Sf. Petru Damaschinul – cum sa ne mantuim. Despre cunostinta, alegerea omului, ascultare, cunostinta darurilor lui Dumnezeu si a greselilor proprii

Invrednicindu-mă, eu ticălosul, după har, de multe şi mari daruri de la Dumnezeu şi nefăcînd niciodată vreun bine, m-am temut ca nu cumva din lene şi nepă­sare să uit de aceste aşa de mari daruri şi binefaceri ale lui Dumnezeu şi de greşelile mele şi să nu-mi arăt recu­noştinţa şi mulţumirea faţă de Binefăcătorul. De aceea, am scris această lucrare de aducere-aminte spre mustra­rea ticălosului meu suflet. Şi toate scrierile, vieţile şi cuvintele Sfinţilor Părinţi care le-am întîlnit, le-am în­semnat cu numele, ca să-mi fie spre amintirea cuvintelor lor, fie măcar în parte, dat fiind că nu am nici o carte a mea, nici n-am avut, ci le-am primit de la iubitorii de Hristos, ca şi toate cele de trebuinţă trupului, pentru dragostea lui Dumnezeu.

Deci, citindu-le pe acestea cu toată atenţia, le-am dat iarăşi celor ale cărora sînt. E vorba de cărţile vechi şi noi, adică de istoria veche, de Psaltire, de cele patru ale împăraţilor, de cele şase ale înţelepciunii, de Proo­roci, de Paralipomene, de Faptele Apostolilor, de Sfintele Evanghelii şi de tîlcuirile tuturor celor spuse, de toate cele ale Părinţilor şi învăţătorilor celor mari : Dionisie, Atanasie, Vasilie, Teologul, Gură de Aur, Grigore al Nissei, Antonie, Macarie, Nil, Efrem, Isaac, Marcu, Damaschin, Scărarul, Maxim, Dorotei, Filimon şi de vieţile şi cuvintele tuturor sfinţilor.

Învrednicindu-mă, eu nevrednicul, de cercetarea tu­turor, cu toată libertatea şi sîrguinţa, am căutat să aflu începutul mîntuirii omului şi al pierzării lui; şi de mîntuieşte orice îndeletnicire sau ocupaţie, ori nu; şi ce caută toţi; şi cum au bineplăcut lui Dumnezeu cei vechi şi cei noi, în bogăţie şi lipsă, în mijlocul multor păcătoşi şi în pustie, în căsătorie şi în feciorie. Căci simplu grăind, în tot locul şi în toată îndeletnicirea aflăm viaţa şi moar­tea şi pierzarea. Ba nu numai atît, ci şi între monahi aflăm stări deosebite, anume supunerea trupului şi su­fletului Părintelui, liniştea ce curăţeşte sufletul, sfătui-rea duhovnicească în schimbul ascultării, egumenie şi arhierie. Şi în toate aflăm pe unii mîntuindu-se şi pe alţii pierzîndu-se.

Şi nu numai de aceasta m-am mirat, ci şi de îngerul de odinioară din cer, care, aflîndu-se în fire nematerială, întru înţelepciune şi întru toată virtutea, a devenit deo­dată diavol, întuneric şi neştiinţă, începutul şi sfîrşitul a toată răutatea şi viclenia. Apoi de Adam, care fiind împodobit cu atîta cinste şi cu gustarea bunătăţilor, cu prietenia lui Dumnezeu, cu înţelepciune şi cu virtute, singur în rai împreună cu Eva, a ajuns deodată exilat, pătimaş şi muritor, lucrînd cu osteneală, întru sudoare şi necaz mult ; de Cain şi Abel, fraţii cei din el, singuri în tot pămîntul, cum i-a biruit pizma, viclenia, care a născut uciderea, blestemul şi tremurarea. Pe urmă de cei din ei, pentru care, din pricina mulţimii greşelilor lor a venit potopul. Şi de cei pe care Dumnezeu, din iubirea de oameni, i-a mîntuit în corabie, dar dintre care unul a fost blestemat, anume Hanaan, fiul lui Ham, care a păcătuit ; căci ca să nu răstoarne binecuvîntarea lui Dumnezeu, dreptul Noe a blestemat pe fiul, în locul ta­tălui. După aceştia, de cei de la turn, de Sodomiţi, de Israeliţi, de Solomon, de Niniviteni, de Ghiezi, de Iuda şi de toţi cei aflaţi în cele bune, dar întorşi spre răutate.

Şi cum, bun fiind şi mult milostiv Prea Bunul Dumnezeu, a îngăduit să vină multele şi feluritele în­cercări şi necazuri peste lume. Pe unele dintre acestea le-a voit, din îngăduinţă, sau ca pe nişte osteneli ale pocăinţei, cum sînt foamea, setea, plînsul, lipsa celor de trebuinţă, înfrînarea de la cele dulci, vestejirile trupului întru nevoinţă, vegherile, ostenelile, durerile, lacrimile multe şi amare, suspinele, frica morţii, a cercetării, a dării socotelilor, a sălăşluirii în iad cu dracii, ziua înfri­coşată a judecăţii, ruşinea viitoare în faţa întregii zidiri, tremurarea, mustrarea amară pentru fapte, cuvinte şi gînduri, ameninţarea, urgia, chinurile veşnice şi de mul­te feluri, plîngerea fără folos, lacrimile neîncetate, întu­nericul neluminat, frica, -durerea, căderea, întristarea, strîmtorarea şi sufocarea sufletului în veacul de acum şi în cel viitor, scufundările şi primejdiile din lume, bolile prea felurite, fulgerele, tunetele, grindina, cutremu­rele, înfometările, înecările, morţile fără de vreme, şi simplu vorbind, toate întîmplările dureroase ce ne vin fără de voie din îngăduinţă. Pe altele nu le-a voit Dum­nezeu, ci noi şi dracii, cum sînt luptele, patimile, păca­tele de multe feluri, ale căror nume le trecem cu vede­rea, de la necuminţenie, pînă la deznădejde, şi pînă la desăvîrşită pierzanie, asaltul dracilor, războaiele, tirania patimilor, părăsirile, tulburările, schimbările vieţii, mîniile, uneltirile, tot necazul pe care ni-1 aducem cu voia nouă înşine şi unii altora, fără să vrea Dumnezeu.

Şi iarăşi, cum s-au mîntuit mulţi, în mijlocul atîtor rele, neputîndu-i împiedica nimic ; şi cum s-au pierdut mulţi, fără să vrea Dumnezeu.

Toate acestea şi altele mai multe, învăţîndu-le cu osteneală din dumnezeieştile Scripturi, m-am simţit zdrobit în suflet şi vărsîndu-mă ca o apă, adeseori am ajuns să nu mai ştiu ce să fac ; şi cu toate acestea nu am ţinut mult în simţire cele spuse. Căci dacă le-aş fi ţinut, nu aş fi putut să zăbovesc în viaţa aceasta, plină de răutate şi de neascultare faţă de Dumnezeu, în care s-au născut toate necazurile în veacul de acum şi în cel viitor.

Dar, totuşi, dobîndind prin har dorul după cele căutate, am aflat de la Sfinţii Părinţi deosebirile lor. Aşa că, începutul a tot binele este cunoştinţa naturală dată de la Dumnezeu, fie din Scripturi, prin oameni, fie prin îngeri, fie prin ceea ce se dă în dumnezeiescul Bo­tez spre păzirea a tot sufletul, care se numeşte conştiinţă şi amintire a dumnezeieştilor porunci ale lui Hristos, prin care se păstrează harul Sfîntului Duh în cel botezat, dacă va vrea să le păzească pe ele.

După cunoştinţă, e alegerea omului, iar aceasta este începutul mîntuirii. Ea constă în aceea că omul pără­seşte voile şi cugetările sale şi împlineşte cugetările şi voile lui Dumnezeu. Şi de va putea să le facă acestea, nu se va afla în toată zidirea lucru sau îndeletnicire sau loc să-1 poată împiedica să se facă aşa cum a voit Dum­nezeu la început să fie, după chipul şi asemănarea Lui şi, prin străduinţă, Dumnezeu după har, nepătimitor, drept, bun şi înţelept, fie în bogăţie, fie în sărăcie, fie în feciorie, fie în căsătorie, fie la conducere şi întru libertate, fie întru supunere şi robie, şi, simplu vorbind, în orice vreme, loc şi lucru. De aceea se găsesc mulţi drepţi şi înainte de Lege şi în vremea Legii şi în vremea harului, pentru că au iubit mai mult cunoştinţa lui Dumnezeu şi voia Lui decît cugetările şi voile proprii. Şi iarăşi, în aceleaşi timpuri şi îndeletniciri, găsim pe mulţi care s-au pierdut, pentru că au iubit mai mult cugetările şi voile lor, decît pe ale lui Dumnezeu. Dar despre acestea mai tîrziu.

Apoi locurile şi ocupaţiile se deosebesc între ele, şi omul trebuie să cunoască deosebirile lor, fie prin smerita cugetare dată de Dumnezeu, fie prin întrebarea celor ce au darurile deosebirii. Căci fără aceasta, nu sînt bune cele ce se fac, chiar dacă necunoscînd aceasta ni se pare că sînt bune. Dar prin deosebire, aflînd despre pute­rea sa spre ce lucrare vrea să păşească începe a bine-plăcea lui Dumnezeu. Dar cum s-a spus, în toate trebuie să tăgăduiască voile sale, ca să ajungă la scopul lui Dum­nezeu, sau să îmbrăţişeze îndeletnicirea pe care o vrea Dumnezeu. Iar de nu face aşa, nu poate să se mîntuiască prin nimic. Pentru că din neascultarea lui Adam, crescînd toţi pătimaşi prin obişnuirea cu patimile, nu voim binele cu bucurie, nici nu îmbrăţişăm voia lui Dumne­zeu, ci iubim mai vîrtos patimile şi răutăţile, iar cele bune nu le voim deloc, decît siliţi de frica muncilor. Şi numai cei ce primesc cuvîntul cu credinţă tare şi cu hotărîre. Iar ceilalţi nici aşa nu le voim; ci neluînd în seamă necazurile vieţii şi muncile viitoare, slujim pati­milor cu tot sufletul. Dar unii nesimţind nici amărăciunea acestora săvîrşesc siliţi şi fără voie ostenelile virtuţilor.

Astfel ni s-au făcut din neştiinţă cele vrednice de ură, vrednice de dorit. Căci precum cei bolnavi au ne­voie de tăieri şi de arderi pentru sănătatea pe care au pierdut-o, aşa avem şi noi nevoie de încercări şi de ostenelile pocăinţei şi de frica morţii şi a muncilor, ca să ne redobîndim vechea sănătate a sufletului şi să lepă­dăm boala pe care necuminţenia ne-a pricinuit-o. Ba pe cît de multă osteneală, de voie şi fără de voie, ne dăru­ieşte Doctorul sufletelor, pe atît de mult trebuie să-I mulţumim iubirii Lui de oameni şi să o primim pe aceasta cu bucurie. Căci a înmulţit cele dureroase, ca să ne facă bine, cu voia noastră, prin pocăinţă şi fără voia noastră, prin încercări şi chinuri. Pentru ca, cei ce voiesc să se ostenească de bună voie, să se izbăvească de muncile viitoare, dar poate că şi de cele de faţă. Iar cei ce se vor vindeca măcar prin chinuri şi prin felurite încercări, să se împărtăşească de harul doctorului. Iar cei cărora le place boala şi rămîn în ea, îşi pricinuiesc după merit chinuri veşnice, asemănîndu-se dracilor şi vor gusta cu dreptate împreună cu aceia chinurile veşnice gătite dracilor, întrucît au fost nerecunoscători împre­ună cu aceia faţă de Binefăcătorul.
 

Pentru că nu toţi primim binefacerile la fel. Ci unii primind focul Domnului sau cuvîntul Lui, prin lucrare, se fac la inimă mai moi ca ceara, iar alţii prin nelucrare ne arătăm mai întăriţi ca lutul şi cu totul împietriţi. Şi dacă nu-l primim la fel, nu sileşte pe cineva dintre noi. Ci, precum soarele trimite razele pes­te tot şi luminează toată lumea şi cel ce vrea să-1 vadă e văzut de el, iar cel ce nu vrea să-1 vadă nu e silit de el, şi nimeni nu e cauza lipsirii de lumină, dacă Dum­nezeu însuşi a făcut soarele şi ochiul, decît omul care are stăpînirea (peste ochi), aşa şi aci, Dumnezeu trimite tuturor razele cunoştinţei, iar după cunoştinţă a dat şi credinţa ca ochi. Iar cel ce vrea să primească prin cre­dinţă cunoştinţa sigură, păzeşte prin fapte amintirea ei. Şi acestuia îi dă Dumnezeu mare rîvnă, cunoştinţă şi putere. Căci prin cunoştinţa naturală se naşte rîvna, în cel ce o alege pe ea şi din rîvnă puterea de a lucra; şi prin lucrare se păstrează amintirea; şi din amintire se naşte o mai mare lucrare; şi din aceasta o mai mare cunoştinţă; şi din aceasta, numită cuminţenie, se naşte înfrînarea patimilor şi răbdarea întîmplărilor dureroa­se; iar din acestea petrecerea cea după Dumnezeu şi cunoştinţa darurilor lui Dumnezeu şi a greşelilor pro­prii ; şi din acestea recunoştinţa, prin care se naşte frica de Dumnezeu, din care vine păzirea poruncilor, adică plînsul, blîndeţea, smerita cugetare; din acestea se naşte puterea de a deosebi; şi din aceasta străvederea sau pu­terea de a putea prevedea greşelile viitoare şi de a le înlătura din vreme, prin curăţenia minţii, datorită ex­perienţei şi amintirii celor de mai înainte, şi a celor prezente, şi a celor săvîrşite din nebăgare de seamă ; şi din acestea nădejdea; iar din acestea neîmpătimirea şi dragostea desăvîrşită.

Atunci unul ca acesta nu mai vrea nicidecum ce­va deosebit de voia lui Dumnezeu, ci părăseşte cu bu­curie şi viaţa aceasta vremelnică pentru dragostea lui Dumnezeu şi a aproapelui, prin înţelepciune şi prin sălăşluirea Duhului Sfînt şi prin înfiere, pentru faptul că s-a răstignit şi s-a îngropat, şi a înviat şi s-a înălţat îm­preună cu Hristos în chip duhovnicesc prin imitarea Lui, sau prin purtarea în lume ; şi simplu vorbind, devine Dumnezeu după har, luînd arvuna fericirii de acolo, cum zice Teologul, în Cuvîntul despre cele opt gînduri, făcîndu-se nepătimitor, drept, bun şi înţelept, avînd pe Dumnezeu în sine, cum a zis Hristos, prin păzirea po­runcilor Lui după rînd, de la cea dintîi şi pînă la cea din urmă, despre ceea ce vom vorbi după acestea, arătînd cum trebuie să se săvîrşească lucrarea poruncilor.