"- Doamne, eu ştiu că
undeva, în miezul ei, şi temniţa aceasta are o
inimă. O inimă îngustă şi rece ca o celula, unde,
după ce Te-au îmbrăcat în straie cu vărgi de hulă şi ocară, Te-au azvârlit să zaci flămând de adevăr şi însetat de iubire. Ai binevoit, Doamne, să suferi împreună cu noi prigoana aceasta ca să ne uşurezi povara.
În seara aceasta m-a durut tare rău
sufletul; m-am gândit la rănile ce Ţi le-am
pricinuit eu Ţie. Iată, sunt singură printre şobolani şi libărci. Pereţii aceştia sunt flămânzi de viul din mine. Încremeniţi, îmi absorb căldura, mi-e frig, mi-e foame şi mi-e atât de mare nevoia de ajutorul Tău. Cu Tine alături sunt altfel de cum vor "ei" să fiu. Dar eşti zăvorât, Doamne, şi nu
voi cuteza să trec pragul celulei Tale.
Iată, am făcut rugăciune mare să nu
mă prindă pândarul şi m-am târât pe genunchi,
fără sunet, până la uşa celulei Tale. Vreau să-Ţi
spun că Ţi-am adus două daruri pentru rănile ce
Ţi le-am pricinuit eu, Ţie.
Ţi-am adus candela sufletului meu. E
săracă şi urâtă căci aurul sufletului meu e tare
puţin şi lucrarea mea e fără meşteşug, neghioabă. Dar
am făurit-o pe nicovala durerii, la flăcările suferinţei, de aceea ştiu că Tu
îi vei spori valoarea.
Luminiţa ei e cât o sămânţă de mac,
pentru că untdelemnul credinţei din care se hrăneşte e doar o
picătură. Atât am putut stoarce din sâmburii
faptelor bune. Înmulţeşte-l Tu, Doamne, ca vinul din Cannan, ca pâinile
din pustie.
Şi astfel, strălucită de Tine,
îngăduie să lumineze în cel mai întunecat ungher
al celulei Tale, candela sufletului meu, pentru rănile ce
Ţi le-am pricinuit eu Ţie.
Ţi-am mai adus floarea inimii mele.
Este doar un biet fir de busuioc. L-am
crescut greu. Pe steiul inimii mele abia dacă şi-au putut face loc rădăcini. Şi lacrima cu care l-am udat a fost sărată şi amară. Dar a crescut şi a înflorit din miracolul iubirii Tale.
Binevoieşte şi-l primeşte, Doamne, firul de busuioc
al inimii mele, să aromească duhovniceşte în celula Ta,
pentru rănile ce Ţi le-am pricinuit eu Ţie.
Şi-Ţi mulţumesc din adânc, Doamne,
că ai binevoit să mă împărtăşeşti cu
suferinţă."
Şi, deodată, lumina din izolator a devenit duioasă, mângâietoare.
Mi se părea că celula miroase a busuioc şi o căldură plăcută mă învăluia cu
gingăşie, cineva îmi vorbea fără cuvinte, n-aş putea să explic cum, dar le
auzeam şi în gând şi în inimă.
"- Se află aici o inimă dezolată? Deschide-Mi,
sunt prietenul tău, numele Meu este Iisus."
Şi somnul mi-a- îngreuiat pleoapele şi m-am
prăbuşit în apele lui cu acea senzaţie de imponderabilitate
pe care mi-o dădea întotdeauna starea febrilă.
- extras din capitolul XII (DIN NOU LA
MIERCUREA CIUC) al lucrării Doamnei Aspazia Oţel Petrescu - Strigat-am către Tine, Doamne...
