Din Carpaţi la Aiud. Rezistenţa anticomunistă din ţinutul Bacăului. VIDEO

Portretul murdarit al luptatorului la tinerete. Reeducarea in forma maximala: prelucrarea trecutului, rescrierea istoriei si mutilarea sufletului natiunii. Vergangenheitsbewältigung. Ogoranu, haituit de Popescu, Mungiu si Tismaneanu

“Prelucrarea trecutului propriu sau a celui colectiv -Vergangenheitsbewältigung -, nu poate fi facuta fara un cadru teoretic clar si adaptat la mentalitatea unei culturi, fara cunostinte, ipoteze, clarificarea sensului pentru care o faci si a finalitatii. Ea trebuie legata de scopul obtinerii unei constiinte largite de sine sau colective, de schimbare a erorilor de gîndire si a premizelor care au determinat problemele, chiar de restabilirea reperelor morale ale unei traditii. Nu am în vedere aspectul religios sau îngust al moralitatii, ci o atitudine deschisa, cinstita si corecta fata de greselile trecutului. Prelucrarea trecutului colectiv a început la noi abia dupa decembrie 2006 prin atitudinea oficiala a statului român de condamnare a comunismului si a Raportului Tismaneanu. Ea trebuie continuata si completata prin analize efectuate în cadrul fiecarei bresle profesionale sau institutii.(…) Personal sînt pentru o vina colectiva si nu pentru judecatile de tipul “numai individul X a facut infractiunea Y”.” – Psihoterapie.net
 
Mai pe intelesul tuturor, sinteza operatiunii de “prelucrare a istoriei” aplicata poporului roman – “vina colectiva” -, indiferent de perioada istorica, de la cea interbelica la dictatura comunista, este: “Romanii au ucis, au ucis, au ucis”, dupa cum spunea cineva, un domn care uitase ca a fost trimis de unguri la Auschwitz, din Ardealul ocupat de amiralul de  Balaton, Miklos Horthy. O astfel de “prelucrare a trecutului” realizeaza si Constantin Popescu cu filmul sau “Portretul luptatorului la tinerete”, sponsorizat de CNC si HBO, prin grija fratelui “evanghelistei” Alina Tatiana Mungiu, Cristian Mungiu. Difuzat prin compania de distributie a aceluiasi Mungiu – foarte “inspirat” denumita Voodoo Films – filmul, primul dintr-o serie de trei, a fost elogiat rapid de nostalgici si naivi, mai ales dupa ce, cu abilitate diversionista, a fost contestat de mai multi intelectuali evrei (protest reprodus la indigo acum si in cazul Cristoiu – Eugenia Voda). In realitate, rezistenta anticomunista prezentata edulcorat in film tinteste tocmai rescrierea istoriei, prelucrarea trecutului, conform directivelor lui Tismaneanu si ai lui: dezbracati de credinta si cauza, partizanii sunt niste golani de cartier, ahtiati dupa sange, bautura si femei, niste aventurieri de duzina, fara neam si fara tara (in lipsa unei identitati nationale si a apartenentei la o ideologie clara a participantilor la rezistenta armata anticomunista din munti, intreaga poveste poate fi transbordata bine-mersi, pentru un ochi strain, in orice alt colt al Europei – vezi exemplul video de mai jos).

Pretinzand ca reproduce anii indelungati de rezistenta in munti ai lui Ion Gavrila Ogoranu, Constantin Popescu reuseste sa-si bata joc tocmai de esenta luptei anticomuniste a badiei: credinta in Iisus Hristos si in mantuirea poporului roman eliberat de comunismul impus de agentii Moscovei si hoardele bolsevice, aspecte “minore” ignorate total in film. De asemenea, azi, cand se cunoaste foarte clar, statistic, ca marea majoritate a luptatorilor din munti era formata din legionari si tineri din Fratiile de Cruce, absenta cu desavarsire a acestei mentionari contribuie la edificarea teoriilor neo-roller-iste ale gastii Tismaneanu. De altfel, unul dintre pudelii lui Tismaneanu, membru al Comisiei de trista amintire si redactor principal la revista “22″ a GDS, Armand Gosu, scolit, in buna traditie a inaintasilor sai, tot la Moscova, avea sa proclame in Evenimentul Zilei esenta “prelucrarii trecutului” in acest caz: „Rezistenţa n-a fost o mişcare a legionarilor”. Milioanele de file ale Securitatii sustin insa exact contrariul: “banditii” din munti erau legionari. Asa cum era si badia Ion Gavrila Ogoranu. Fapt ascuns ca o rusine in Portretul falsificat al luptatorului la tinerete.

Daca pe la proiectiile din Romania regizorul Popescu, teleghidat de Mungiu, cauta sa castige simpatia batranilor, pentru a-si asigura baza urmatoarelor episoade scose din laboratorul de prelucrare a trecutului, nu la fel de mult ii pasa de acestia in strainatate. “Adevarurile” lui Popescu despre luptatoriii anticomunisti din munti sunt exprimate negru pe alb in catalogul Festivalului de la Berlin: “many of the fighters were common thieves, hot-headed young men driven by nationalist impulses and/or ideas – socialists, liberals, all sorts of party members”

Pentru saracii luptatori in rezistenta care au stat cu zecile de ani cu arma in mana, fugariti ca niste caini, degerand in timpul iernilor in bordeie sub pamant sau infundand puscariile bolsevice, le traduc aici adevarata opinie a regizorului Popescu despre ei: “multi dintre luptatori erau hoti de buzunare, tineri exaltati manati de impulsuri sau/si idei nationaliste, socialisti (?! – nota mea), liberali si tot felul de membri de partid“.

Criticul de film Bernd Buder trage concluzia filmului in acelasi Catalog al Festivalului de la Berlin: “The everyday life of a hunt that was far from the heroism attributed to the glorified anticommunist resistance today“. Adica: “Viata de zi cu zi a unei haituiri care a fost departe de eroismul atribuit azi glorificatei rezistente anticomuniste“. Adevarat, foarte adevarat. Nu este exclus ca in episoadele urmatoare sa aflam cum tot “romanii au ucis, au ucis, au ucis” si dupa 1945 pentru ca Securitatea care urmarea “glorificata rezistenta anticomunista” si mutila detinutii politici in lagarele de munca fortata si inchisori, era formata, nu-i asa, numai din “romani” neaosi…

Iata si opinia unuia dintre cei care au mers la una dintre prezentarile propagandistice ale filmului:
“Am fost la premierea filmului de la Fagaras, unde au participat rudele luptatorilor din munti si fosti detinuti politici. A fost o dezamagire totala. Unii urmasi ai luptatorilor au parasit sala, in semn de protest. Desi regizorul isi adusese o gasca de aplaudaci, n-au reusit sa-i mobilzeze pe cei prezenti. In urma discutiilor cu cativa veterani ai luptei anticomuniste, au reiesit urmatoarele concluzii:

- filmului ii lipseste dimensiunea spirituala
- este o opera de falsificare si diluare a mesajului generatiei interbelice (lipseste orice referire semnificativa la dimensiunea nationala si crestina a fenomenului rezistentei anticomuniste)
- filmul prezinta o lupta continua a doua grupari, fara a explica motivatiile acestei lupte (fugind de referirile legionare, regizorul pica in penibil, totul semanand cu lupta a doua gasti de cartier; prezentarea repetata a partizanilor cu tigara in gura si tragand cate o dusca. Impotriva adevarului, intareste aceasta imagine).
In scenariul filmului, regizorul a folosit, pe langa memoriile lui Ion Gavrila Ogoranu, documente ale Securitatii, trecute prin filtrul neoprotestantului Dorin Dobrincu, ajuns director al Arhivelor Nationale la interventia lui Tismaneanu, care tinde sa dea credit relatarilor securitatii bolsevice, in detrimentul marturiilor luptatorilor.”

Cum ar fi filmul lui Mel Gibson, Patimile lui Hristos, lipsit complet de partea spirituala, de cruce, de Inviere: doar o continua haituiala a lui Iisus, prezentat ca un predicator oarecare al vremurilor sale inconjurat de niste alti pletosi si barbosi pusi pe distractie si aventuri.

Eu unul, din cate l-am cunoscut pe Badia, daca ar fi vazut mizeria de “portret” pe care i l-a facut cuplul Popescu-Mungiu, i-ar fi luat pe sus pe amandoi, cu mainele lui mari si, in ciuda anilor de pe umeri, i-ar fi trantit de pamant de nu s-ar fi vazut.

Stiu, alte proiecte de acelasi tip, iesite din atelierele de “prelucrarea trecutului” ale tovaraselei de la Comana si Sighet Ana Blandiana si a baietasului de Primaverii Volodea Tismaneanu vor mai urma, curand. Aiudul se pregateste sa fie confiscat de puricii ortodoxiei. Experimentul Pitesti este si el pe lista. Urmeaza desavarsirea lui: Reeducarea Romaniei.

Cititi mai jos si extrase dintr-o cronica scrisa pe marginea Portretului murdarit al luptatorului la tinerete, aparuta pe liternet.ro, si vizionati in incheiere un “trailer” al unui film similar, in care, de data aceasta, partizanii sunt… evrei. Poate si socialisti, poate si liberali, cine mai stie?

Continuarea la http://Roncea.ro/

Defiance e povestea a trei fraţi evrei, scăpaţi din Polonia ocupată de nazişti, care se ascund în pădurile din Belarus, acolo unde se joacă de-a partizanii.

Marturia dnei Ileana Samoila, sora eroului Ion Samoila, despre destinul legionarilor parasutati si al familiilor acestora. Sabotati inainte de plecare

- material semnalat de Fundatia Ion Gavrila Ogoranu

Cum au planificat Kominterniştii scrierea istoriei rezistenţei anticomuniste româneşti. Mărturii ale foştilor deţinuţi politici.

„ - Nu veţi fi eroi aşa cum vă sunt principiile. Veţi fi nişte ticăloşi mascaţi, departe de orice virtute. Nu veţi muri decât atunci când vrem noi. Întâi vă vom transforma în monştri. Apoi vă vom obliga, prin metodele noastre, să declaraţi numai ce vrem noi. Aceste declaraţii, smulse cu cleştele înroşit în foc, le vom păstra ca mărturii, ca acte de acuzare pentru Arhive, după care se va scrie istoria. Vom păstra dosarele până ce veţi muri. Vom muri şi noi. Dar Istoria se va scrie pentru generaţiile viitoare după aceste documente. Astfel cercetătorii, istoricii, vor scrie cum vrem noi, nu cum este realitatea. Noi creăm istoria aşa cum ne place. Aşa cum ne convine. Proştii de azi care sunteţi voi, o veţi scrie cu mâinile voastre, aşa cum vrem noi. Tâmpii de mâine vor confirma aşa cum noi am imaginat-o, în dosarele ticluite de noi.

Avem experienţa Piteştiului şi a Gherlei pe care noi le-a imaginat, cu mult înainte de arestarea voastră şi a ieşit aşa cum am dorit. Ca la comandă şi fără retuşuri.

- Ce, îţi închipui că va ieşi altfel de cum dorim noi? Întreaga operaţiune Piteşti şi Gherla se va termina cu acest proces, pe care acum îl punem în scenă. Cu asta vom demonstra că toate atrocităţile petrecute la Piteşti şi Gherla au fost concepute de deţinuţii politic, care sunt în slujba americanilor pentru a compromite partidul comunist. Cu aceasta vom înmormânta toată lupta de rezistenţă anticomunistă din România şi nu se va mai auzi de ea. Dacă totuşi se va auzi, se va cunoaşte numai varianta ticluită de noi”.

Aceste bestialităţi auzite de către Mihai Timaru şi Octavian Voinea se află pe coperta cărţii intitulată ”Masacrarea studenţimii române”, scrisă de Octavian Voinea, supravieţuitor al reeducărilor infernale din penitenciarele Piteşti şi Gherla.

Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc. Ion Gavrilă Ogoranu către Bădia Traian Trifan: Am năzuit mereu spre această deviză.

Bădie Traian,

Cu mulţi ani în urmă, nişte adolescenţi, încă aproape copii, aflându-se la o răscruce de viaţă, v-au cerut să le scrieţi pe o carte de rugăciuni un cuvânt călăuzitor. Şi ne-aţi scris: “BRAZII SE FRÂNG, DAR NU SE ÎNDOIESC”. Şi aţi desenat dedesubt o cruce şi un steag dac, simbolizând pe Dumnezeu şi neamul nostru.

Dumneata ai trăit, ai luptat şi ai închis ochii aşa cum ai scris.

După 50 de ani, unul dintre acei copii, azi la rându-i bătrân, îţi depune pe mormânt această carte, în care e cuprinsă viaţa, lupta şi moartea tinerilor de atunci şi a altora ca ei.

Nu ne-am ridicat totdeauna la înălţimea devizei, dar am năzuit mereu spre aceasta.

- acest fragment este extras din cartea lui Ion Gavrilă Ogoranu - Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, dedicată memoriei lui Traian Trifan.

Suflete de eroi: Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu.

Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:

- Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc.Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă.

Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:

- Ce vă doare?

El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:

- Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mil poţi vindeca!

Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.

Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.

Dr. Teofil MIJA

Directorul Editurii Sanziana, Florin Dobrescu: CARTILE REZISTENTEI ANTICOMUNISTE AU "INTERZIS" IN BISERICILE ORTODOXE

Dragi prieteni ai Editurii Sanziana,

Aceste randuri va sunt adresate voua, si in general, prietenilor cartilor care, dupa 1990, au adus la cunostinta publicului romanesc Adevarul istoric asupra unor evenimente din istoria recenta a Romaniei, tainuit jumatate de veac, sub sanctiunea legii penale, de regimul totalitar comunist.

Am reflectat indelung inainte de a va adresa acest mesaj, si am considerat ca ne aflam datori sa oferim o explicatie celor ce vor fi lipsiti de aci inainte de posibilitatea contactului cu cartile noastre in cadrul bisericilor ortodoxe bucurestene si nu numai. Si pentru ca, in conceptia noastra, Adevarul trebuie rostit, indiferent ca supara sau nu pe unii sau altii.

Nu este un secret pentru nimeni ca, in pridvorul unor biserici cum e "Sf. Ilie Gorgani", din capitala, atat editura noastra, cat si alti editori iubitori de Adevar, faceau cunoscute credinciosilor cartile lor, punind la dispozitia publicului ofertele editurilor respective. Si aceasta, desigur, prin bunavointa si intelegerea nemarginita a preotilor slujitori la acele biserici, care reuseau sa inteleaga realitati de natura sociala, cum ar fi legatura istorica dintre comunitatea fostilor detinuti politici bucuresteni si amintita biserica Sf. Ilie Gorgani.

Era vorba de carti ce restituiau publicului adevaruri prigonite timp de peste 50 de ani, precum "Insemnarile de la Jilava" ale lui Corneliu Zelea Codreanu, culegerea de articole a lui Ionel Mota - "Cranii de lemn" - publicata pentru prima oara in Romania dupa 68 de ani, dupa un volum care statuse ingropat 50 de ani, pana in 1999, eseul "Menirea Nationalismului" de Horia Sima, publicat intaia oara la Paris, in 1951, si apreciat de marile cancelarii occidentale ale vremii, ori colectia de documente inedite "1950 - Horia Sima leaga Romania de NATO". As putea sa adaug poeziile lui Ernest Maftei, memoriile lui Ilie Tudor, tatal lui Tudor Gheorghe, grupate sub genericul "Un an langa Capitan", ori aspecte mai putin cunoscute ale activitatii fostului luptator anticomunist Ion Gavrila Ogoranu.

Din pacate, accesul nostru in bisericile ortodoxe a fost oprit categoric. Intr-o sedinta cu caracter public, din ziua de 10 noiembrie a.c., la care au participat toti preotii din Bucuresti, Patriarhul Daniel Ciobotea a intervenit categoric, interzicind orice prezenta a cartilor noastre in spatiile bisericilor, facind referire, desigur, in mod special, la biserica Sf. Ilie Gorgani, unde intaistatatorul BOR nu poate pricepe ca exista o traditie istorica, un specific am putea spune, care leaga o intreaga comunitate de vechi luptatori anticomunisti de acel lacas. Nu se mai permite deci prezentarea nici unor lucrari cu alt continut decat cel strict teologic. Iar in acest caz, doar cele agreate de ierarhia BOR.
Aducindu-ni-se la cunostinta dispozitia Patriarhului BOR, nu avem altceva de facut decat sa disparem din peisajul acestor biserici, atat noi, cat si cartile noastre. In aceste conditii nu putem decat sa ne exprimam regretul ca prietenii si cititorii nostri nu vor mai putea avea contact cu aceste carti duminica sau in alte sarbatori, cerindu-le, pe aceasta cale, scuze.

Este trist ca, in aceeasi interventie ferma, Patriarhul Daniel a dispus ca acele carti cu caracter istoric, amintite mai sus, sa dispara din bibliotecile bisericilor, unde enoriasii le puteau imprumuta si citi. Nici o carte cu un alt continut decat cel teologic. Atat!
Nu vrem sa zabovim pe marginea subiectului, las la aprecierea dvs. cele intamplate, dar noua, aceasta despartire chirurgicala a teologicului de restul aspectelor societatii umane denota o intelegere secventiala a lumii si neputinta de a depasi cantonarea in viziuni partiale asupra fenomenului social.

Si inainte de a incheia vrem sa ne exprimam amaraciunea ca, la exact 20 de ani de la acea resurectie a tineretului romanesc pentru restaurarea Libertatii si Adevarului, cartile interzise de regimul comunist incep sa fie prigonite si de Biserica stramoseasca, prin intaistatatorii ei.
Spunem "si" de Biserica, pentru ca, de la 1 martie 2009 si pana in prezent, Editura Sanziana nu a mai avut acces in nici o sala publica din capitala. Toti directorii si responsabilii institutiilor care detin aceste sali ne obstructioneaza accesul pentru lansari de carte ori simpozioane, invocind interventia unor organizatii cu caracter etnic sau chiar a ambasadorului unui anumit stat, ori presiuni la care sunt supusi de autoritatea publica locala.

Dar asupra acestui subiect, vom reveni pe larg.

Cu prietenie,

Florin Dobrescu
managerul Editurii Sanziana

Despre eroism - Amintirile detinutului anonim

Gerul cumplit de afară şi fulgii grei de zăpadă ne loveau cu putere. Eram obişnuiţi, doar nici iarna trecută nu fusese uşoară. Munţii Apuseni nu sunt aşa blânzi cum par. Din contră. Dar tocmai acest lucru ne ocrotea. Am plecat în munţi pentru a nu cădea pradă comuniştilor, care ne interziceau biserica, îi persecutau pe preoţi şi mânjeau cu noroi numele lui Iisus Hristos. Aveam în faţă modelul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, care şi-au dat viaţa pentru credinţă. Dacă ar fi trebuit, aşa am fi făcut şi noi. Am fi învăţat de la Matei, fiul cel mic al lui Constantin Brâncoveanu, să rostim cu demnitate: „Loveşte! Vreau să mor creştin!”.

De când au venit comuniştii nu ne mai petrecusem sărbătorile în familie, nu ne mai vizitasem prietenii şi nu mai umblasem pe străzi, doar pe cărări de munte. Ne vânau necontenit, de mult timp, însă rugăciunea ne salvase de fiecare dată. Trebuia să fugim... trebuia să ne ascundem de comunişti, ca să-L mărturisim pe Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. În acele momente grele am văzut minuni mari. Până şi animalele aveau milă de noi şi-şi lăsau de multe ori prada aproape neatinsă lângă ascunzătoarea noastră, pe care o schimbam des, ca să ni se piardă urma.

Dar şi foamea, şi frigul, şi dorul de casă erau mai uşor de suportat decât moartea camaradului. Sub ochii mei a fost împuşcat cel mai bun prieten al meu. A murit în braţele mele, fericit că nu a căzut în mâinile comuniştilor. Ultimele lui cuvinte au fost: „Nu te teme, frate, eu mă duc înainte să pregătesc locul. Tu să lupţi mai departe, căci cel ce moare pentru Hristos trăieşte veşnic. Pe Hristos nimeni nu-L poate învinge! Să ne vedem cu bine Dincolo!”.

Aşa m-au prins, săpându-i groapa camaradului meu. Cât de mult aveau să mă ajute acele ultime cuvinte ale lui! La anchete îmi spuneau mereu: „Renunţă, nu înţelegi că aţi pierdut? Nu vezi că Dumnezeul tău te-a părăsit? Nu vrei să scapi de bătăi, de puşcărie?”. Printre bâte nemiloase şi lovituri de bocanci le răspundeam desfigurat, parcă cu vocea camaradului meu: „Nu mă tem! Pe Hristos nimeni nu-L poate învinge!”.
„Banditule, de trăit ai trăit cum ai vrut până acum, dar de-acum eşti al nostru şi vei muri când şi cum vom vrea noi!”.

Au urmat ani mulţi şi grei de suferinţă, de foamete, de umilinţe, de trădări, când moartea ne pândea la fiecare zuruit de lanţ. Dar au fost totodată ani frumoşi, căci am învăţat cu adevărat ce este dragostea de aproapele, dragostea de Dumnezeu. Am urmat o adevărată academie de înalte studii, având cei mai buni profesori din ţară, şi ei închişi cu noi, la Aiud, la Gherla, la Piteşti, la Târgu Ocna, la Canal şi în toate centrele concentraţionare din ţară. Pseudo-elitele conduceau ţara şi noi eram prin închisori... fără putinţa de a reacţiona în vreun fel. Ne rugam întruna, purtându-ne crucea pe Golgota neamului românesc. Ne pictasem în minte icoana Maicii Domnului şi o ascunsesem adânc în sufletele noastre, iar noaptea, pe întuneric, într-un cotlon adăpostit, ne plecam genunchii zdrobiţi în faţa ei. La anchete, printre lovituri, ne cereau să spunem unde am ascuns icoana. „În suflet este, adânc, şi de acolo nu mi-o puteţi scoate!”. „S-o crezi tu, banditule! Scoate-o de acolo, că te omor!”. Atunci aveam marea bucurie de a rosti, precum Matei Brâncoveanu: „Loveşte! Vreau să mor creştin!”.

Închisoarea e grea, dorul de mamă, de tată, de copii, de familie e din ce în ce mai mare. Începi să iţi aduci aminte cum era să fii acasă. Începi să preţuieşti orice cuvânt care îţi e adresat, fie el din inimă, fie din ce-o fi. Îţi aduci aminte doar momentele fericite care te leagă de familia ta. Nu ai timp şi nu ai voinţă să îţi aminteşti nenorocirile. De eşti certat cu cineva, în închisoare ai timp să veghezi asupra a ceea ce ai făcut. Ai vrea să spui cât de rău îţi pare, însă scrisorile se pierd pe drum. Ai vrea să îţi vezi familia, însă izolarea este cumplită. Venirea vreunui deţinut nou, de afară sau din altă închisoare, e mană cerească. E singura legătură cu ţara pentru care am luptat.

Îmi amintesc cum a venit într-o zi un deţinut, Nicu îl chema, cu câteva fâşiuţe de ziar. Le-a adus cu el în bandajul de pe abdomen. Fusese şi el în munţi şi l-au prins după ce l-au împuşcat în abdomen. Ani de zile s-a chinuit cu rănile deschise. Luase bucăţile de ziar de la o toaletă din lagărul de muncă de la Canal. Unele erau articole economice, altele politice. Omul a riscat tot, căci ştia că, dacă va fi prins, va fi executat pe loc. Dar a făcut gestul acesta pentru noi, ceilalţi din celulă, ca să ne dăm seama cum decurge viaţa românilor. Câte dezbateri, câte discuţii, câte polemici au iscat aceste articole! În sfârşit, aveam şi noi ştiinţă despre ce se mai întâmplă afară. Sigur că nu a durat mult. Foarte repede, turnătorii şi-au făcut datoria, iar consecinţele au fost pe măsura faptei. Dar nimeni nu a aflat cum au intrat articolele în celulă, în ciuda tuturor torturilor la care fusesem supuşi.

Aveam şi în celulă momentele noastre de pace sufletească. Acestea veneau prin codul Morse în rime făurite în chip minunat de Radu Gyr, Nichifor Crainic şi atâţia alţii.

În mâini pune-mi, Doamne, gherghefuri de soare,
să-mi ţes dorul meu ca o floare!

Cât de frumos răsunau, în liniştea celulei, versurile acestea ale lui Radu Gyr sau ce mare minune era să ne închinăm în faţa unei cruci adevărate, sculptate cu unghia sau cu unelte imaginare în bucăţele de os rătăcite, rareori, prin gamelă! O cruce adevărată, cum nu mai văzusem de ani de zile, e drept, de mărimea unei unghii, ne mângâia sufletele şi rănile, durerile şi dorurile...

Şi mai ales, cât de viu răsuna prin pereţii groşi şi reci ai celulei, dangătul clopotelor în noaptea Învierii! Hristos era cu noi în celulă, zi de zi, ceas de ceas. Cu noi împreună era şi El torturat. Dar nu pleca, ci ne sprijinea crucea, să fie mai uşoară. Uneori o căra numai El, căci noi nu mai puteam. În noaptea Învierii ştiam că va veni şi clipa eliberării noastre, fie spre cer, fie spre viaţa noastră de dinainte.

Şi a venit această clipă. Maica Domnului şi-a întins acoperământul peste creştetul meu şi m-a scos, după mai bine de 15 ani, din iadul acela cumplit. Dar acum simt că sunt într-o puşcărie mai mare. Nici aici, afară, nu pot să spun ce gândesc. Nici aici, afară, nu pot să-mi mărturisesc credinţa. Sunt privit cu coada ochiului mereu şi parcă aştept să mă strige: „banditule!”. Mă gândesc la mama, a cărei imagine m-a ajutat de atâtea ori în puşcărie. Atunci când eram pe pragul de a ceda, gândul că îmi va fi ruşine să dau ochii cu ea şi să-i spun că sunt un trădător mă aducea cu picioarele pe pământ. N-am mai găsit-o în viaţă, se dusese şi ea Dincolo. Şi mi-a lăsat, cu limbă de moarte, un cuvânt pe care îl mai auzisem odată: „Nu te teme, eu mă duc înainte să pregătesc locul. Tu să lupţi mai departe, căci cel ce moare pentru Hristos trăieşte veşnic. Pe Hristos nimeni nu-L poate învinge! Să ne vedem cu bine Dincolo!”.

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, şi mă eliberează şi de aici, ca să ne vedem cu bine Dincolo!

(Pentru prezentarea acestui eseu am primit "MENŢIUNE" la concursul creştin ortodox

"Cu ce preţ", organizat de Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni)