Cum au planificat Kominterniştii scrierea istoriei rezistenţei anticomuniste româneşti. Mărturii ale foştilor deţinuţi politici.

„ - Nu veţi fi eroi aşa cum vă sunt principiile. Veţi fi nişte ticăloşi mascaţi, departe de orice virtute. Nu veţi muri decât atunci când vrem noi. Întâi vă vom transforma în monştri. Apoi vă vom obliga, prin metodele noastre, să declaraţi numai ce vrem noi. Aceste declaraţii, smulse cu cleştele înroşit în foc, le vom păstra ca mărturii, ca acte de acuzare pentru Arhive, după care se va scrie istoria. Vom păstra dosarele până ce veţi muri. Vom muri şi noi. Dar Istoria se va scrie pentru generaţiile viitoare după aceste documente. Astfel cercetătorii, istoricii, vor scrie cum vrem noi, nu cum este realitatea. Noi creăm istoria aşa cum ne place. Aşa cum ne convine. Proştii de azi care sunteţi voi, o veţi scrie cu mâinile voastre, aşa cum vrem noi. Tâmpii de mâine vor confirma aşa cum noi am imaginat-o, în dosarele ticluite de noi.

Avem experienţa Piteştiului şi a Gherlei pe care noi le-a imaginat, cu mult înainte de arestarea voastră şi a ieşit aşa cum am dorit. Ca la comandă şi fără retuşuri.

- Ce, îţi închipui că va ieşi altfel de cum dorim noi? Întreaga operaţiune Piteşti şi Gherla se va termina cu acest proces, pe care acum îl punem în scenă. Cu asta vom demonstra că toate atrocităţile petrecute la Piteşti şi Gherla au fost concepute de deţinuţii politic, care sunt în slujba americanilor pentru a compromite partidul comunist. Cu aceasta vom înmormânta toată lupta de rezistenţă anticomunistă din România şi nu se va mai auzi de ea. Dacă totuşi se va auzi, se va cunoaşte numai varianta ticluită de noi”.

Aceste bestialităţi auzite de către Mihai Timaru şi Octavian Voinea se află pe coperta cărţii intitulată ”Masacrarea studenţimii române”, scrisă de Octavian Voinea, supravieţuitor al reeducărilor infernale din penitenciarele Piteşti şi Gherla.

Poezia detentiei. Maestrul Constantin Aurel Dragodan: Plecarea Părintelui Gherasim (Iscu). Rugăciunile lui Valeriu Gafencu şi ale lui Ioan Ianolide.

PLECAREA PĂRINTELUI GHERASIM[1]

Cu faţa de ceară,

Cu trupul firav ca de sfânt bizantin,

Părintele Gherasim a fost adus într-o seară,

Învăluindu-ne cald în surâsu-i blajin.

Zile de boală din carne i-au rupt,

Şi-acum doar o piele-i înfăşură osul,

Dar tainic el spune rugăciunea inimii, neîntrerupt

„Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”

În noaptea aceasta, din temniţă gândul ne zboară

Prin neaua Crăciunului dalb să colinde-amintirea.

Pe mucede paie părintele Gherasim trage să moară.

E grea răsuflarea, sleită privirea.

Ardeau ca făcliile ochii fiecărui bolnav

Ion şi Valeriu şi-au împreunat mâinile în rugăciune.

Viaţa mai pâlpâia, ca o candelă ce se stinge în trupul schilav

Apoi, printre gratii, s-a văzut căzând o stea de tăciune.

Domnea-n încăpere o linişte grea.

Doar aripi de îngeri în jur fâlfâiau, mătăsos.

Departe, copiii cântau un cântec de stea,

Părintele Gherasim a plecat să se-nchine la ieslea lui Hristos.

Târgu-Ocna, 1952

Constantin Aurel Dragodan s-a născut la 5 octombrie 1919 în Alexandria, judeţul Teleorman. Studiile liceale le-a făcut în Ale­xandria şi Turnu-Măgurele, iar în momentul arestării, era student al Facultăţii de Drept din Bucureşti.

A fost deţinut politic, condamnat în 1942 la 25 de ani muncă sil­nică pentru activitate interzisă în cadrul organizaţiei de tineret „Fră­ţia de Cruce”. Din lotul de trei persoane, împreună cu care a fost judecat, au mai făcut parte Cătuneanu Mircea şi Marinescu Nicolae, ambii din Constanţa, condamnaţi tot la 25 de ani muncă silnică. Că­tuneanu Mircea a murit în 1949 la penitenciarul Aiud, izolat într-o celulă, fără asistenţă medicală, din cauza rănilor deschise care s-au infectat, răni provocate de lovituri de ciomag, aplicate cu săl­băticie de gardieni, pentru motivul că protestase verbal când a fost pălmuit un alt deţinut în timpul plimbării în cerc; iar Marinescu Ni­colae a murit prin 1957, ca urmare a unei hemoragii, ce s-a declan­şat dimineaţa, iar el a fost internat la infirmerie, numai noaptea târziu, cu toate insistenţele colegilor de celulă, care au bătut tot tim­pul în uşă, ca să sesizeze cazul.

În timpul lungii sale detenţii de 22 de ani, Constantin Aurel Dra­godan a trecut prin numeroase închisori: Jilava, Văcăreşti, Aiud, Alba-Iulia, Piteşti, Târgu-Ocna (unde a contribuit prin atitudinea lui demnă şi prin proteste vehemente, la eşuarea „reeducării” iniţiate de comunişti chiar în acest penitenciar-sanatoriu), Caransebeş etc. Din cauza atitudinii lui anticomuniste şi a poeziilor pe care le-a „gândit” (deoarece deţinuţii nu aveau voie să scrie şi să citească) şi care au circulat prin închisori, „bătute la perete” prin alfabetul Morse, a fost condamnat în 1959, în timp ce-şi executa prima pe­deapsă, la alţi 25 de ani muncă silnică (de fapt până atunci fusese ţi­nut ilegal, ca toţi ceilalţi deţinuţi legionari, deoarece la 23 August 1944 toate pedepsele politice fuseseră amnistiate).

După eliberare (1964) şi-a luat licenţa în filologie şi a funcţionat, ca profesor de limbile franceză şi engleză, în oraşul Videle, judeţul Teleorman.

În anul 2000 a trecut la cele veşnice.

---

[1] Părintele Gherasim Iscu, stareţul Mănăstirii Tismana

Mari duhovnici si ierarhi spun NU actelor biometrice. Despre vremurile pe care le traim.

Radu Golban: România trebuie să înceapă tratativele cu Germania pentru recuperarea datoriei de 18 miliarde de euro.

Interviu realizat de Corneliu Vlad

- Domnule Radu Golban, toată presa vorbeşte despre recent descoperita datorie a Germaniei de circa 18 miliarde de euro faţă de România. Acest fapt ne-a determinat să luăm legătura cu dumneavoastră în scopul clarificării chestiunii în speţă. Cititorii noştri se întreabă cine sunteţi dumneavoastră.

- Sunt la origine român, stabilit din 2003 în Elveţia. M-am născut la Timişoara în 1973 şi am emigrat cu familia în Germania în 1988. După terminarea liceului, am absolvit cursurile Facultăţii de Filozofie din cadrul Universităţii „Albert-Ludwigs“ Freiburg, Germania, specializarea Politică ştiinţifică şi drept, promoţia 2000. Sunt absolvent al programului de Masterat în Studii Europene Avansate al Institutului European al Universităţii din Basel, Elveţia, promoţia 2002. În 2008 mi-am susţinut doctoratul în economie, domeniul integrare monetară, la Universitatea de Vest din Timişoara.

- Cum aţi ajuns la această surprinzătoare datorie a Germaniei?

- Pentru elaborarea cărţii „UEM – încotro?“ (publicată în acest an în cadrul unei prestigioase edituri din România), împreună cu doamna conf. univ. dr. Mihaela-Brînduşa Tufose, coautor al lucrării anterior menţionate, am analizat şi structurile de colaborare monetară din Europa din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Cu surprindere am sesizat existenţa unui model de colaborare monetară impus de Germania nazistă în Europa. Acest sistem bazat pe cliring şi cursuri de schimb fixe ne-a trezit interesul în mod special. Mai ales extrasul de cont al Casei de compensaţie a Germaniei, o instituţie pe lângă Reichsbank, a stat în centrul atenţiei, deoarece prezintă soldurile Germaniei faţă de ţările asociate în acest model de colaborare. Suma de 1,126 miliarde Reichsmark evidenţiată în acest extras de cont a reprezentat la început doar o constatare şi un argument în cadrul tematicii cărţii; ulterior a devenit o provocare.

- Puteţi să ne explicaţi şi să precizaţi ce înseamnă un contract de cliring?

- Lipsa acută de valută a Germaniei în urma Primului Război Mondial a determinat încheierea de contracte nonvalutare bazate pe schimburi de mărfuri între Germania şi alte state. Un asemenea acord a fost încheiat cu România deja din anul 1935. Prin acest acord s-a stabilit ca plăţile dintre România şi Germania, provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligaţii de stat şi particulare, să fie efectuate prin cliring bilateral între Banca Naţională a României şi Casa de compensaţie germană. Printr-o clauză, Banca Naţională a fost însă obligată să achite exportatorii din România, chiar dacă sumele necesare pentru aceasta depăşeau vărsămintele în lei ale importatorilor. Deoarece Germania hitleristă importa din România mai mult decât exporta, această obligaţie, la început limitată ca sumă, a ajuns în anul 1942 să nu mai aibă nicio limită convenţională de sumă. Fluxul de mărfuri româneşti spre Germania, fără un flux corespunzător dinspre Germania spre România, s-a soldat cu sărăcirea de mărfuri a populaţiei româneşti, cu o creştere a inflaţiei şi cu o creanţă în mărci nevalorificabilă a BNR faţă de Casa de compensaţie germană. Această creanţă a reprezentat un credit forţat în mărfuri acordat economiei germane de economia românească. Deşi au existat preocupări şi intenţii concrete pentru frânarea creşterii soldului (ca urmare a schimbului neechivalent cu Germania), acestea au fost respinse sau doar formal acceptate de către Berlin. La data de 7 septembrie 1944, datoria Germaniei faţă de România a ajuns la suma de 1,126 miliarde Reichsmark.

- Această datorie nu s-a prescris după război?

- Consider oportună prezentarea cadrului legal în contextul căruia am invocat recuperarea datoriilor Germaniei din relaţiile comerciale cu România. În primul rând, invoc articolul 28, paragraful 4, din Tratatul de pace dintre România şi Puterile aliate şi asociate, adoptat în 10 februarie 1947, la Paris, care prevede: Fără a prejudicia dispoziţiunile de mai sus, precum şi orice alte dispoziţiuni luate în favoarea României şi a cetăţenilor români, de către Puterile ocupante ale Germaniei, România renunţă, în numele său şi în numele cetăţenilor săi, la orice pretenţiuni împotriva Germaniei şi a cetăţenilor germani, pendinte la 8 mai 1945, cu excepţiunea pretenţiunilor rezultând din contracte şi alte obligaţiuni anterioare datei de 1 septembrie 1939, precum şi din drepturi dobândite înainte de aceeaşi dată. Această renunţare va fi considerată ca înglobând creanţele, toate pretenţiunile interguvernamentale în legătură cu aranjamentele încheiate în cursul războiului, precum şi toate pretenţiunile cu privire la pierderi sau daune ivite în timpul războiului.
Aşa cum reiese din reglementările Tratatului, soldul României nu s-a prescris; mai menţionez că Tratatul a fost ratificat prin Legea nr. 304/30.08.1947 (publicată în „Monitorul Oficial“ nr. 199/30 august 1947), care reia precizarea că România renunţă la orice pretenţii împotriva Germaniei, vizate fiind totalitatea angajamentelor ce decurg din relaţiile derulate în perioada 1 septembrie 1939-8 mai 1945.
Doresc să precizez că, în cadrul conferinţei de la Londra, din anul 1953, când Germania şi-a asumat întreaga răspundere şi responsabilitate pentru toate datoriile Reichului, a lămurit şi problema soldurilor deficitare rezultate din operaţiunile de cliring derulate cu Belgia, Franţa, Elveţia, România etc. Motivul pentru care România nu a participat la conferinţa de la Londra se bazează pe art. 5 alineatul 4 al Tratatului acestei conferinţe, care este identic cu articolul 28 din Tratatul de pace dintre România şi Puterile aliate şi asociate. Ambele acte normative exonerează Germania de plata despăgubirilor aferente perioadei 1.09.1939 şi 8.05.1944. Conform jurisdicţiei germane, art. 5. alineatul 4 este legea de internalizare a Tratatului de Pace de la Paris în legislaţia germană.
În concluzie, acest sold este descoperit şi în ziua de astăzi. Este bine de ştiut că această sumă nu reprezintă nicio despăgubire de război.

- Cum aţi ajuns la această imensă sumă de 18,8 miliarde euro?

- Plecând de la aprecierea că 1 Reichsmark este evaluat, în prezent, la 3,3 euro, se poate calcula, estimativ, valoarea cuantumului datoriei: 3,717 miliarde euro, fără a mai adăuga şi dobânda aferentă celor 66 de ani – din 1944 până în 2010; fără a ne lansa într-un calcul matematic costisitor de actualizare, ci doar dacă am calcula o dobândă moderată de doar 2,5% pe an, se poate aprecia că valoarea totală a datoriei (suma iniţială şi dobânda capitalizată) se ridică la 18,88 miliarde euro. Walther Funk, ultimul preşedinte al Reichsbankului, a precizat înaintea încheierii războiului că problema datoriilor Germaniei o reprezintă soldurile dezechilibrate. Pentru consolidarea acestor datorii a propus oarecum internaţionalizarea acestora prin diferite bonduri la o dobândă de 4%. În concluzie, datoria Germaniei ar putea fi chiar mult mai mare.

- Ce şanse credeţi că are România de a recupera această datorie?

- România ar putea solicita punerea în funcţie a sistemului de rezolvare a disputelor prevăzut la Conferinţa de la Londra pentru cazuri similare sau ar putea iniţia un proces la Haga. Dar mai întâi de toate ar fi bine să ducă tratative directe cu Germania. Plecând de la ideea că, începând cu anii ‘70, mai multe ţări est-europene (chiar şi România) au cerut de la Germania, din păcate, doar despăgubiri, şi nu lămurirea soldurilor de cliring, şi că Germania a exercitat o presiune mare asupra lor, ar fi bine ca astăzi, tratativele să fie aduse în atenţia publicului. România nu are avea nimic de ascuns, ci doar de profitat de transparenţa maximă în aceste demersuri oficiale. Să nu uităm că Germania este o ţară cu un codex moral recunoscut, care se manifestă şi prin demersurile partidului „Die Linke“, partid cu 12% din Bundestag, în lămurirea acestei creanţe. În urmă cu aproape două luni, am luat direct legătura cu doamna Ulla Jelpke, membru al Bundestagului, deoarece se ocupa în mod special de probleme legate de despăgubiri ale victimelor celui de al Doilea Război Mondial. În urma interpelării făcute de doamna Ulla Jelpke în Bundestag, a fost iniţiată la data de 20 august a.c. şi o anchetă parlamentară pe acest subiect, semnată în numele întregii fracţiuni chiar de şeful partidului, dr. Gregor Gysi. Răspunsul guvernului german se aşteaptă în timp de o lună.

CURENTUL – citeaza acest articol pe saitul tau