File din epopeea rezistentei armate anticomuniste din Muntii Fagarasului. Dumitru Moldovan, ultimul partizan din Munţii Făgăraşului, inițiator al grevei foamei de la lagărul Poarta Albă: Comunismul a vrut să schimonosească sufletul. O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării. VIDEO: NE PUNEM NADEJDEA LA CER. DIN POEZIILE ÎNCHISORILOR COMUNISTE.

Am aflat despre Bădia Dumitru Moldovan din cartea „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, scrisă de legendarul conducător al luptătorilor cu arma în mână din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu.

Este un român prea puţin cunoscut faţă de înălţimea luptei şi a trăirii sale. L-am aflat în casa părintească din Lisa, de lângă Făgăraş, tot acolo de unde a plecat în munţi pentru a lupta împotriva bolşevicilor străini de neam şi ţară. 

Este preocupat cu gravitate de soarta neamului nostru. Din păcate, nu prea are motive de entuziasm. Ca şi alţi mari trăitori ai acestui pământ, constată o stare de slăbiciune a poporului român.  Şi este îngrijorat, cum a mai fost şi altădată, de străinii de neam care ne conduc într-o direcţie greşită. Nutreşte totuşi o speranţă, gândindu-se la întoarcerea copiilor plecaţi pe alte meleaguri, care să poată trăi aşa cum se cuvine aici, la ei acasă, şi să aibă parte de o pace dreaptă, aşa cum şi-au dorit toţi cei din neamul lui.

Ne-a impresionat puternic acest om prin pacea lăuntrică pe care o are şi prin dragostea sa de tot ceea ce e românesc. Am gustat din mierea cuvintelor sale şi nu ne mai săturăm.

În puşcărie, la Gherla, a găsit o carte despre creşterea albinelor. Şi a prins dragoste de ele. Iar la ieşirea din temniţă Dumnezeu i-a răsplătit dragostea, îndreptându-l spre apicultură. A fost salvarea sa. Fostul condamnat politic la 20 de ani de închisoare a ajuns să dea statului român zeci de tone de miere, îmbogăţită de frumuseţea unui suflet înnobilat de miile de versuri învăţate în detenţie. Ne-a recitat şi nouă din poeziile celor dragi sufletului său: Nichifor Crainic, Radu Gyr, Simion Lefter şi Părintele Codilă. Erau versuri pe care, în majoritatea lor, le ştiam, dar trăirea cu care le-a spus ne-a cutremurat.

N-a pregetat niciodată în dragostea pentru ţara sa. A demonstrat-o cu prisosinţă. Într-o mărturie de credinţă făcută fratelui său de luptă, Ion Gavrilă Ogoranu, Mitru a Bambului (aşa cum îl cunosc făgărăşenii pe Dumitru Moldovan) spune: „Ţară scumpă, te iubesc şi acum ca şi atunci, şi cu oase frânte, şi cu amintiri împovărate de grozăvii făcute de semeni de-ai noştri, sub presiunea şi influenţa celor mai crânceni duşmani ai tăi şi ai firii omeneşti!”. 
La o comemorare a luptătorilor români anticomunişti din Munţii Făgăraşului l-am întâlnit din nou pe ţăranul Dumitru Moldovan, supravieţuitor al grupului de rezistenţă armată făgărăşeană. A venit şase kilometri pe jos la Mănăstirea Sâmbăta, cu gândul la tatăl lui, mort în lagăr la Periprava, şi la fraţii lui de luptă, la idealurile româneşti care i-au animat tinereţea. Modest, tăcut, stătea retras, pierzându-se undeva în rândurile din urmă ale celor prezenţi. Nu bravează, nu iese în faţă. Dacă este abordat, răspunde cu smerenie, fără să se bată cu cărămida în piept. Vorbeşte mai mult despre alţii. Şi speră ca într-o zi să i se întoarcă copiii, care s-au dus pe meleaguri străine pentru a-şi câştiga bucata de pâine. (Florin PALAS)

- Domnule Dumitru Moldovan, care a fost originea atitudinii dumneavoastră anticomuniste?

- Aveam un prieten foarte bun, Schneider îl chema, ţineam la el ca la tata. În casa lui se discuta problema comunismului. Şi dirigintele din liceu ne povestea cum mergea frontul, până în 1944, ne vorbea despre prizonieri, necazuri. Dar de la Schneider a intrat în mine o repulsie faţă de comunism.

După eliberare, m-am angajat la Victoria şi eram şef de echipă. Aveam 20-25 de oameni în subordine. Umblam prin pădure, curăţam drumuri şi am ajuns la o baracă, la Primărie, unde erau arborate tablourile celor „patru înţelepţi”: Marx, Lenin, Engles şi Stalin, şi le-am spus cine-i Stalin şi ce face el în Rusia. Ceva de neînchipuit! Le-am vorbit despre crimele a făcute de Stalin! Lucrurile astea le ştiam din puşcărie, unde am întâlnit prizonieri din URSS. Şi ăştia povesteau ce-au văzut acolo. Zeci de milioane de oameni a băgat Stalin în mormânt!

Refuzând să devin turnător, am devenit fugar

Au răsuflat cele spuse de mine şi au început anchetele. La a doua întâlnire, mi-au spus că sunt duşman al clasei muncitoare şi că, dacă vreau să scap, trebuie să dau informaţii despre Schneider. Când m-am dus a treia oară, m-au zdrobit în bătaie. Cu căruţul m-au dus acasă atunci, pentru că probabil Schneider avea pe lângă el vreun informator. S-a aflat că am spus că Schneider e pus sub urmărire.

Şi nu m-am mai prezentat la lucru. În felul acesta am devenit urmărit. Asta prin '50 toamna. Am stat ascuns pe la nişte oameni prin sat, în Lisa, toată iarna. M-am refăcut. Primăvara m-am dus în munte, m-am întâlnit cu Duca şi Fileru. Ambii făceau parte din grupul lui Ion Gavrilă Ogoranu. De la Fileru aveam şi-o armă. Şi-n felul acesta, am activat până în toamna lui '51. (nota redacţiei – din modestie, Dumitru Moldovan nu povesteşte despre faptele sale de arme. În cartea sa, Ion Gavrilă Ogoranu scrie că, în ciuda numeroaselor potere puse în urmărirea lui, a scăpat din toate cursele şi întâlnirile cu Securitatea, menţionând ieşirea din încercuire, prin luptă, din grădina lui Alexandru Greavu) Aveam bordei în pădure, pentru că în sat lumea se cam temea, le era frică. Fuseseră multe arestări. Am trecut prin sat de mi-am luat alimente. Şi am trecut pe acasă, unde erau sora, mama şi tata. Fratele era la o şcoală de calificare în Făgăraş. L-am rugat pe tata să mă ajute până la poalele pădurii.

Pe data de 23 noiembrie 1951 le-am lăsat pe mama şi pe sora mea plângând, şi, împreună cu tata, am plecat cu alimentele. Trebuia să mă ducă până la poalele pădurii, de acolo mă descurcam eu. Eu mergeam înainte, la vreo 150 de metri, iar el venea în spatele meu. Cum am ieşit din sat, deja am intrat într-un cerc de miliţie şi de securitate.

După ce au tras în mine, m-au arestat

M-au somat, le-am răspuns că sunt un om care merge la pădure, era întuneric, era pe la trei dimineaţa. Şi-n timpul acela, tata, căruia i-am dat o armă, că aveam patru arme asupra mea, a început să tragă în sus, ca să atragă atenţia. Şi atunci au tras în mine, mi-au atins abdomenul, şoldul şi piciorul. Asta a fost arestarea mea. Tata a dispărut, dacă mergea acasă poate nu se întâmpla nimic. Eu, după ce mi-am revenit, am spus că eu am tras, şi n-am pomenit nimic de tata.

- După ce aţi fost rănit, aţi fost dus la Făgăraş, la spital.

- La Făgăraş, da. Nu puteam fi transportat în altă parte.

- Cum s-au comportat doctorii cu dumneavoastră?

- Am auzit că operaţia a durat 6-7 ore. Eu nu mai ţin minte. Ce ştiu este de la secundul doctorului Pereni, Trifan, care a ajuns şi el în puşcărie. El mi-a scris cum a decurs operaţia.

M-au anchetat la spital, fiind legat de pat cu o curea

Doctorii s-au purtat bine, dar au fost chinuri mari după operaţie, când mi-am revenit. A început anchetarea mea, eram legat peste genunchi şi pe sub pat cu o curea. Mâinile erau legate de cap şi ce-mi amintesc e că îmi ridicau un picior în sus, cât permitea legătura, vreo 20-30 de centimetri. Şi când îi dădea drumul jos, piciorul intra într-o cizmă de sârmă şi leşinam.

Doctorul Pereni mi-ar fi dat ceva sânge. Nu mai ştiu dacă e amintirea mea sau e din cele povestite de Trifan.

Anchetatorul de la Securitate era Cârnu. La vreo 3-4 săptămâni m-au dus cu targa la spitalul din Sibiu. În această stare m-au dus şi la anchetă de vreo 3-4 ori. Ştiu că am avut o dată o confruntare cu tata.

Am fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică

În '52 toamna m-au dus la Braşov, la Cetăţuie. În '53 m-au judecat la Braşov şi mi-au dat 20 de ani de muncă silnică. Pe tatăl meu l-au condamnat 10 ani. După pronunţarea sentinţei m-au dus la Canal, la Capul Midia. Acolo l-am cunoscut pe comandantul Borcea. Am lucrat vreo două săptămâni şi m-am îmbolnăvit rău, de n-am mai putut lucra. Mi s-a infectat abdomenul. Intestinele au fost perforate în nu ştiu câte locuri. Am făcut ocluzie intestinală. Stăteam numai la infirmerie. 

Odată au venit 20 de ofiţeri de securitate şi m-au dus la Braşov. M-au dus la Ambrus, comandantul Securităţii de la Braşov, şi la Olteanu, comandantul Securităţii de la Sibiu. Mi-au propus să contribui la prinderea fugarilor. Asta se întâmpla în vara lui '53. Am invocat sănătatea precară. M-au dus din nou la Securitatea din Constanţa, unde a venit politrucul de la Capul Midia, şi am fost dus din nou la infirmerie. La scurt timp s-a închis Canalul. Când s-a anunţat oficial această veste, a venit la mine tata. Şi mă ţineam cu o mână de umărul lui şi cu una de abdomen. Şi aşa mergeam la magazie să-mi preiau bagajul pe care-l aveam. Acolo era lume multă. Nu puteam sta în picioare. Stăteam pe spate, cu capul rezemat de baracă. 
Văzându-mă, ofiţerul de serviciu mi-a cerut să mă ridic. Şi văd în faţa mea, cam la 10 metri, nişte civili în faţa cărora Borcea stătea în poziţie de drepţi. Cred că erau de la Ministerul de Interne. M-au întrebat ce-i cu mine, ce vârstă am şi câtă condamnare am de executat. Au văzut petele de puroi şi sânge şi mi-au comunicat că nu mai plec. În felul acesta m-am despărţit de tata, în vara lui '53. La infirmerie am mai stat vreo două zile şi m-au trimis la Năvodari. Şi acolo, doctorul-deţinut Botez a zis că pot fi salvat şi m-a trimis la Poarta Albă. Acolo, după câteva zile, m-au operat. Şi mi-au găsit în abdomen o meşă, uitată în timpul operaţiei anterioare, care mi-a produs o serie de infecţii. Parcă m-am născut din nou. Cred că a fost o minune! Nu mai vorbesc că, mergând la operaţie, am scăpat de presiunile securiştilor de a-i prinde pe luptătorii din munţi, aşa cum doreau securiştii de la Braşov.

Am cunoscut mulţi legionari în puşcărie, în majoritatea dintre ei vedeai o dragoste pentru adevăr, pentru dreptate, pentru neam, pentru ţară. După atacul legionarilor asupra Legaţiei de la Berna, a fost o persecuţie împotriva legionarilor din ţară de neînchipuit.

Am văzut oameni mâncând şerpi şi iarbă

La Capul Midia, într-un colţ al lagărului erau cam patru-cinci sute de legionari izolaţi. Se zice că au mâncat şerpi la locul de muncă, pe malul lacului. Din lac până la calea ferată erau vreo 10-15 metri. Şi era trestie pe malul lacului.

Am văzut şi eu oameni mâncând iarbă de foame, la Salcia. O tocau cu coada lingurii, o mestecau şi aşa o mâncau. 

Am umblat prin multe puşcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare, după ce a muncit la Canal, sora era căsătorită.

Părintele Ioan Iovan era o pildă printre deţinuţi

- L-aţi cunoscut pe Părintele Ioan Iovan la închisoarea Gherla?

- Da. A avut un comportament foarte frumos. Ştiu că între deţinuţi era o pildă, ceva exemplar.

Eu am făcut multă izolare la Gherla. Ce însemna asta? Mâncam odată la două zile, aveam lanţuri la mâini şi la picioare. Ca să nu stau jos, pe cimentul ud, aruncau şi câte o căldare cu apă. Dar cel mai greu era când îţi trăgeau un cerc cu creta între geam şi vizetă. Nu ştiai când vine vizita, dar tu trebuia să fii în cercul ăla. De ce am făcut o dată izolare? 21 de zile sau o lună... La infirmerie la Dej, unde m-au dus odată, găseam fiţuici de ziar la toaletă. Am băgat în pansamentul meu vreo 20-25 de fiţuici de-astea. Am reuşit să ajung cu fiţuicile astea la Gherla, în celulă. Când am scos bucăţile de ziar, nu pot să vă povestesc ce entuziasm a fost. După aceea, au început comentariile specialiştilor. Prin Morse s-a răspândit ştirea. Cu o sfoară din saltea am început a trimite fiţuicile către celulele de la etajele inferioare. Până la urmă am fost prins şi trimis la izolare. 

- Aţi participat la o grevă a foamei, la Poarta Albă...

- Da. În '53-'54 a fost o iarnă grea. Mâncam o dată la două zile. Şi asta a durat mult timp. Acolo a fost comandant Corlăţeanu, nu era român. Şi ăsta a prelungit perioada asta de foamete. Am declarat greva foamei. Iniţial eram patru inşi: Cicerone Ioaniţoiu, Octavian Rădulescu, Haiducu şi eu. A doua zi s-au adăugat încă 7-8 persoane, printre care şi Nicolae Ispas, care a fost prizonier în Uniunea Sovietică. A treia zi au intrat încă 30, până la urmă am fost cu totul vreo 300 de oameni în greva foamei. Pe cei care am declarat greva foamei în primele 7 zile, ne-au izolat. După 12 zile greva s-a încheiat. Ne-au dus cu targa la infirmerie. Nicolae Ispas a fost dus la Constanţa şi a fost omorât.

Am văzut un “criminal de război” purtând opinci în picioare

Am văzut când au început să aducă „criminalii de război”, adică generalii Armatei Române. Aveau lanţuri la picioare. Am stat împreună până în '55 vara, când au fost eliberaţi. Erau peste 40 de generali. Am cunoscut şi eu unul. Avea opinci în picioare, făcute din pătură. Era generalul Mircea Panaitescu. Când mă uitam la el parcă îl vedeam pe Vlad Ţepeş din manualele de istorie. Parcă nu călca pe pământ. Nojiţele de la opinci erau tot din pătură făcute. Avea piciorul subţire ca un copil.  

De-aici m-au dus la Jilava. Am ieşit la lucru. Am fost aleşi şase inşi. Ce avantaj aveam? Ne permiteau să intrăm seara în cameră cu două gamele pline de mâncare. Din mâncarea pe care o duceau porcilor alegeam jumări, carne şi mai puneam pe deasupra un cartof. 

Porcii erau mai bine hrăniţi ca noi

- Deci, porcii erau mai bine hrăniţi ca dumneavoastră?

- Da! Şi împărţeam mâncarea la peste 100 de inşi. Aduceam 12 gamele cu vârf.

Acolo am cunoscut lotul Salcia, care venea de la Piteşti. Şi a venit odată, cu un elicopter, Teoharie Georgescu, care era ministru de interne. A aterizat pe gheaţă. S-a rupt gheaţa. Şi au adus două-trei brigăzi care au spart gheaţa, au scos elicopterul de acolo, l-au dus pe dig, de unde a putut să-şi ia zborul. Ăştia toţi au fost uzi. În loc să îi ducă în lagăr, i-au dus să-şi facă norma. Până în primăvară niciunul nu a rămas în viaţă. Seara aia a fost iadul de pe pământ. Când dădeau jos hainele de pe ei, cădeau şi bucăţi de piele, odată cu hainele. Au îngheţat hainele pe ei.

- Care a fost cea mai grea perioadă cu care v-aţi confruntat în lupta dumneavoastră? 

- Am umblat prin multe puşcării, dar cea mai grea a fost perioada de după eliberare. Pentru mine a fost iadul pe pământ. Mama bătrână acasă, tata murise în închisoare după ce a muncit la Canal, sora căsătorită... A fost foarte greu... Aproape că nu aveam ce mânca. Eu nu prea puteam să muncesc.

Dacă ai dragoste, e imposibil să nu ajungi la rezultate

La Gherla la infirmerie am găsit un manuscris despre apicultură al doctorului Romanescu. L-am găsit sub noptiera mea. Şi desfăcându-l, la timpul potrivit, am găsit peste 30-40 de foi ministeriale, cu un scris mărunt. Doctorul, colegul meu de infirmerie, lua câte două-trei file, le citea şi îmi mai spunea şi mie seara câte ceva despre albine. Am căpătat o dragoste şi, dacă ai dragoste, se leagă ceva în fiinţa ta şi e imposibil să nu ajungi la rezultate. Când am venit acasă, un unchi mi-a dat un stup. Un alt prieten, Cristea Vasile, mi-a cumpărat opt stupi. Dragostea a învins necunoştinţele mele şi am ajuns la 120-140 de familii. Şi am căpătat şi putere.

- V-aţi văzut dosarul întocmit de Securitate?

- N-am  vrut să merg la CNSAS să văd cine m-a turnat. Şi aşa mă simt mai liniştit. Cum spunea poetul: „nu mă încovoi, nu mai blestem, nu mai arunc cu piatra în fruntea nimănui”.

E vorba de o pace lăuntrică, care-ţi dă tihnă. Chiar dacă ai o bucată de pâine uscată, o mănânci împăcat. Suferinţa te aduce în această stare. La ce foloseşte agoniseala? Uite ce vedem astăzi! Unii se înfruptă, iar alţii îşi drămuiesc leul de azi pe mâine.

- Ce rol a avut poezia pentru dumneavoastră, în închisoare?

- Extraordinar! Mare poet Nichifor Crainic! Şi Radu Gyr! Marea majoritate a poeziilor le-am învăţat de pe pereţi. Îi tot văruiau. Dar chiar şi aşa, dacă râcâiai puţin, puteai să descifrezi versurile. Capul, mintea, creierul te duceau să completezi cu ceva de la tine. Şi apoi, când te întâlneai cu alţii, şi după ani cu alţii, reconstituiai poeziile. 

- Cam câte versuri aţi învăţat?

- Multe. Când m-am eliberat mergeam la toaletă şi scriam versurile pe care le ştiam pe un carnet. La un moment dat mi-a dispărut caietul. Şi aveam vreo 3-4 mii de versuri. Numai „Baldovin şi Mădălina”, scrisă de Crainic, avea 600 de versuri.

Comunismul a vrut să schimonosească sufletul

- Domnule Moldovan, ce a însemnat comunismul pentru români?

- O calamitate. Nu numai din punct de vedere material, dar şi sufletul omului au căutat să-l schimonosească, să-l destrame, să-l distrugă. De aceea, pentru viitor, să căutăm să ne depărtăm de extreme. Extremele nu sunt bune. Aţi văzut ce a făcut extrema dreaptă în Germania, iar extrema stângă aţi văzut unde a dus. În Rusia au fost oameni care şi-au mâncat copiii.

- Putem vorbi în România de extrema dreaptă?

- Acum nu. Legionarii au fost consideraţi de extremă dreaptă.

- Cum îi priviţi pe legionari?

- Cred că adversarii lor şi urmaşii adversarilor lor spicuie din diferite cărţi numai lucruri rele. Sau poate o extremitate externă de ţara noastră caută să blameze şi să întunece acele evenimente. În orice caz, prin puşcării, legionarii au fost un exemplu, prin comportament şi printr-o răbdare de fier. Prin ce au trecut la Piteşti e ceva îngrozitor.

O mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile ţării

- Sunteţi optimist în ceea ce priveşte viitorul neamului românesc?

- Nu.

- De ce?

- Prea mulţi străini ne-au inundat. Poporul este slab, destrămat. Când vine un străin şi promite ceva, toţi sunt de acord. După care văd că au fost înşelaţi. 

Îl admir pe Ion Gavrilă Ogoranu pentru că a avut puterea să rămână ceva după el. Toţi ar trebui să-l privim cu respect. Tinerii ar trebui să confrunte spusele lui cu realităţile pe care le vedem la fiecare pas, cu străinii ăştia care ne inundă. Trebuie să fim realişti şi să spunem că poporul e slăbit. A avut cineva interesul să stimuleze această slăbiciune. Se vede de la o poştă că o mână străină de neam şi de obiceiurile noastre dirijează treburile. Văd numai cum se petrec lucrurile în satul meu. E ceva cutremurător dacă cunoşti realitatea.

A consemnat Florin PALAS

- interviu realizat pentru revista Veghea

 

Marele luptător anticomunist Ion Gavrilă Ogoranu – omagiat la Alba Iulia si Cluj-Napoca. Citeşte şi află astfel extraordinara lui poveste de viaţă şi de moarte

Fundaţia Ion Gavrilă Ogoranu a organizat, astăzi (joi-nn), în incinta Bibliotecii Centrală Universitară “Lucian Blaga” din Cluj-Napoca, dezbaterea deschisă “Suferinţă şi demnitate – repere ale identităţii româneşti”, la care au luat parte peste 100 de clujeni.
 
Aceştia, alături de Coriolan Baciu (Preşedintele Fundaţiei I.G. Ogoranu) au promis să ia atitudine şi să depună mărturie pentru generaţia de sacrificiu a anilor 1920 şi despre rezistenţa anticomunistă din munţi, de fiecare dată când Institutul pentru Studierea Crimelor Comunismului şi Institutul pentru Studierea Holocaustului încearcă să decredibilizeze imaginea lui Ogoranu şi a lui Valeriu Gafencu, “pentru că acest acte este o palmă şi o ofensă la adresa acestor eroi ai neamului”.
În cadrul conferinţei au fost vizionate şi mărturiile lui Ilie Tudor (fost deţinut politic) şi Nicolae Purcărea despre Mişcarea Legionară şi torturile suferite de membrii acestei mişcări în temniţele comuniste.
Prof dr docent Ioan Grecu (din reţeaua de sprijin a lui Ion Gavrilă Ogoranu), a vorbit pe scurt despre viaţa eroului român, despre care a menţionat că s-a implicat în toate organizaţiile anticomuniste din Cluj, fiind ulterior şi şeful frăţiilor de cruce din Ardeal, “cu caracter naţional, creştin şi monarhic”.
Alexandru Costache, membru al Fundaţiei I.G. Ogoranu, filiala Braşov, a recenzat cu acest prilej cartea lui Constantin Iulian, “Din lagărul România evadează morţii”. Alexandru a menţionat că în abordarea fenomenului carceral, Constantin Iulian nu avea o abordare atisemită, însă a oferit exemplul lui Nicolae Steinhardt, care a fost torturat de un anchetator evreu: “cum se punea problema, care dintre ei era antisemit?”. Constantin Iulian considera că toţi cei implicaţi în fenomenul de reeducare trebuie să fie împărţiţi în comunişti şi anticomunişti, chiar dacă numai în componenţa Direcţiei 5 a Securitatii intrau 45 de angajaţi, dintre care 31 de evrei, 8 români şi restul alogeni.
În cadrul conferinţei s-au lansat şi cărţile “Mlaştina Deznădejdii” şi “Un an lângă Căpitan”, de Ilie Tudor.

NapocaNews

Ion Gavrilă Ogoranu, cel mai cunoscut şi mai dârz luptător anticomunist a fost comemorat vineri, la Alba Iulia, în cadrul celei de-a treia ediţii a simpozionului “In memoriam Ion Gavrilă Ogoranu (1923-2006)“, organizat de Muzeul Naţional al Unirii.
 

În cadrul simpozionului, ce a avut loc la Sala Unirii, au susţinut scurte prezentări legate de viaţa şi activitatea luptătorului anticomunist istoricii Liviu Pleşa, Iuliu Crăcană, Liviu Zgârciu, ziaristul Ioan Hănţulescu, Coriolan Baciu, preşedintele Fundaţiei ”Ion Gavrilă Ogoranu”, părintele Marius Vişovan ( fiul lui Aurel Vişovan – unul dintre conducătorii unui grup de rezistenţă din Maramureş) şi Ioan Bâscă consilier cultural la CJ Alba.

Au asistat la simpozion elevi ai Colegiului Naţional “Horea Cloşca şi Crişan” din Alba Iulia, însoţiţi de profesoara Daniela Cetean, consilierul local Gabriel Pleşa, precum şi alţi albaiulieni care l-au cunoscut pe Ion Gavrilă şi au dorit să rememoreze întâmplările prin care a trecut acesta.

Gabriel Rustoiu, directorul Muzeului Naţional al Unirii: “Pentru mine este o surpriză plăcută că dumneavoastră ca şi elevi vreţi să auziţi ceva de Ion Gavrilă şi este o surpriză neplăcută că cei în vârstă, cu mici excepţii, nu participă la această mică masă rotundă. Şi de ce? Pentru că dumneavoastră sunteţi rupţi de acea perioadă comunistă, nu aveţi acele sechele, şi mă bucur că vreţi să ştiţi adevărul despre ce s-a întâmplat în anii 50, în România. Mă aşteptam să participe la acest mic simpozion deoarece noi încă trăim cu propaganda comunistă, încă nu suntem pe deplin edificaţi despre ceea ce s-a întâmplat cu rezistenţa, nu neapărat în Munţii Făgăraş, în general în România. Sper să plecaţi de aici mai bogaţi sufleteşte. Ion Gavrilă Ogoranu merită tot respectul şi cinstea noastră”

Ioan Bâscă: În anii 90 lucram la Ziarul Unirea, l-am cunoscut pe “moşul”. A venit de multe ori la noi la ziar, a publicat câteva fragmente, am discutat mult, ne-am cunoscut…chiar înainte de a veni la acest simpozion, uitându-mă prin arhive, am găsit câteva fotografii originale cu câţiva din membrii grupului din Munţii Făgăraş, care au rămas la mine cu încuvinţarea lui Ion(…).

“Cred că pentru elevi este o ocazie foarte bună să audă mai multe lucruri despre o generaţie din care puteau să facă şi ei parte. Pentru că cei care au luptat împotriva acestui sistem au început prin a  lăsa la vârsta lor. La rang de aur, când aveau principii, când aveau scopuri pentru care să lupte,  şi la care unii dintre ei nu au renunţat niciodată. Este o lecţie pe care ar trebui să o înveţe, despre demnitate, pentru luptă, pentru ideal, pentru un scop, pentru un principiu, până la sacrificiul suprem”, a mai spus profesoara Daniela Cetean.

 Coriolan Baciu, preşedintele Fundaţiei ”Ion Gavrilă Ogoranu” – Povestea lui Ion Gavrilă şi a Anei

“Numele real este Ion Gavrilă, iar cel de Ogoranu şi l-a luat singur din familia “a ogoranului”, cum era cunoscută în sat, şi a preferat să se individualizeze ca scriitor, prin acest nume.

În anul 1940, era o tânără de 19 ani în Galtiu. Ana Mârza se numea şi făcuse şcoala în sat. Atunci a avut loc o primă lovitură dată României: s-au ciuntit graniţele. Fenomenul a fost resimţit foarte dur de întreaga populaţie. România era într-o evoluţie nemaipomenită, Unirea era un punct astral al naţiunii române, şi după 22 de ani, în anul 1940 cad graniţele.

Ana se căsătoreşte cu Petru Săbăduş, un rezistent anticomunist

Din Ardealul de Nord, din refugiaţi, care se adăpostesc care pe unde, la Galtiu se adăposteşte o familie Săbăduş. Din această familie Săbăduş, era un băiat de 20 de ani, Petruţ, în ultimul an de liceu, trebuia să înceapă cursurile, în acea toamnă, la începutul lui septembrie, după Dictatul de la Viena, s-a refugiat, nu a putut să înceapă cursurile la un liceu din Bistriţa unde era şi s-a refugiat. Câteva luni mai târziu a fost şi a cunoscut-o pe Ana la Galtiu. Apoi, familia s-a refugiat mai departe în Făgăraş şi băiatul Petru Săbăduş s-a înscris la liceul Radu Negru din Făgăraş, unde l-a întâlnit, printre alţii, pe Ion Gavrilă, tot în ultimul an de liceu. S-au cunoscut, s-au împrietenit, după un an de zile Petru Săbăduş a terminat liceul şi s-a dus la Cluj unde a terminat medicina, după încă un an a reluat relaţia cu Ana, s-au căsătorit, iar în anii 43-44 li s-au născut primii doi copii. Petru Săbăduş  participă ca student la prima acţiune de rezistenţă anticomunistă a studenţimii clujene, în anul 1946, vestita grevă de la Cluj, în care au fost implicaţi printre alţii şi Ion Gavrilă, dar mai ales mitropolitul Valeriu Anania, care a murit  acum câţiva ani, fost mitropolit al Clujului. A fost poate ultima manifestare semnificativă şi cu oarecare succes împotriva comunismului din acea perioadă, după care regimul care se întărea pe zi ce trece n-a mai permis astfel de manifestări.

Petru Săbăduş – arestat şi închis la închisoarea din Gherla, unde este bătut până la moarte. Avea 34 de ani.

După greva studenţească este luat în colimator Petru Săbăduş, şi cu ştiri că este urmărit şi că este în pericolul de a fi arestat, încearcă să treacă Iugoslavia, în anul 1948. Este arestat la graniţă, condamnat şi închis la închisoarea din Gherla. În anul 1953, ieşind la plimbare în curtea închisorii, vede un om bătut care nu putea să se poarte şi încearcă să-l ajute, era medic. Directorul închisorii îl vede, îl loveşte cu brutalitate, i se rupe splina, iar după 2 zile moare în infirmeria închisorii din Gherla. Avea 34 de ani.

Ana rămâne singură în Galtiu, cu cei doi copii şi într-o noapte a anului 1955, îi bate cineva la uşă. Era Ion Gavrilă, care între timp ameninţat de arestare şi el în anul 1848, refuză să se supună şi ridică un punct esenţial al demnităţii prin organizarea grupului Carpatin-Făgărăşan în care un număr de tineri, sub 20, se constituie într-un grup de rezistenţă, având un sprijin de la câteva sute de familii din zona Făgăraşului. Acest grup de rezistenţă a rezistat în Munţii Făgăraşului, timp de 8 ani. Imens, imens pentru acea perioadă de represiune extraordinară din anii stalinismului, în care 20 de oameni, în final au rămas 11, să nu poată fi prinşi, deşi erau trimise batalioane peste batalioane de securitate să scotocească fiecare milimetru de teren din satele şi din Munţii Făgăraşului. În acel an, 1955, grupul nu reuşeşte să se mai reunească.  Atunci, Ion Gavrilă încearcă să găsească o soluţie personală, ieşind spre Cluj, pentru ca să găsească o variantă de a părăsi ţara. Ştia că era condamnat de două ori la moarte, ştia că n-ar fi avut scăpare. Ana Săbăduş îl adăposteşte, în speranţa că va găsi în timp un contact pentru a putea pleca. Spre toamnă, află că ceilalţi camarazi au fost arestaţi prin trădare. Li s-a întins o cursă care poate în mod normal ar fi evitat-o, dar care în acele condiţii în care nu mai vedeau nici speranţe nici soluţie pentru lupta lor, le-a fost fatală. Perspectiva de a ieşi spre Grecia pe care le-au oferit-o nişte agenţi ai Securităţii i-a făcut să fie prinşi, apoi condamnaţi şi executaţi în anul 1957.

Şi acea femeie, deja văduvă cu doi copii, cu o brumă de pământ în Galtiu, se angajează să găzduiască un condamnat la moarte, ştiind că acest lucru ar putea să atragă, pentru ea şi pentru copii ei, cele mai grave represalii. Pământul i-a fost luat, pentru că a urmat colectivizarea. Timp de 21 de ani dă de mâncare unui om care stătea ascuns zi, noapte, despre care trebuia să nu ştie nimeni, pe care îl numea “Calu” pentru ca şi copiii să nu scape cumva în timpul discuţiilor cu prietenii la şcoală vreo vorbă despre un om ci să spună despre „calul”, şi atunci să fie confuză chestiunea pentru cei despre care vorbea.

Timp de 21 de ani, între 1955 – 1976, zi de zi, noapte de noapte, cu frică, îl găzduieşte pe acest om, la Galtiu.

În acest timp se mai întâmplă un eveniment grav. Casa în care locuiau este naţionalizată, ei sunt evacuaţi din ea şi băgaţi într-un fel de  moară părăsită, pe care au trebuit  să o reamenajeze,  să găsească şi în acel loc soluţii de ascundere a lui Ion Gavrilă. O existenţă extrem de precară, ameninţată de lipsuri mari, de perspectiva represiunii.

Am cunoscut-o pe Ana Gavrilă şi mi s-a părut totodeauna mai extraordinară decât Ion Gavrilă. Totul a plecat de la credinţa ei adâncă că Dumnezeu, atunci când i l-a luat pe primul bărbat, i-a trimis alt bărbat în loc, care să o susţină, lângă care să fie, cu care să se poată înţelege. La două luni după ce a murit Ion Gavrilă, a murit şi Ana, pentru că nu mai avea rost în această lume”.

Înainte să moară, Ion Gavrilă apucase să scrie cronica acelor ani de lupte în şapte volume intitulate “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, iar câteva dintre acestea au fost expuse astăzi, în Sala Unirii.

Istoricul Liviu Pleşa a povestit despre cum a încercat securitatea să-l captureze pe Ion Gavrilă,  iar Liviu Crăcană a vorbit despre ” Ion Gavrilă Ogoranu – între mit şi istorie” (video). Jurnalistul Ioan Hănţulescu le-a povestit celor prezenţi despre personajul lui Ion Gavrilă aşa cum l-a cunoscut el pe vremea când lucra la televiziunea Sica şi unde a realizat o serie de interviuri.  “Îmi amintesc unul dintre lucrurile pe care mi le-a spus şi care s-au înfipt foarte bine în mintea şi sufletul meu .O viaţă fără ideal nu merită trăită, asta îmi spunea mie la un moment dat Ion Gavrilă Ogoranu”.

Evenimentul a fost  organizat de Consiliul Judeţean Alba, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Alba, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici – Filiala Alba, Fundaţia „Ion Gavrilă Ogoranu” şi Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia”.

Vă prezentăm mai jos secvenţe video şi imagini din cadrul evenimentului:



Sursa: Ziarul Unirea

 

Traian Golea: Cum se regizeaza condamnarea unui popor. Petre Roman - Ion Iliescu - Revista 22 - Moses Rosen - Elie Wiesel - New York Times - Congresul American. Doctorul Teofil Mija despre doua suflete de eroi: Traian Golea si Ion Gavrila Ogoranu.

      

        Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:

        -Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc. Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă. Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:

-         Ce vă doare?

El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:

- Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mil poţi vindeca!

Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.

     Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.

Dr. Teofil MIJA

Vezi si:

Monolog neokominternist al Politiei Gandirii (reprezentata de Institutul “National” Elie Wiesel si IICCMER) indreptat impotriva eroilor, a sfintilor din inchisori (Pitesti, Aiud, Jilava, etc) si a luptatorilor din munti.

Cum sa ne găsim modele în societatea contemporană. 7 ani de la despărțirea de Ion Gavrilă Ogoranu

La momente aniversare sau comemorative obișnium cu toții să facem un bilanț al realizărilor sau pierderilor în perioada trecută de la evenimentul sau faptul de viață pe care îl rememorăm. Despre Ion Gavrilă, rămas în conștiința publică mai ales prin cognomenul de scriitor Ogoranu, de la a cărui trecere în lumea drepților comemorăm în aceste zile 7 ani, ar fi trebuit să fie scrise cel puțin câteva zeci de studii istorice serioase, poate câteva volume literare și câteva filme artistice sau documentare. Ar fi trebuit să fie ridicate monumente și numele său să fie atribuit unor străzi sau edificii publice în marile metropole sau în orașele și satele legate de epopeea sa fabuloasă de reper național al luptei de rezistență pentru libertatea și demnitatea neamului românesc. Prea puține dintre aceste necesare puncte de reper în conștiință publică au fost realizate. Prin grija Fundației “Ion Gavrilă Ogoranu” s-au reeditat primele 3 volume ale lucrării sale memorialist-documentare “Brazii se frâng dar nu se îndoiesc”. S-a realizat și difuzat – din păcate cu un ecou limitat în spațiul cultural – filmul “Portretul luptătorului la tinerețe”, în regia lui Constantin Popescu, în care au jucat cu talent și profesionalism tineri actori din noul val al cinematografiei românești. Filmul, cu merite recunoscute că și realizare artistică și ca tehnică cinematografică, păcătuiește prin lipsa de ancorare a evenimentelor în planul spiritual al motivației creștine și naționale a luptei de rezistentă, al credinței tuturor a€”băieților” din Grupul Carpatin Făgărășan că lupta și jertfa lor are o semnificație națională de a ”spălare a obrazului națiunii române de atâtea trădări și lașități”. Poate cea mai constantă și consistentă marcare a existenței acestor eroi rămâne comemorarea anuală de la Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbătă de Sus, unde, în luna iulie, în fiecare dumninică de după Sfântul Ilie, s-au rugat pentru veșnică pomenire și odihnă a eroilor din rezistența anticomunistă sute de făgărășeni din satele de sub munte, dar și sute de oameni de pe întreg cuprinsul țării, pentru care aceste jertfe înseamnă un reper de conștiință civică, rezistență la oprimare și lipsire de drepturi fundamentale, fiind un model neperisabil de conștiință pentru orice societate liberă și democrată. Au mai existat sporadic, conferințe sau simpozioane, organizate pe plan local, la Făgăraș, Alba Iulia, Brașov și în alte locații unde s-a mai pomenit numele lui Ion Gavrilă sau a camarazilor săi din rezistența anticomunistă. Din când în când televiziunea a mai difuzat reluări ale episoadeler dedicate Grupului Carpatin Făgărășan din “Memorialul Durerii”, realizat de d-na Lucia Hossu Longin Dar instituțiile create în spațiul public pentru studierea crimelor comunismului și deconspirarea imensului aparat de falsificare a adevărului în perioadă comunistă au făcut prea puțin pentru a da un sens și o recunoaștere publică jertfei și luptei acestor eroi ai României, încă atât de apropiate în timp. Dimpotrivă, asistăm cu surprindere și amărăciune la încercări de a€”demitizare”*), în care două institute de stat organizează conferințe publice pentru a încerca denigrarea unui personaj istoric a cărui existența s-a încadrat total în celebra definire a cavalerismului medieval, ”…sans peur et sans reproche” (fără frică și fără prihană). Să reamintim că Ion Gavrilă s-a născut într-o familie de țărani, în satul Gură Văii, la poalele Fagarașilor, a fost elev remarcabil la Liceul “Radu Negru” din Făgăraș și student la Facultatea de Agronomie din Cluj în paralel cu Facultatea de Studii Comerciale la Brașov. În anul 1948, cu câteva zile înainte de a absolvi facultatea de agronomie, amenințat cu arestarea pentru activitatea anticomunistă în cadrul “Mișcării Naționale de Rezistență”, decide să-și apere libertatea sa, dar și a neamului, prin constituirea, alături de alți tineri, a unor grupuri de rezistență în satele făgărășene. Fenomenul constituirii de grupuri de rezistență față de valul de arestări, confiscări și interdicții care au caracterizat regimul comunist în anii 1948-1949, a fost destul de larg răspândit pe teritoriul național, practic fiecare masiv muntos din România având o istorie de rezistență armată cu luptători izolați, grupuri mici de 2-3 persoane, grupuri mai importante sau uneori cu rețele de rezistență în care s-au implicat sute de oameni. Majoritatea acestor grupuri au fost anihilate în termen scurt (câteva săptămâni sau câteva luni) de o structură de represiune extrem de violentă și abuzivă, care a recurs repetat la toate metodele de îndoctrinare, intimidare și terorizare a locuitorilor prin arestări abuzive, tortură fizică și morală, ucideri fără judecată, etc.. Câteva grupuri de rezistență, între care se înscrie la modul cel mai glorios grupul lui Ion Gavrilă din Munții Făgărașului, au rezistat timp de mai mulți ani, dejucând cu curaj și înțelepciune toate capcanele și planurile Securității comuniste. Pentru un observator obiectiv și neutru al acestei lupte atât de disproporționate, rezistență atât de îndelungată a unui grup consistent de 10-12 persoane, timp de aproape 8 ani de zile, în condițiile controlului politic și al represiunii brutale efectuate de regimul comunist din anii 1950 și în lipsa cvasitotală a oricărei comunicări cu lumea liberă, ține de un miracol al luptelor de gherilă. Un al doilea miracol este supraviețuirea fizică, psihică și morală a lui Ion Gavrilă în cei 34 de ani de regim communist care au urmat lichidării Grupului Carpatin Făgărășan, dintre care primii 21 de ani petrecuți în clandestinitate, ascuns de familia Anei Săbăduș din satul Galtiu, jud. Alba, în condiții de opresiune și lipsuri materiale inimaginabile. Un al treilea miracol este capacitatea acestui bărbat de aproape 70 de ani de a-și valorifica vocația de mărturisitor și scriitor, dar și de cercetător al istoriei recente, profitând de fiecare minut de libertate pentru a ne dărui 10 cărți de mărturii, studii și cercetări din arhive, dar și sensibile descrieri ale lumii satului tradițional sau a naturii minunate din Munții Făgărașului, toate scrise cu un cult al limbii literare și al exprimării impecabile de absolvent al unui liceu de elită al României antebelice. Este de neînțeles în acest context al exemplarității de ținută și conduită impecabilă a luptătorului Ion Gavrilă, determinarea unor responsabili ai acestor institute de studii și cercetări de a încerca să știrbească aura de erou a unui luptător autentic pentru libertate și demnitate națională introducând ca element contoversat al calității de luptător, apartenența sa la “Frăția de Cruce”, organizația de tineret a Mișcării Legionare. Sunt cel puțin două argumente extrem de serioase care infirmă într-un mod semnificativ acest demers de aducere a lui Ion Gavrilă într-o zonă de relativizare și ponegrire ideologică. Primul argument este legat de realitatea istorică a implicării Mișcării Legionare în perioada Războiului Rece de partea puterilor democratice în lupta împotriva sistemului comunist, materializată atât prin editarea și difuzarea unor lucrări și cărți de clarificare ideologică și politică dar și de participarea cu luptători la acțiuni efective împotrivă regimului comunist din România (episodul grupului Tănase-Golea-Samoilă, parașutați în anul 1953, capturați, condamnați la moarte și executați). Istoricii și cercetătorii au încă datorii privind toate aspectele legate de represiunea brutală și continuă împotrivă militanților Mișcării Legionare, care au fost arestați, torturați și uciși, adesea pentru unica vina de a nu se fi înscris ca adulatori ai comunismului și de a-și fi păstrat demnitatea și onoarea. La fel va trebui reevaluată participarea efectivă a legionarilor din țară și din exil la rezistența anticomunistă. Un al doilea argument reiese cu claritate absolută din scrierile lui Ion Gavrilă Ogoranu. Din niciuna dintre miile de pagini ale volumelor scrise de erou nu se poate identifica vreo frază care să poată fi considerată ca ținând de o ideologie totalitară sau fascistă. Dimpotrivă, întreaga să operă respiră un aer de libertate, demnitate și onoare, dar și de înțelegere adâncă a nevoilor neamului și de recunoștință față de toți luptătorii din rezistența anticomunistă, indiferent de orientarea lor ideologică sau politică. Ion Gavrilă a dat un răspuns celor care relativizau lupta de rezistență sub pretextul apartenenței la Mișcarea Legionară a multora dintre grupurile de rezistență: “Munții României au fost acolo pentru toți… Dacă doar unii dintre ei s-au învrednicit să-i ude cu sângele lor, acelora să le fie cinstit numele din veac în veac…” Posteritatea lui Ion Gavrilă nu mai este doar cea a mărturisirilor din filmele documentare și din cărțile sale. În contextul crizei morale profunde care se constată la toate nivelele societății românești contemporane se cuvine a folosi – cu decență și considerație – existența fabuloasă a acestui erou adevărat, pentru a construi un model social și etic care deține și valențele tradiționale de modestie și demnitate ale țăranului român, dar și valorile intelectuale ale școlii bine făcute, care dau o perspectivă de libertate creativă și de implicare socială semnificativă pentru destinul neamului. Ion Gavrilă nu a ocupat funcții publice și nu a beneficiat de decorații sau onoruri instituționale. A trăit și a murit în condiții foarte modeste. Dar, pentru destinul sau excepțional, pentru caracterul său deosebit și pentru toate realizările sale merită a fi luat în considerare că un model de atitudine și de conduită atât în ce privește existența privată cât și în ce privește raportarea la spațiul public. Rămânem cu toții datori a folosi moștenirea lăsată de Ion Gavrilă pentru generațiile viitoare, utilizând modelele și caracterele acestor luptători adevărați pentru a construi o societate echitabilă, în care destinele fiecărui individ și a fiecărei familii să se împletească cu bunăstarea neamului românesc pentru un viitor mai drept și mai bun. *) Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, în parteneriat cu Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, conferința “Reconsiderarea critică a trecutului – între mit și minimalizare. Despre Ion Gavrilă Ogoranu și rezistentă armată anticomunistă din România”, susținută de cercetătorul german de origine română William Totok.

Coriolan Baciu Albă Iulia, 29.04.2013

IN MEMORIAM. Doctorul Teofil Mija despre prietenii sai. Suflete de eroi: Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu.

      

        Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:

        -Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc. Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă. Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:

-         Ce vă doare?

El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:

- Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mil poţi vindeca!

Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.

     Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.

Dr. Teofil MIJA

Şase ani de la intrarea in veşnicie a lui Ion Gavrilă Ogoranu, cavalerul demnităţii româneşti. Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan

În 1 mai 2006, Ion Gavrilă Ogoranu a trecut în lumea celor veşnice. La numai o săptămână mai târziu ar fi trebuit să participe la o ceremonie pe care o organizasem împreună cu câţiva prieteni, sub egida Asociaţiei „15 Noiembrie 1987”. La acest eveniment a ţinut să participe şi luptătorul anticomunist Vladimir Bukovski, care dorea să-i aducă omagiul său celui care, împreună cu camarazii săi de luptă, a constituit adevărata armată română, opunând rezistenţă ocupantului sovietic şi cozilor sale de topor. Bădia Ogoranu a luptat pentru ca urmaşilor săi să nu le fie ruşine să se numească români. Aşa cum spunea turiştilor, pe care i-a întâlnit la Cabana Bâlea, mai exista un colţ din Regatul României – Munţii Făgăraşului – care nu-şi plecase capul în faţa comuniştilor, păstrându-şi libertatea. 

Îl propusesem, împreună cu personalităţi reprezentative ale deţinuţilor politic, pe Ion Gavrilă Ogoranu în fruntea Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în locul trufaşului fiu al Kominternului, Vladimir Tismăneanu. Nu am reuşit, din păcate, iar Tismăneanu şi ai lui au falsificat adevărul istoric în privinţa ocupaţiei comuniste, denaturând în mod grav adevăruri fundamentale despre rezistenţa creştină a preoţilor, ierarhilor şi mirenilor, a celor din închisori, a ţăranilor, a muncitorilor din Braşov, a jertfei luptătorilor din munţi. Adică, a capitalului de demnitate românească, cum spunea Ion Gavrilă Ogoranu. 

Pentru a spulbera toate invectivele şi calomniile comuniste, trebuie reamintită declaraţia lui Ion Gavrilă Ogoranu, care spunea că „în lupta noastră nu există nicio acţiune, nicio faptă, nicio vorbă care să nu se poată încadra în legile onoarei şi în morala creştină.” Acţiunile lor au fost însufleţite de dragostea creştină, conform crezului că „exişti în măsura în care iubeşti şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire”. (Florian PALAS)

Testamentul Grupului Carpatin- Făgărăşan

Pe potecile munţilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alături de onoarea, mândria şi conştiinţa libertăţii neamului nostru, alături de durerea ceasului de faţă, în inima şi creierul nostru, am purtat ca o povară scumpă: visuri, doruri şi gânduri pentru vremile ce vor să vie. Visuri, doruri şi gânduri, izvorâte şi călite în dragoste pentru neamul nostru.
Şi aşa am înţeles noi, neamul nostru: o dâră de foc sfânt, pierdută în negura vremurilor, în care din loc în loc strălucesc sori şi luceferi, într-o ploaie de stele, şi care izvorăşte din hăul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastră, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeaşi dâră de lumină, din ce în ce mai puternică, terminată în visul nostru la picioarele Domnului Hristos în Ziua cea Mare.
Şi-n această dâră de foc, din urma şi dinaintea noastră, noi, câţiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, ne aducem aportul nostru de foc, candela iubirii noastre de neam, jertfa noastră. Vrem să aducem pe altarul patriei tot ce se va găsi mai bun în slaba noastră fiinţă pământeană: libertatea noastră, tinereţea noastră, renunţările la o viaţă tihnită. Şi de candela ce-am aprins-o va cere, pentru a lumina, însăşi viaţa noastră, nu vom ezita să o sacrificăm. Nu am luat arma în mână să luptăm pentru ambiţii deşarte de mărire omenească, nici din spirit de aventură, nici din ură pentru nimeni.
Cu atât mai mult suntem departe de meschinele probleme materiale, de pofta de îmbogăţire în viitor. Niciunul din noi nu avem averi de apărat, nici interese de clasă. Niciodată, nici noi, nici părinţii noştri, nu am exploatat munca şi viaţa nimănui. Din contră, suntem din rândul acelor care în viaţă au cunoscut mai mult foamea şi lipsurile, decât tihna şi belşugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei.
Exişti în măsura în care iubeşti; şi te înalţi în măsura în care te jertfeşti pentru această iubire.
Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nicio mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră. Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece.Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti. În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şiau dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, neaţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi. Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege, drama de pe Golgota.Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească. 

Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare

Doctorul Teofil Mija despre prietenii sai. Suflete de eroi: Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu.

Ca unul dintre supravieţuitori, prieten cu Ion Gavrilă Ogoranu şi camarad de lupte din perioada studenţiei clujene (1945-1948), am rămas şi unul dintre medicii care l-au tratat şi încurajat în boala pe care a suportat-o şi a acceptat-o în ultimele luni de viaţă ca un martir. Noi, medicii, am încercat cu mijloacele ştiinţei omeneşti să-l smulgem din ghearele morţii. Dar cu o zi înainte de deznodământ, el fiind încă internat la un spital clinic din Cluj, mi-a spus la telefon următoarele:
- Teo, să ştii că numai sufletul a mai rămas din mine, corpul nu mi-l mai simt! Şi spunându-mi acestea, mi-am amintit de un alt erou al neamului românesc, inginerul agronom Traian Golea (aceeaşi profesie ca a lui Ion Gavrilă Ogoranu), care a ajuns după 1948 în exil în America şi care şi-a închinat întreaga viaţă luptei pentru apărarea şi salvarea neamului românesc din robia comunistă. El a scris, a tipărit şi a difuzat gratuit cărţi despre România şi neamul nostru înlănţuit, tuturor bibliotecile universitare din lume, inclusiv în ţările stăpânite de comunismul rusesc. Această activitate a sa, pusă în balanţă, întrece în mod sigur suma tuturor celorlalte activităţi ale întregului exil românesc.Cei doi eroi, Traian Golea şi Ion Gavrilă Ogoranu, au dorit să moară în ţară, pe pământul strămoşesc, în “casele” lor. Traian Golea s-a întors în România în ultimele zile ale vieţii sale, ca să moară şi să fie înmormântat în ţara pentru care şi-a jerfit întreaga viaţă.
Nu voi uita niciodată cum, însoţindu-l în ultimele zile ale lunii septembrie 2004 de la aeroportul Otopeni direct la un spital din Braşov, o tânără doctoriţă l-a primit protocolar şi l-a întrebat sec:
- Ce vă doare?
El a privit-o mai insistent şi apoi i-a răspuns cu obişnuitul zâmbet care-l caracteriza:
- Nimic nu mă doare, domnişoară, numai sufletul, dar ăsta este numai al meu, iar dumneata tot nu mi-l poţi înţelege şi nici nu mil poţi vindeca!
Câtă asemănare între cele două momente terminale ale celor doi eroi! Căci şi Ion Gavrilă Ogoranu, în care nu mai rămăsese decât sufletul, n-a vrut să moară într-un spital din Cluj şi i-a cerut distinsei şi iubitei sale soţii să-l externeze din spital şi să-l ducă să moară “acasă”, în casa în care această soţie eroină, Ana Gavrilă, l-a ţinut ascuns 20 de ani, legându-se sufleteşte prin jurământ să împărtăşească aceeaşi soartă în cazul în care ar fi fost depistaţi de “câinii securişti”, adică executarea sentinţei condamnării la moarte pentru Ion Gavrilă Ogoranu, de care în mod sigur şi ea ar fi avut parte.
Este un exemplu de sacrificiu şi iubire fără egal, de familie cu adevărat trăitoare în duh creştin. Şi bunul Dumnezeu le-a răsplătit fidelitatea, trimiţându-le îngeri păzitori şi apărători împotriva uneltirilor meşteşugite, diavoleşti şi omeneşti. Şi sunt convins că, atunci când ţara şi neamul nostru se vor elibera şi de neocomunism şi îşi vor putea scrie adevărata istorie, această casă în care a locuit familia Ion şiAna Gavrilă va deveni un muzeu memorial, un loc de pelerinaj naţional. De-abia atunci oameni de cultură, istorici, scriitori, artişti vor imortaliza pentru generaţiile viitoare această familie care a supravieţuit numai cu ajutorul Providenţei, într-o vreme în care forţele răului au pus stăpânire pe toţi cei laşi, mişei sau defetişti, trădători de ţară şi vânzători de oameni.
Dr. Teofil MIJA

VIDEO. Marturie a sorei lui Ion Gavrila Ogoranu. "Cei care ne-au chinuit au ajuns foarte rau. Casele lor sunt pustii. Noi suntem bine."

Marturisitori ai temnitelor comuniste si urmasi ai luptatorilor din Muntii Fagarasului, la comemorarea de la Sambata (FOTO)

Prima fotografie din acest montaj il reprezinta pe Virgil Totoescu (care a implinit sambata varsta de 90 de ani, La multi ani!), in a 6-a fotografie il vedem pe fostul detinut politic Tache Rodas, caruia Dumnezeu si Maica Domnului i-au dat puterea sa treaca nevatamat sufleteste prin reeducarile de la Pitesti si Aiud, iar in ultima fotografie apare sora conducatorului rezistentei armate din Muntii Fagarasului, Ion Gavrila Ogoranu.