Un aristocrat al duhului, Parintele
Sofronie spune in cartea „Rugaciunea – experienta vietii vesnice”: „Seminţele tragediei — mi se părea în tinereţea
mea — sunt semănate atunci când omul se găseşte în întregime captivat de un
ideal. Pentru a atinge acest ideal este gata să rişte orice sacrificiu, orice
suferinţă, chiar viaţa însăşi. Dar atunci când se întâmplă să-şi realizeze obiectul năzuinţei sale, acesta se
dovedeşte a fi o himeră inconsistentă: realitatea nu corespunde cu ceea ce
el avea în minte. Această tristă descoperire duce la o disperare profundă,
la un spirit rănit, la o moarte monstruoasă”.
Parintele Sofronie spune tot in
aceasta carte: „Pentru a ne duce viaţa cum se
cuvine, e de o importanţă covârşitoare să ştim că încă înainte de creaţia lumii
am fost meniţi să fim desăvârşiţi. A deprecia şi micşora gândul iniţial al
lui Dumnezeu pentru noi nu este doar eronat, e de-a dreptul un păcat
[...]. Ce paradox este omul — contemplarea lui provoacă atât uimire şi
încântare, cât şi consternare faţă de cruzimea sa sălbatică! Sufletul e
constrâns să se roage pentru lume, dar rugăciunea sa nu-şi va atinge niciodată
pe deplin ţelul, întrucât nimeni şi nimic nu pot priva omul de libertatea
sa de a se preda răului, de a prefera luminii, întunericul (cf. In 3,19).
[...] Rugăciunea oferită lui Dumnezeu în adevăr e
nepieritoare. Acum şi atunci putem uita lucrul pentru care ne-am rugat, dar
Dumnezeu păstrează rugăciunea noastră în veci. În Ziua Judecăţii, tot binele pe
care l-am făcut în timpul vieţilor noastre va fi de partea noastră, spre slava
noastră.
[...] Adeseori rugăciunea se desfăşoară fără cuvinte.
Dacă există cuvinte, ele vin încet, cu lungi pauze între ele. Cuvântul
nostru omenesc este chipul Cuvântului care era „la început”. Atunci
când cuvintele reflectă o cunoaştere intelectuală, ele au neîndoielnic rădăcini
metafizice, mai cu seamă acolo unde este implicată cunoaşterea lui Dumnezeu.
într-un efort de a exprima inexprimabilul în concepte şi modalităţi din
interiorul limitelor experienţei lumii noastre, Părinţii Bisericii au sugerat o
anumită paralelă între relaţia dintre Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Cuvântul, şi
corelaţia existentă între mintea şi cuvântul nostru. Ei făceau o distincţie
între cuvântul interior, imanent minţii noastre — logos emphytos —
şi cuvântul rostit,exprimat —logos enarthros. Cel dintâi prezintă o
anume analogie cu Dumnezeu- Cuvântul „Care este în sânul Tatălui” (Inl,
18); cel de-al doilea poate fi văzut ca o analogie a întrupării. Şi dacă în
Fiinţarea Sa veşnică, Dumnezeu-Cuvântul este de-o-fiinţă şi deopotrivă cu Tatăl
şi domneşte împreună cu El, în întruparea Sa ca Fiu al omului, El a putut
spune: „Tatăl este mai mare decât Mine” (In 14, 28).
Astfel, cuvântul omenesc rostit
cu voce tare oferă mai puţin decât o realitate divină, a cărei cunoaştere e
dată în vedenii şi descoperiri Profeţilor, Apostolilor şi Părinţilor. Cu toate
acestea, atunci când este vestită, vedenia se diminuează din ce în ce mai mult
pentru cei care ascultă această vestire, nu însă pentru profeţii înşişi,
întrucât revelaţia care îi îndeamnă să vorbească nu se micşorează pentru ei
odată cu rostirea cuvintelor. Tot aşa cum întruparea nu L-a micşorat pentru
Tatăl pe Fiul.
De-a lungul veacurilor, dascălii
Bisericii au căutat diferite moduri şi mijloace prin care să comunice lumii
cunoaşterea privitoare la Fiinţa Dumnezeiască.
In încercările lor, ei s-au găsit
sfâşiaţi statornic între dorinţa de a nu-şi părăsi contemplarea lipsită de
imagini a misterului unic şi esenţial, şi iubirea care-i silea să le
comunice fraţilor acest mister. Dumnezeu i-a constrâns şi îi constrânge pe
sfinţii Săi să vorbească despre darurile primite de Sus. Aşa cum spune
Sfântul Apostol Pavel: „Că dacă eu binevestesc Evanghelia, n-am de ce să mă
laud; fiindcă asupra mea stă trebuinţa. Că vai mie dacă nu voi binevesti!
Că dacă fac aceasta de bunăvoie,
am plată; dar dacă o fac fără voie, am doar o sarcină ce mi s-a încredinţat” (1
Co 9, 16-17).
Aşa s-a întâmplat cu mulţi
nevoitori de-a lungul secolelor istoriei creştine. Observăm aceeaşi
caracteristică la stareţul Siluan, care scrie: „Sufletul meu îl iubeşte pe Domnul şi cum pot ascunde
acest foc care încălzeşte sufletul meu? Cum voi ascunde milostivirile Domnului
în care se desfată sufletul meu? Cum pot să-mi păstrez pacea, având
sufletul înrobit lui Dumnezeu? Cum voi tăcea atunci când duhul meu e mistuit de
dragostea pentru El?”
Tăcerea e cu neputinţă; glăsuirea
e şi ea cu neputinţă. Şi aceasta nu numai pentru că ne trădează cuvintele, ci
şi pentru că Duhul lui Dumnezeu înclină mintea spre o adâncă linişte, purtând-o
într-o altă lume. Tot fericitul stareţ Siluan spune: Domnul ni L-a dat pe Duhul Sfânt,
şi aşa am aflat cântarea Domnului şi uităm pământul pentru dulceaţa lui
Dumnezeu... Milostiv este Domnul!
Şi mintea cade în tăcere.”
Un tanar s-a sinucis! Cat de
important este cuvantul mintii, cat de important este ca mintea sa fie luminata
de harul Duhului Sfant!
Dan Fagarasanu, Brasov
