În anul 2013, Editura Academiei Române a sărbătorit aniversarea poetului nostru naţional, 15 ianuarie, prin lansarea volumului Poesii de Mihail Eminescu;
ediţie critică, studiu introductiv, comentarii filologice şi
reconstituirea ediţiei princeps de N. Georgescu. Eveniment cultural de
excepţie, această amplă lucrare critică este demnă de magistrala
personalitate omagiată. Ediţia aceasta oferă imaginea cât mai apropiată
de spiritul eminescian, a antumelor. În ciuda tuturor obstacolelor care
i-au stat în faţă, datorită actualului director al Editurii Academiei,
scriitorul D.R. Popescu, precum şi a sponsorilor privaţi, această ediţie
critică fundamentală a antumelor a reuşit să vadă lumina tiparului la
sfârşitul anului 2012 şi a fost lansată pe 15 ianurie 2013. Lucrarea
poate fi continuată în teritoriul postumelor şi ne dorim ca instituţiile
statului, Ministerul Culturii, AFCN, Academia Română să-şi facă datoria
în interesul culturii române şi să sprijine acest uriaş efort măcar de
acum înainte.
Prof. univ. dr. Nae Georgescu este
membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru asociat al Academiei
Oamenilor de Ştiinţă din România, a fost decan al Facultăţii de
Jurnalism, Comunicare şi Relaţii publice din cadrul Universităţii „Spiru
Haret” din Bucureşti.
Irina Airinei: Domnule profesor,
în formularea întrebărilor, mă voi orienta după structura
impresionantului dumneavoastră studiu introductiv la ediţia critică a
antumelor pe care aţi publicat-o recent la Editura Academiei. Aşadar, în
ce contexte istorico-literare aţi iniţiat această magistrală lucrare?
Prof. univ. dr. N. Georgescu:
Am fost bibliotecar la Biblioteca Academiei Române şi, timp de 15 ani
am lucrat la Bibliografia Mihai Eminescu şi am adunat foarte multă
informaţie. La un moment dat am început să public despre Eminescu în
revista „Luceafărul” înainte de ‘89, prin ‘85-’86, texte din ziarul
„Timpul” nesemnalate în ediţia academică, iar după revoluţie am trecut
în învăţământul universitar. Legat de această ediţie, a devenit necesar
să o fac în 1997 când mi-am dat doctoratul, erau în comisie D.
Vatamaniuc, Gh. Bulgăr, G. I. Tohăneanu, Ionel Oprişan, acad. Alexandru
Surdu. Prof. Gh. Bulgăr care se pronunţă entuziast, propune „Summa cum
laude”, îmi elogiază munca, pentru că eu confrunt în lucrare, între ele,
toate ediţiile critice de la Titu Maiorescu până la Perpessicius. În
final, îmi cere: „Doctorandul trebuie să-şi continue cercetarea, trebuie
să propună propria sa ediţie.”
I.A.: Cum aţi tratat acea
moştenire bine măsurată, cum aţi frământat întregul ogor al literaturii
şi culturii române pentru „a pune din nou opera în împrejurările ce au
produs-o”, cum spunea Perpessicius?
Prof. univ. dr. N.G.:
În 1997 mi-am construit şantierul de lucru. Am început cercetările, rând
cu rând, poezie cu poezie, confruntând ediţiile Titu Maiorescu între
ele, sunt, iată, 11 ediţii Titu Maiorescu, nu seamănă două ediţii una cu
alta, apoi toate ediţiile care au derivat din acestea, toate ediţiile
de poezii antume. Ioan Scurtu, Gh. Adamescu, Constantin Botez,
Perpessicius, Călinescu, Ibrăileanu, fiecare are maniera lui de a
interpreta textele lui Mihai Eminescu. Şi, confruntându-le pe toate cu
primele tipărituri şi textele pe care le-a publicat Eminescu însuşi, am
ajuns la ideea că este necesară o ediţie critică pentru a stoca
informaţia toată şi a o organiza. Şi am insistat pe necesitatea de a
alege un text care să ţină cont de voinţa auctorială.
I.A.: Care sunt principalele probleme ale ediţiilor anterioare ale antumelor?
Prof. univ. dr. N.G.:
Problemele pe care le ridică antumele sunt, în principal, trei la număr.
Ele ţin de punctuaţie, de poziţia apostrofului, şi de statutul ediţiei
princeps Maiorescu din 1883. Trebuie, aşadar, să ne frământăm mintea pe
un teren solid, adică să stabilim voinţa auctorială, a lui Eminescu,
după surse reale. Trebuie, pentru aceasta, să acceptăm - iată ce ne este
foarte greu: să acceptăm! - că există o
voinţă a autorului în privinţa publicării operei sale, şi să încercăm să
urmărim sensurile poeziilor după această voinţă. Parcă s-a instituit
tiranic în eminescologie dogma după care opera sa poetică înseamnă un
maldăr de cuvinte şi idei pe care n-a avut răgazul să şi le ducă la
desăvârşire propriu-zisă, pe care le-a lăsat într-o ladă devenită tezaur
comun de diamante neşlefuite… Maiorescu însuşi a reluat ediţia princeps
de 11 ori - aducând, de fiecare dată, schimbări în punctuaţie, în
poziţia apostrofului şi chiar în ordinea poeziilor. El se deosebeşte
peste tot, oarecum cu program, de textul publicat în „Convorbiri
literare” , ori în „Almanahul României June”. Editorii antumelor
eminesciene au, după Maiorescu, fiecare în parte, punctuaţie proprie,
adeseori forme alese de el însuşi ca editor - abia Perpessicius dacă
încearcă o reconciliere consensuală în această privinţă. Rediscutarea
acestor trei probleme ţinând de punctuaţie, poziţia apostrofului şi
statutul ediţiei princeps - iată chestiuni care pot merge spre
închegarea operei poetice eminesciene.
I.A.: Dar în ceea ce priveşte avatarurile ediţiilor anterioare, cum le-aţi abordat?
Prof. univ. dr. N.G.: A
trebuit să elimin mai întâi punctuaţia adăugată de fiecare editor în
parte, începând de sus în jos, cronologic, după aceea să identific locul
fiecărei virgule, fiecărui semn de punctuaţie şi să regăsesc ceea ce
este al lui Eminescu. Este o muncă de sisif, dar am înţeles că această
muncă este foarte necesară. Am cercetat, astfel, antumele lui Eminescu,
nu sunt multe, sunt vreo 70. Postumele sunt vreo 700 de titluri, dar ele
sunt organizate în manuscrise.
I.A.: Care sunt, în mare, greşelile editorilor?
Prof. univ. dr. N.G.:
Antumele sunt foarte chinuite prin încercările de a-l adapta pe Eminescu
la normele limbii literare, de a-l gramaticaliza. De pildă, în loc de
„S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta”, unii editori au scris
„Se-mbrăcau în zale lucii” numai că, pentru acest acord, se schimbă
timpul verbal. Problema este că aceste observaţii sunt aplicate la
poezie, care are, însă, stilistica ei. Editorii au mers către
simplificare, în dauna spiritului poeziei eminesciene. Să vă dau un alt
exemplu. Unii editori au pornit de la ideea unificării limbii în sensul
desfiinţării unor regionalisme. Poezia, însă, are filosofia ei din care
stilistica, estetica fac parte. Şi ca să ilustrez acest aspect: despre Pajul Cupidon
Eminescu scrie: „De lumină ca talharii se fereşte bineşor.” Este, aici,
o alternanţă vocalică, dar trebuie să mai ţinem cont şi de faptul că
sensul cuvântului „talharii” este unul de alint. Editorii au corectat,
scriind „tâlharii” şi „binişor”. Aliniezi versul la normele limbii, fără
a ţine cont de eufonie, de sensurile subtile ale versului. În Moldova, „talhar” i se spune
unui copil care ajunge la pubertate şi căruia începe să-i miroase a
catrinţă, ca să spun aşa. E o vorbă de alint, de glumă, de atenţionare,
într-un fel. Am încercat să ţin cont de asemenea nuanţe. Practic,
fiecare editor „a îndreptat” ceva la Eminescu. Aşadar, împotriva acestor
încercări de gramaticalizare, de uniformizare, am adus textul sub
voinţa auctorială.
