liderii statelor G20, între care şi China, se întâlnesc joi şi vineri la Cannes, criza din zona euro fiind principalul subiect pe agenda discuţiilor.

Sursa: Gandul

Profesorul Ilie Bădescu: Aristocraţia ţărănească

Clasa ţărănească este singura aristocraţie de tipar universal din istoria omenirii. Felul ţărănesc de a fi întruneşte toate cele cinci trăsături ale unei aristocraţii prototipice. Mai întâi conservatorismul. Ţărănimea este clasa conservatoare prin excelenţă. Nici una dintre aristocraţiile istorice n-au cunoscut atât de complet ştiinţa conservării învăţăturilor primordiale din care se compune memoria de substrat a omenirii precum clasa ţărănească. Strâns legat de atitudinea conservatoare este impulsul de a transforma lumea prin perfecţionare, nu prin revoluţii. Ţăranul este reacţionar, nu revoluţionar. El a îmbunătăţit starea lumii prin perfecţionări repetate, mereu şi mereu reluate, ca în ştiinţa şi tenacitatea şlefuirii, nu prin inovaţii incontinente. Constantin Brâncuşi, mărturiseşte Petre Pandrea, a primit într-o zi vizita lui Erik Satie, care venise să-i împărtăşească bucuria încredinţării unei comenzi din partea Operei Mari din Paris, ceea ce era semnul suprem al faimei. Brâncuşi l-a întâmpinat îngândurat şi atât de concentrat că părea cu totul extras din lume, încât prietenul său l-a întrebat pe marele sculptor asupra motivului acelei stări. La aşteptarea încordată a lui Satie, în cele din urmă, Brâncuşi i-a făcut această confesiune cu privire la motivul concentrării sale: „De câteva zile mă străduiesc să scot o umbră de pe Măiastra (e vorba de celebra sculptură brâncuşiană, Pasărea Măiastră, n.n., I.B) şi nu reuşesc”. La nedumerirea lui Satie, Brâncuşi a adăugat: „Printr-un punct trec un miliard de linii. Eu trebuie să scot una anume…”. După momentul acela, Erik Satie a renunţat la comanda primită, care i-ar fi adus gloria zilei, devenind în schimb marele compozitor cunoscut. Înţelesese că marea performanţă este rodul tenacităţii marilor şlefuitori, atestată din neolitic şi până la genialul sculptor. Această artă a şlefuirii caută în miliardul de linii exact pe aceea care poate să scoată o umbră. Operaţiunea aceasta poate să treacă de la o generaţie la alta, şi continuitatea ei atinge uneori durata seculară a marelui ciclu istoric. Cunoaştem cu toţii exemplul uneia dintre aristocraţiile istorice ale Europei occidentale care a susţinut un proiect de 400 de ani, interval echivalent marelui ciclu columbian, fără de care Europa modernă ar fi incomprehensibilă, căci, dacă generaţia aceasta columbiană, de patru ori seculară, n-ar fi sporit de 30 de ori raza de cuprindere a Europei, cu spaţiul maritim cucerit pe urmele marilor explorări geografice, Europa Nova n-ar fi prins niciodată contur. Însă lucrarea aceasta, comparabilă în privinţa tenacităţii şi a reluării aceleiaşi operaţiuni cu opera marilor şlefuitori din toate timpurile, a fost rodul unei aristocraţii istorice. Acesta este înţelesul atitudinii conservatoare şi deopotrivă şlefuitoare, şi nici o altă clasă aristocratică din istorie n-a ridicat o atare atitudine la pragul arhetipalităţii, precum a făcut-o clasa ţărănească. În al doilea rând, ţăranul arată un cult nestrămutat în tot şi în toate şi, prin aceasta, el devine cel mai adânc păstrător de cultură. Cultul, în toată policromia lui, este rădăcina culturii. Nu există cultură în afara cultului şi nu există formă a cultului care să-i fie străină ţăranului. Clasa ţărănească a participat, aşadar, la actul creator şi păstrător al culturii universale a umanităţii, pe care se fondează toate civilizaţiile istorice. Vorbim de cultură acolo unde putem proba prezenţa cultului. Cultura vieţii se întemeiază pe cultul vieţii, la fel cultura în faţa morţii are ca rădăcină cultul marii treceri, tot astfel arta vorbirii are ca rădăcină cultul cuvântului, cultura familiei este de neconceput în afara cultului familiei etc. În toate formele cultului, clasa ţărănească excelează prin elementaritate, simplitate, universalitate. Ea a conservat cultura, căci a conservat rădăcinile ei, adică toate modalităţile de manifestare ale cultului. Nu există un alt „loc spiritual” în care să regăsim o aşa de completă depozitare a cultului şi deci a culturii ca lumea ţărănească. Există o teză de doctorat susţinută la Paris în domeniul antropologiei cu titlul acesta: Mourir a l’ombre du Carpates, în care este analizat, în fastuoasa şi tragica lui strălucire, cultul morţii în lumea de vârstă multimilenară a ţăranilor din jurul Carpaţilor, atestându-se nu doar autohtonia acestui neam ţărănesc din Carpaţi, dar şi legătura sa cu timpul primordial, cu acel illud tempus atestat de scenariul divin al vieţii, aşa cum este el depozitat în practicile arhaice ale acestei lumi străvechi. Cultul şi cuprinderea universalului (universalismul cultural ţărănesc) sunt, iată, alte două trăsături ale aristocratismului ţărănesc. Această caracteristică de clasă depozitară a substratului culturii universale a omenirii pe care o putem proba pentru toate ţărăniile planetei este strâns corelată cu cealaltă trăsătură a unei aristocraţii: investitura divină. Toate aristocraţiile îşi extrag legitimitatea din ideea investirii divine. Clasa ţărănească nu pretinde nimic pentru legitimitatea sa, ea este mărturisită ca atare de către Însuşi Dumnezeu în Sfânta Carte, în Biblie. Se află spus, la Cartea Facerii, că Dumnezeu a dăruit lumea, la creaţie, oamenilor pământului, adică ţăranilor. Ei sunt aceia care au primit lumea ca s-o folosească şi s-o stăpânească, sub tripla ei folosinţă: folosinţa pământului, a plantelor şi a animalelor. „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi”. Apoi a zis Dumnezeu: „Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră. Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viaţă, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa” (Fa 1, 26-30). Dumnezeu i-a dăruit lumea creată ţăranului, care tocmai prin această calitate a lui, de om al pământului al vegetaţiei şi al apelor, nu de om al mediilor artificiale de viaţă pe care le numim civilizaţii şi oraşe, are un atestat divin.


Omul pământului, al vegetaţiei şi al apelor are investitură divină, încât putem vorbi despre această clasă a oamenilor pământului ca despre singura care a primit investitură de clasă stăpânitoare de la Dumnezeu, ceea ce este trăsătura arhetipală a aristocraţiei prototipice. Omul ţărănesc este aristocratul divin, adică aristocrat în chipul voit de Dumnezeu. Pe toate celelalte forme de stăpânire ivite în istorie Dumnezeu le-a îngăduit, nu le-a investit, cum şi aflăm din Cartea Regilor. Dumnezeu a îngăduit poporului să-şi aleagă rege, după ce i-a arătat că acela devine stăpân prin voia poporului şi cu toate urmările bune şi rele ale unui atare legământ, nu de la Dumnezeu. Iată ce ne spune scrierea sfântă la I Regi, 8: 7, 10, 19, 21: «Şi a zis Domnul către Samuel: „Ascultă glasul poporului în toate câte îţi grăieşte; căci nu pe tine te-au lepădat, ci M-au lepădat pe Mine, ca să nu mai domnesc Eu peste ei… Şi a spus Samuel toate cuvintele Domnului poporului care îi cerea rege… Poporul însă nu s-a învoit să asculte pe Samuel, ci a zis: „Nu, lasă să fie rege peste noi. … Iar Domnul a zis către Samuel: „Ascultă glasul lor şi pune-le rege!”» Vedem, iată, că regalitatea este rodul în-voirii lui Dumnezeu nu al iniţiativei divine. Poporul este cel ce voieşte rege, Dumnezeu doar se în-voieşte. Numai ţăranul este stăpân prin iniţiativă divină, adică este aristocrat la modul absolut, aristocrat divin. Aristocraţia ţărănească este atestată şi de capacitatea unică pe care numai ţăranul o are, aceea de a comunica prin tăcere, aidoma marilor iniţiaţi. Arta tăcerii şi a comunicării prin dramaturgia tăcerii sunt unice, fără de egal, semn al excepţionalismului şi al singularităţii insului aristocratic. Aristocratismul lumii ţărăneşti este atestat şi prin calitatea ei de creatoare şi păstrătoare a substratului de spiritualitate universală conservată în forme orale, în frunte cu învăţăturile sapienţiale ale proverbelor, cu marea creaţie folclorică, cu extraordinara „bibliotecă a oralităţii condensate” (simboluri şi mituri), cu paremiile, cu farmacopeea populară, redescoperită astăzi cu uimire, cu arta culinară fără de egal, în ciuda luxurianţei de rafinamente ale bucătăriei urbane, pe cât de sofisticată, pe atât de nesănătoasă (cu periculoasele E-uri încorporate, spre a procura, într-un chip aşa de artificial şi cu totul dăunător, nuanţarea gustului) etc. etc. Lumea ţărănească ni se vădeşte astăzi, la ceasul dispariţiei sale forţate, a fi aristocraţia universală a planetei pe care au încercat zadarnic s-o concureze aristocraţiile istorice. Faptul dispariţiei aristocraţiei ţărăneşti este cea mai mare ameninţare sufletească pentru specia umană. Când în lume nu vor mai fi ţărani, omenirea va candida la înfrângeri definitive, spune un scriitor. Vai de statele care au consimţit în chip sinucigaş la ideologia războiului contra lumii şi a universurilor ţărăneşti. Statul român de astăzi se încadrează, din păcate, în clasa statelor antiţărăneşti. Întregul său aparat instituţional, ideologiile revoluţiilor incontinente, etosul din care se nutresc impulsurile „strategice” ale clasei oamenilor birourilor, ale intelighenţiei şi ale elitelor politice, care-şi fac veacul superfetând ca grăsimile peste popoarele până ieri ţărăneşti, toate se adaugă la marea secetă a pustiirii ogorului şi deopotrivă a sufletului. Omenirea parcurge, se pare, ultima fază din lungul război de 500 de ani, declanşat în zorii modernităţii împotriva aristocraţiei ţărăneşti, cu efecte devastatoare asupra zestrei antropologice a omenirii în întregul ei. Civilizaţiile şi imperiile care au dus acest război până la capăt au fost, în cele din urmă, înfrânte prin aberaţia unui asemenea imbold. Primii războinici împotriva oamenilor pământului au fost cei ce-au crezut că vor izbândi să ridice un turn până la cer, nu sub cer, ci până la cer. Turnul trufiei este opera omului urban, cum vedem, nu a omului ţărănesc, şi tocmai aceasta a şi adus cea dintâi surpare a pământenilor (după ce decăzuseră din imperiul ceresc prin trufia neascultării, însă aceea a fost căderea lor ca oameni ai Raiului, adică ai unui tărâm care încă nu suferise efectele despărţirii cerului de pământ). Aceea a fost şi cea dintâi diviziune a omenirii în cele două mari clase: a) oamenii pământului, cuminţi şi aşezaţi, conservatori şi deci păstrători, ferindu-se de năluciri şi de orgolii care usucă sufletul cu dogoarea lor şi b) oamenii turnurilor trufiei, care au voit să se înstăpânească ei asupra cerului şi a pământului, dincolo de voia lui Dumnezeu, deopotrivă peste cele cereşti şi peste cele pământeşti, năzărindu-şi că ar fi cu putinţă să devină stăpâni de suflete, adică de ceea ce nu este de la ei, căci este de la Dumnezeu direct. Stăpânitorii de suflete nu pot da niciodată aristocraţii. Ei pot da mari dictatori, pot croi imperii şi civilizaţii, pot fi stăpânitori vremelnici peste popoare, dar nu pot fi stăpâni peste cele ce sunt de la Dumnezeu şi la Dumnezeu: sufletul şi timpul. Ei pot croi civilizaţii de o mie de ani, dar nu pot dobândi eternitatea. Ţăranii n-au croit imperii de o mie de ani, dar au dobândit eternitatea. Ei au devenit stăpânitori de la Dumnezeu, nu de la oameni. Cu ei a lucrat Dumnezeu de la Facere şi va lucra cu ei până la marea apocalipsă. Dacă ei n-ar mai fi, am avea unul dintre semnele sfârşitului de pe urmă, chiar dacă nu ne-ar fi îngăduit accesul la calendarul veacului de pe urmă. Imperiile şi civilizaţiile pot avea aristocraţiile lor istorice. Dumnezeu are propria Sa aristocraţie: ţăranii şi lumea după chipul lor. Dumnezeu a binevestit chipul acesta atunci când a îngăduit înfiriparea lui măiestrită printr-o operă şlefuită pe care a păstrat-o tocmai lutul şi care se numeşte „Cuminţenia pământului”. Această operă fără de autor cuprinde povestea completă a aristocraţiei ţărăneşti şi ea face parte din aceeaşi familie de documente cu Tablele Legii. Între Tablele Legii, Cuminţenia pământului şi Evanghelii funcţionează cea mai deplină sinergie de înţelesuri şi de taine dintre cele pe care le păstrează amintirea planetei. Suntem astăzi martorii celei mai încrâncenate străduinţe spre distrugerea acestei sinergii dumnezeieşti. Să fie aceasta opera de pe urmă a unui demon mut? Ea este în derulare în zilele noastre, dar triumful va fi al lui Dumnezeu spre triumful celor voite cu lucrarea Sa proniatoare în frunte cu ţăranii care s-au adăugat, se pare că fără de rest, aristocraţiei din cer.

Sursa: revista Clipa

Un editorial marca Roncea la adresa ziarului cu patronat majoritar israelian Evenimentului zilei, in urma ponegririi de catra aceasta publicatie a jurnalistului Pamfil Seicaru si a parintelui martir Daniil Sandu Tudor. Campania pro-homosexuala a Evz continua astazi, fiind acuzata Biserica de discriminare

„Redactorii, reporterii si întregul personal al Curentului au ramas profund mâhniti de aceasta plecare a domnului Seicaru, pentru ca din ea trag concluzia ca vin vremuri grele” – Agentul „Spiridon” despre plecarea lui Pamfil Seicaru de la ziar si din tara, in 1944, dupa ce luptase pe front in primul razboi, fusese deputat in trei legislaturi si scrisese incontinuu pentru Romania, incepand cu ziarul Bucovina, de la Cernauti, si continuand cu publicatia elitei interbelice Gandirea, apoi Cuvantul si Curentul, fost condamnat la moarte de regimul sovietic de ocupatie a Romaniei.


In 2011, agentuta Alexandra Olivotto, absolventa de “gender” la universitatea lui Soros de la Budapesta, colaboratoare Observatorul Cultural si Dilema Veche (normal) si “senior editor” la Evenimentul Zilei de sub noul patronat majoritar israelian, asa-zis ziar aflat mai nou intr-o puternica campanie pro-homosexuala (conform directivelor trasate in urma sondajului Soros – romanii, cei mai extremisti si credinciosi europeni), emite, saracuta, cu copy-paste de la sarmanul Florin Buhuceanu, capul la homalaii de pe centura Bucurestilor, mai multe atacuri inlantuite (cum le place lor).

http://t0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcTX2eIDzSH_F70fkQsTEfPuuEdkORrVTixh_9LgUH_8-Y18THrz7w

Unul la Parintele Daniil, fondatorul grupului de rezistenta anticomunista si lupta crestina “Rugul Aprins” alaturi de Arsenie Papacioc si Adrian Fageteanu – fostul jurnalist Sandu Tudor si director al ziarului “Credinta”, autorul pamfletelor despre “Cavalerii de Curlandia”, ucis la Aiud si batjocorit in “eseul” tras la indigo de masina de scris Olivotto de la Evz: “Penumbra densă din jurul homosexualităţii era, din când în când, risipită deliberat şi interesat prin manevre belicoase menite să incrimineze de regulă o personalitate sau alta. Este cazul scandalului în care a fost antrenat prestigiosul grup cultural Criterion şi care ţintea în homosexualitatea lui Petre Comarnescu. Sandu Tudor, directorul publicaţiei «Credinţa», lansează în anul 1934 o virulentă campanie de presă împotriva a ceea ce numea «cavalerii de Curlandia».

Adica, ati inteles, nu? Prin transfer de imagine (adica furt) se induce ideea ca homosexualii fiintau totusi la “prestigiosul grup cultural Criterion”. Rezulta: homosexualii “e” prestigiosi! Dar oare or sti homalaii multiplicati de EvZ ca Grupul Criterion si scoala lui Nae Ionescu a dat lumii mari ganditori ai dreptei romanesti si chiar legionari, ca Eliade, Cioran, Vulcanescu, Noica, Polihroniade, etc, etc… Si stiu oare curlandistii EvZ ce parerea aveau legionarii despre ei? Ha, ha, ha! Cata tampenie!

Al doilea atac este dat chiar la parintele ziaristicii moderne, cel care ii succede in timp lui Mihai Eminescu, inaintasul jurnalismului romanesc autentic, mitraliat din mers: “Nici Panait Istrati nu avea să scape de pana unui gazetar homofob”.

Transcrie Olivotta de la Buhuhuceanu (asta da jurnalism!): “Atacul politic din 1929 îndreptat de gazetarul Pamfil Şeicaru împotriva lui Panait Istrati, omul de stânga a cărui fervoare se prăbuşise şi pe care-l numeşte «bietul poet al şezuturilor deflorate» , e desfigurant: «Ce confuzie primejdioasă – ce încurajare a tuturor îndrăsnelilor! Panait Istrati, liricul povestitor al invertirilor sexuale, Marcel Proustul bragagiilor, ne anchetează. Panait, Panait, mai era nevoie să-ţi prostituezi şi slova, după ce-ţi pângăriseşi cu atâta voluptoasă publicitate trupul? » (Şeicaru, 1929)”.

Ce-o fi cuvantul asta “homofob”? Adica Pamfil Seicaru ura oamenii?  Mari cretini mai scoate Soros pe banda!

Dincolo de atacurile abjecte la doi mari romani, materialul ordinar introduce si un fals pe piata acreditand si raspandind ca reala o acuza din acea perioada la adresa lui Panait Istrati. Una e ca un Pamfil Seicaru sa il ia in tarbaca pe contemporanul sau dintr-o tabara opusa, dupa ce facuse reclama realizarilor URSS, si alta sa fie consemnata drept dovada un pamflet al vremii. Ca a fost sau nu a fost homosexual Panait Istrati nu se va sti niciodata. Ceea ce este cert insa e ca dupa ce si-a revenit din nebunia iluzionismului sovietic si a inceput sa le dea la oase cekistilor, s-a trezit victima unei imense campanii la adresa sa care, conform practicilor, nu putea sa omita si aceasta latura, pe langa cea de “fascist”.

Una peste alta, daca nimeriti peste un Evenimentul Zilei de-acum incolo, cum oricum vine iarna, sa stiti la ce sa-l folositi: pe foc cu el!

Din autobiografia lui Pamfil Seicaru:

„ Ma numesc Pamfil Seicaru, nascut în anul 1894, luna aprilie… Am intrat în presa cotidiana în aprilie 1918, dupa ce am fost demobilizat si de atunci am continuat sa fiu comentator al evenimentelor politice interne si externe, colaborând succesiv la diverse ziare si reviste. În 1923 am fost angajat la ziarul Cuvântul, ca sef-redactor, proprietar fiind ing. Titus Enacovici. Articolul de fond (leit articol) era semnat de mine. În anul 1924 am fost ales presedinte al Sindicatului ziaristilor. În 1927 am demisionat de la ziarul Cuvântul si am luat conducerea ziarului Curentul, al unei societati anonime, unde am functionat ca director si redactor-sef… Din ianuarie 1927 si pâna la 9 august 1944, când am plecat din tara, articolul de fond era semnat de mine. Am fost ales de trei ori ca deputat independent în Parlamentul tarii…” 17 ani sa scrii zilnic articolul de fond – scrie un publicist de azi -, iata nu numai un record, dar si un exemplu care poate sta în fata oricarui gazetar care vrea sa fie si un mare gazetar.

Nu la EvZ!

Cititi si: “Pentru o acţiune de eliberare a Patriei, puteţi dispune de mine ca şi de toţi românii egal de revoltaţi de pălmuitorul spectacol al aşa-zişilor exponenţi ai partidelor”. Scrisoarea lui Pamfil Şeicaru adresată Generalului Nicolae Rădescu

Sursa: Roncea.ro

Alianta Familiilor intreaba: Consiliul Europei - prieten sau dusman al copilului?

Cu totii suntem de acord ca bunastarea fizica, morala si emotionala a copilului trebuie sa fie obiectivul suprem al fiecarui parinte, familii, si societati. Pentru asta ne trudim majoritatea dintre noi, parinti responsabili, de dimineata pina seara. O facem pentru ca ne iubim copiii, pentru ca am fost si noi crescuti in dragoste de parintii nostri, si pentru ca dorim un viitor fericit copiilor nostri si prin ei societatii in care traim. Bunastarea copiilor nostri, insa, nu depinde numai de noi. Depinde si de factori externi care de cele mai multe ori nu sunt sub controlul nostru. Fie ca e vorba de sistemul de invatamint, statul ori alte foruri similare, acesti agenti cauta sa fasoneze mintea si personalitatea copiilor intr-o directie contrara valorilor parintilor lor si contrara chiar si bunastarii lor proprii. Din aceasta perspectiva aducem astazi in discutie un document pe care noi il socotim periculos la adresa copiilor si care la ora actuala e dezbatut in Comitetul de Ministri al Consiliului Europei. 

E vorba de un proiect cvasi-legislativ european privind drepturile copilului. In ultimii ani Consiliul Europei a emis diverse documente desemnate sa aduca la zi “drepturile copilului”. Anul acesta ele au fost comasate intr-un document unic care a fost deja dezbatut in comisiile de expertiza iar la ora actuala e in dezbatare in Comitetul de Ministri al CE. Suntem informati ca documentul urmeaza sa fie votat luna viitoare. 

Noi, cei de la AFR, impreuna cu colegii de la alte organizatii profamilie din Europa am studiat cu mare atentie acest document si il gasim daunator pentru copii. Documentul afirma ca la baza sa sta principiul bunastarii copilului, principiu in jurul caruia se cladesc toate normele legale prevazute in el. Opinia noastra insa este ca documentul introduce notiuni in materie de dreptul familiei si al copilului care sunt daunatoare nu doar copiilor ci si societatii in general. 

Pe 31 octombrie AFR a inregistat un Memoriu in Comitetul de Ministri al CE in care puncteaza aspectele daunatoare ale documentului si cere sa fie respins. Mai jos redam versiunea originala in engleza a Memoriului. Punctele lui esentiale sunt urmatoarele. 

In primul rind suntem alarmati de faptul ca Articolul 1 al Documentului enunta un drept al copilului la nediscriminare pe baza de “orientare sexuala si identitate de sex.” Cu totul bizar. Copiii nu sufera de distorsionari sau inversiuni sexuale asa cum unii adulti sufera. Incidenta distorsionarii sexuale la copii este de 1 la 400.000 si poate fi corectata foarta facil prin terapie. Insistenta tarilor occidentale de a introduce aceasta notiune in Document indica o strategie de lunga durata, si anume eventuala revizuire a Conventiei Europene a Drepturilor Omului pentru a include in ea si notiunea de nediscriminare pe baza de “orientare sexuala si identitate de sex.” Daca copiii beneficiaza de un astfel de drept, de ce nu si adultii ori parintii lor? Un articol cu totul bizar e Articolul 25(2) care enunta un drept al copilului de a forma “parteneriate civile” (“registered partnerships”). 

In al doilea rind Documentul aduce in prim plan casatoriile unisex si parteneriatele civile, atit intre persoane de acelasi sex cit si de sex opus. Asta nu poate face decit sa submineze familia si casatoria naturala. In memoriul pe care l-am inregistrat am prezentat date sociologice multiple care reflecta ca de cind au fost introduse casatoriile si parteneriate unisex acum 10 ani, casatoria in tarile care le-au legiferat a intrat intr-un declin fara precedent. Tot mai multi tineri devin ambivalenti fata de institutia casatoriei, o evita si o privesc ca pe o institutie arhaica incompatibila societatii post-moderne in care traim. 

In al treilea rind Documentul aduce in discutie si concubinajul, o alta forma de convietuire care distruge familia naturala. Si aici am adus date statistice recente din Marea Britanie si SUA care denota impactul devastator care concubinajul il are asupra copiilor. De cind s-au introdus parteneriatele unisex in Olanda, Marea Britanie, si in unele state din SUA, procentajul copiilor nascuti in camine fara tata a ajuns la 31% in Olanda, in Marea Britanie cam la o treime, iar in SUA la 40%. Alarmant.

In al patrulea rind Documentul pune in prim plan procrearea si reproducerea umana asistata. In categoria aceasta intra inseminarea artificiala, surogatul, donatorii de spermatozoizi, si fenomene similare. Am explicat in detaliu de ce aceste forme de reproducere umana sunt daunatoare copiilor si societatii si ar trebui reglementate cu multa strictete. S-au ajuns la situatii in care un donator de spermatozoizi (de fapt ar fi mai bine zis “vinzatorul” de spermatozoizi) ajunge sa faca 150 de copii fara insa a le fi tata in sensul legal al cuvintului ori de a-si exercita responsabilitatile de tata fata de ei. Punctul primordial pe care l-am enunat este ca reproducerea asistata distruge relatia biologica intre copil si mama (in cazul surogatului) si intre copil si tata (in cazul inseminarii artificiale prin donatori). Copiii surogati se dezvolta mai greu si sufera de un complex de inferioritate. 

In al cincilea rind Documentul anunta obiectivul de a “pune in echilibru” (adica pe acelasi nivel) drepturile parintilor biologici cu “parintii psihologici.” Notiunea de “parinte psihologic” (“psychological parenting” sau “psychological parenthood”) e putin cunoscuta in Romania, dar tot mai des intilnita in tarile occidentale si America de Nord. Parintele “psihologic” e persoana terta care nu e nici parintele biologic sau adoptiv al unui copil ci persoana cu care traieste mama sau tata in concubinaj (fie parteneri de acelasi sex sau de sex opus) care isi cere “dreptul de parinte” asupra copilului pe motivul ca il ingrijeste si contribuie financiar la cresterea lui. In acest fel, un copil poate avea, in loc de doar doi parinti, trei, patru, sau chiar cinci. Bizar cum ni se pare, aceasta realitate deja exista in diverse tari fiind facilitata de tehnologia reproductiva moderna si de structurile de convietuire paralele familiei naturale. Aici am citat in Memoriul nostru un studiu publicat luna trecuta in SUA exact pe aceasta tema. Citi parinti sunt suficienti pentru un singur copil? 

In ultimul rind, Memoriul nostru pledeaza in favoarea extinderii drepturilor parentale. Credem ca a venit vremea sa se emita un tratat international care, asa cum afirma drepturile copilului, trebuie sa afirme si drepturile parentale. Statul isi aroga tot mai mult un drept la educatia si cresterea copiilor nostri in detrimentul nostru. Noi credem ca autoritatea statului in aceasta privinta trebuie redusa iar autoritatea parintilor extinsa. Declaratia Universala a Drepturilor Omului afirma dreptul prioritar al parintilor de a-si educa copiii asa cum doresc, iar statului ii acorda un loc secundar. In final, am pledat si cauza educatiei private si la domiciliu (homeschooling) in Romania. Documentul nu mentioneaza dreptul copiilor la educatie privata ori prin homeschooling.

Sursa: Alianta Familiilor din Romania