Prof. Ilie Bădescu: "Comuniştii au făcut revoluţia" vs Teologia Revoluţiei române. O cultură de tip creştin şi contracultura "mulţimii anticreştine"

Ion Iliescu, 22.01.2010: "Revolutia din 1989 a fost nu o revolutie antisocialista, nu de dreapta, dreapta n-a fost prezenta. Cine a fost factorul motor in Revolutie? Pai comunistii! Membrii de partid au fost majoritatea celor prezenti in acest proces." (Nota mea: se refera desigur la profitorii revolutiei, "emanatii" FSN)

Teologia revoluţiei din decembrie

de Prof Dr Ilie BĂDESCU

Revoluţia română se distinge de celelalte două revoluţii europene - cea franceză din 1789 şi cea rusă din 1917 - prin dualismul său. Cele două revoluţii sunt opera integrală a nihilismului modern: ele au fost săvârşite contra lui Dumnezeu, printr-un asalt asupra cerului, care ne aminteşte de trufia apostatică a ziditorilor Turnului Babel şi de idolatria Babilonului. Nu era nici urmă de sfinţenie în deflagraţia nihilistă a celor două revoluţii. Aportul lor la criminalitatea mondială a fost, de aceea, uriaş.
Epistemologia celor două revoluţii a fost sintetizată în teza lui Gustav le Bon, care aşază în centrul revoluţiilor „mulţimea criminală“. Tocqueville consideră că revoluţia are un model religios, dar el nu face distincţie între mesianismul transcendent al religiei Dumnezeului adevărat şi mesianismul imanentist al idolatriei ideologiei revoluţionare, care predică eliberarea, dar nu prin Dumnezeu, ci prin proletariatul de fabrică sau de baricadă, nu în numele lui Dumnezeu, ci împotriva Sa. Revoluţia română din 1989 se distinge de acestea două prin caracterul ei dualist. În aceeaşi mişcare de mulţimi, care captaseră oraşul Bucureştiului şi toate celelalte oraşe, citim uşor două linii distincte şi opuse: o linie jertfelnică în numele lui Dumnezeu şi spre triumful lui Dumnezeu, pentru eliberarea şi dreptul Bisericii, pentru revenirea sfinţilor în mediul vieţii, de la mediul familiei până la mediul şcolii, în numele poporului creştin, pentru triumful dreptăţii lui Dumnezeu milostiv cu poporul Său etc. şi o a doua linie, în care triumfa impulsul întunecat al furiei barbare spre crimă, în numele dreptului la distrugere şi la jaf, într-o dogoritoare deflagraţie de orgoliu revoluţionar, spre dobândirea libertăţii, ca să fie folosită pentru îmbogăţire fără muncă şi fără de merite, formulă atestată de uşurinţa că atâţia „revoluţionari“ autoproclamaţi s-au precipitat să primească pensii, pământuri, posturi, odată cu dreptul de a zbiera în numele revoluţiei, deşi majoritatea au ieşit din revoluţie fără ca măcar să-i fi atins pe ei ori pe vreun membru al familiei vreo schijă dintre cele care plouau atunci peste mulţimile insurecte.
Printr-una dintre liniile revoluţiei a triumfat Dumnezeu, au triumfat sfinţii cei alungaţi din şcoli, a triumfat manualul de religie din programa şcolară, a triumfat dreptul întreprinzătorului cinstit de a-şi iniţia mica sau marea lui afacere în serviciul său, dar şi al muncitorilor săi, dreptul istoricilor de a consemna adevărul netrunchiat al istoriei neamului lor, dreptul pelerinilor la sfintele moaşte, la Mormântul Sfânt, ori spre Grădina Maicii Domnului din Muntele Atos etc. Prin cealaltă a triumfat capitalismul de suprastructură a celor care se îmbogăţesc fără de nici o compensaţie de muncă, fără de vreun merit ori de vreun titlu de capital, constituindu-se peste noapte într-o superfetaţie, plutind ca grăsimea peste poporul umilit, furat de roadele muncii sale, cele acumulate violent spre a se constitui în marea avuţie naţională acumulată violent prin uriaşul val de exploatare bolşevică pe durata unei jumătăţi de veac.

O cultură de tip creştin şi o contracultură, resurecţionară

Din averea spoliată în numele reformei, al capitalismului, al privatizărilor, s-au nutrit fără de merite miliardarii iviţi în noaptea combinaţiilor cinice, nihiliste, funeste, prin lucrăturile obscure ale oligarhiilor eliberate şi ele de revoluţie, spre jaful protejat de legile pe care şi le-au întocmit în numele reformei. Totul s-a petrecut sub justificarea transformării capitaliste, a privatizării, a integrărilor în noile spaţii mari care aduc popoarelor aceeaşi condiţie de păpuşi ale istoriei celor mari şi puternici. Cele două revoluţii au indus, aşadar, două capitalisme, două clase politice, două formule de guvernare, două Românii, chiar două culturi - o cultură de tip organic, european, creştin, de propagare a valorilor creştine, a adevărului în chipul său divin, a unei dreptăţi şi omenii româneşti, a valorii caracterelor, a meritelor morale, a vocaţiei muncii corecte din care se pot naşte marile şi micile capitaluri etc. - şi o contracultură, resurecţionară în ultimii ani, care a cerut în chip agresiv scoaterea sfinţilor din şcoli, dreptul la pruncucidere din pântece, la prostituţie în numele aşa-zisului drept al femeii de a-şi folosi liberă trupul, a promovat agresarea credinţei creştine, blasfemia împotriva lui Hristos euharistic şi tainic, profanarea însemnelor şi veşmintelor bisericeşti, dreptul de a folosi minciuna în războiul contra Bisericii, aşa cum reiese din ultimul raport despre comunism, unde Biserica Ortodoxă este acuzată de colaboraţionism cu regimul comunist. Se atinge, iată, o culminaţie a războiului contra Hristosului euharistic şi tainic, fiindcă, în realitate, serviciul divin n-a fost întrerupt de Biserică niciodată, pe toată durata regimului antihristic, astfel că şi Botezul creştin, şi împărtăşirea euharistică, şi hirotonia, şi miruirea, şi maslul, şi cununia la altar, şi sfinţirea apei s-au săvârşit fără de întrerupere în toate bisericile României, încât nu poate fi raportat vreun caz măcar de absenteism bisericesc de la vreun botez, vreo înmormântare ori de la vreo cununie. Şi atunci unde s-a „întâlnit“ Biserica Ortodoxă cu sistemul antihristic al regimului comunist!? Este ca şi cum ai spune că victima colaborează cu călăul ei în chip manifest, grăbit etc., etc.

Minunea sfântului veşmânt

Cum ar fi putut Biserica lui Hristos să contribuie la triumful sistemului comunist, a acelui sistem care o voia suprimată, scoasă din istorie, din lume, iar pe preoţi îi voia în temniţe ori la marginea societăţii, izolaţi, alungaţi, coborâţi din drepturi pentru copiii lor, refuzaţi din principiu în licee, în universităţi etc. Ar trebui să nu fii creştin ca să-ţi închipui că la demolarea vreunei biserici, preotul ar fi consimţit să lase antimisul sub dărâmături. Fiindcă şi de-ar fi să poată cineva dovedi vreodată că un preot n-ar fi reacţionat când i s-a dărâmat biserica, nu va putea proba că acesta ar fi lăsat antimisul în calea buldozerului satanist. Biserica invizibilă s-a îngrijit de poporul oprimat prin mijloacele ei şi prin lucrarea neîntreruptă a tainelor sale.
Cunosc cazul preotului Constantin Voicescu, luminată fie-i memoria, de la Biserica Sapienţei, fostul meu duhovnic din anii ’90, care, în temniţă fiind, un gardian i-a aruncat o bucată de cârpă să spele podelele celulei. Părintele, pe atunci doar fostul student de la geografie, a luat cârpa şi, nu mică i-a fost uimirea când a constatat că acea cârpă era o bucată dintr-un epitrahil. A luat-o, a înlocuit-o, a spălat-o şi mai apoi şi-a cusut-o pe partea interioară a cămăşii purtând-o pe toată durata anilor de temniţă ca pe singura mângâiere sub povara întunericului carceral. Mai apoi, după ce s-a eliberat, a făcut tot ce i-a stat în putinţă şi s-a preoţit. Aceasta a fost minunea sfântului veşmânt. Aşa a lucrat pentru el taina preoţiei. Aşa a lucrat, mai apoi, în plină revoluţie, taina rugăciunii şi a vocaţiei duhovniceşti prin „întâmplări“ (curioasă etimologia acestui cuvânt, întâmplare: in-templum) ca şi aceea în miezul căreia s-a aflat părintele Galeriu (duhovnicul atâtor rătăciţi întorşi în Biserică), în piaţa revoluţiei, când de la balconul Universităţii a rostit rugăciunea Tatăl nostru şi când, spontan, zecile de mii de tineri au îngenuncheat acolo pe caldarâm. Cunosc povestea vieţii unuia dintre tinerii prezenţi acolo, care mi-a mărturisit că atunci a rostit prima dată în viaţa lui rugăciunea Tatăl nostru şi din clipa aceea viaţa lui s-a transformat cu totul. Studentul de la fizică de atunci a devenit unul dintre marii tâlcuitori şi liturghisitori ai României de azi şi de mâine. Din linia acestei insurecţii creştine, triumfătoare şi ea pe valul Revoluţiei din decembrie, au ieşit virtuţi precum răbdarea incredibilă a pelerinilor la sfintele moaşte, care aşteaptă şi 20 de ore ca să ajungă să se închine. Această linie nu lasă pe nimeni să asimileze Revoluţia din 1989 şi urmările ei la epistemologia „mulţimii anticreştine“, la cultura nihilismului antiteist, iconoclast, la multele feţe ale apostaziei, la insurgenţa fără de Dumnezeu a celor care zbiară contra Bisericii Ortodoxe, contra sfinţilor din icoane, contra pelerinajelor sfinţitoare, contra ierarhilor, contra preoţilor, contra Crucii lui Iisus Hristos, contra Tainelor celor şapte ale Bisericii Sale, contra religiei în şcoli, în numele „libertăţii“, al cuceririlor „Revoluţiei“. Incredibil! Care libertate şi care revoluţie? Libertatea de a lucra contra lui Dumnezeu şi a voii Sale, contra celeilalte linii, care a triumfat atunci, în revoluţia cea reală, prin jertfa luminoasă a copiilor, recapitulând parcă o altă cruciadă a copiilor dintr-o vreme în care ameninţate erau locurile sfinte şi pământul sfânt pe care a păşit Dumnezeu.

Modelul de unificare a celor două linii ale Revoluţiei române

Paşii pelerinului de astăzi nu se vor potrivi niciodată cu paşii acestor profesionişti ai „libertăţii“, care vor să ne elibereze din nou de Iisus Hristos, de tainele Lui şi de Biserica Sa. Cel care în Piaţa Universităţii se închina la crucea pe care o purta prin mulţime poetul creştin genial, de vrednică pomenire, Ioan Alexandru, acela nu se va împăca, nu se va aduna niciodată cu cel care tot atunci Îl înjura pe Dumnezeu în numele revoluţiei, când tocmai se năpustea asupra unuia suspectat de a fi terorist, voind să-l împuşte pe loc pe cel vădit mai apoi a fi fost un ins oarecare. Între blasfemiatorul acela, un adevărat exponent al culturii morţii şi copilul care strigase „vom muri şi vom fi liberi“ nu există nici o legătură de unire. Ei sunt şi rămân despărţiţi ca „răsăriturile de la apusuri“, sunt departe unul de altul ca „cerul de pământ“. Ei nu se vor întâlni unul cu altul într-alt chip decât s-au întâlnit tâlharul de pe cruce cu Dumnezeul crucificat, El Însuşi ca să Se mărească şi să ne mântuiască. Acesta este modelul unic de unificare a celor două linii ale revoluţiei române, încrucişate ele însele ca să devină crucea pe care o va mai purta poporul întreg pentru păcatele noastre cele multe. Revoluţia dualistă este prima ruptură majoră, populară şi cultă a culturii europene şi a Europei însăşi de moştenirea revoluţiilor anticreştine cu care a debutat modernitatea Europei. A voit Dumnezeu ca primul moment al acestei despărţiri să se petreacă în România cu poporul român, prin suferinţele lui şi prin crucea sa. Îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ales pe noi cu o clipă mai devreme şi aducem slavă pentru aceasta pe ecoul rugăciunii părintelui Galeriu din Piaţa Universităţii: „Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău! Vină împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ…“ Amin!

Sursa:

http://victor-roncea.blogspot.com/2010/01/comunistii-au-facut-revolutia-vs.html

Adrian Streinu-Cercel refuză să acorde familiei lui Toni Tecuceanu copia dosarului medical al actorului!

Misterul în cazul morţii actorului Toni Tecuceanu se adânceşte. După ce medicii de la anatomie patologică din cadrul Spitalul Colentina din Capitala au întocmit în grabă și necorespunzător certificatul constatator al decesului cârcotaşului, profesorul Adrian Streinu-Cercel nu se lasă mai prejos. În urmă cu câteva zile, seful Institutului Naţional de Boli Infecţioase Profesor Doctor “Matei Balş” din Bucureşti i-a răspuns printr-o scrisoare lui Paul Tecuceanu, fratele lui Toni, care solicitatese copia dosarului medical complet al actorului. Contrar aşteptărilor familiei Tecuceanu, profesorul Streinu-Cercel a refuzat să acorde copia respectivă! “Urmare a adresei dumneavoastră, înregistrată la sediul Institutului, sub nr. 335/18.01.2010, vă comunicam că nu putem înainta actele medicale solicitate, întrucât acestea reprezintă documente medico-legale și în conformitate cu dispozitiile Legii nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, publicata în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 51 din data de 29.01.2003, acestea nu pot fie eliberate decât la solicitarea expresă a organelor abilitate.”, și-a argumentat Streinu-Cercel decizia luată.

“Nu pot sa cred că am primit un astfel de răspuns din partea domnului profesor Adrian Streinu-Cercel! Este incredibil! În scrisoarea respectiva, seful de la “Matei Balş” invocă drepturile pacientului! Totuşi, în acest caz, pacientul respectiv a decedat! Fratele meu este mort de trei săptămâni, iar nouă, familiei, ni se interzice să intram în posesia unei copii a dosarului medical. Nu înţeleg de ce profesorul Streinu-Cercel procedează astfel! Oare are ceva de ascuns? Nu am cerut dosarul în original, ci pur și simplu o copie! De ce atâta mister?”, a declarat, în exclusivitate pentru România Vorbeşte, Paul Tecuceanu.

Fratele lui Toni Tecuceanu a adăugat: “În afara copiei dosarului medical complet, în cerea respectivă am mai solicitat să mi se comunice dacă Institutul “Matei Balş” a fost în carantină în perioada în care fratele meu a fost internat acolo, la secţia Terapie Intensivă. Nu am primit nici un răspuns! În această săptămână aștept să primesc rezultatele oficiale ale necropsiei”.

Sursa: România Vorbeşte

EMINESCU si SOCIETATEA CARPATII. 24 ianuarie 1882: Infiintarea serviciul secret roman al "Daciei Mari"

Un grup de tineri ziaristi a solicitat intregii bresle jurnalistice romanesti, de ziua lui Mihai Eminescu, 15 ianuarie, sa se mobilizeze pentru a afla adevarul asupra vietii si mortii Romanului Absolut, dupa cum il numea ganditorul Petre Tutea. Rezultatul investigatiilor asupra acestui subiect delicat si ocultat – istoria nefalsificata despre inaintasul lor, gazetarul si aparatorul drepturilor romanilor Mihai Eminescu - s-a concretizat prin lansarea, anul trecut, a lucrarii profesorului Nae Georgescu "Adevarul despre boala si moartea lui Eminescu" si a site-ului Mihai-Eminescu.ro, unde se va desfasura si activitatea unei Catedre virtuale Mihai Eminescu, si publicarea anul acesta a "Omagiului" lui Corneliu Botez, la 100 de ani de la aparitie, in cadrul Conferintei academice "Pentru Eminescu". Am tinut sa amintim ca astazi, de ziua Unirii, in urma cu 148 de ani, Mihai Eminescu participa la infiintarea societatii secrete "Carpatii", care avea ca deziderat unirea tuturor provinciilor romanesti in Dacia Mare. Eminescu mai contribuise la organizarea unor societati similare, Balcanii si Matei Basarab (vezi raspunsurile sale cu cheie la interogatoriul judecatorului Ghita Brusan: "Sunt Matei Basarab; am fost rãnit la cap de cãtre Petre Poenaru, milionar pe care regele l-a pus sã mã împuste cu pusca umplutã cu pietre de diamant cât oul de mare...”)

Dosarul Eminescu

Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare si intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformata si manevrata de toate regimurile politice care s-au succedat in Romania. Restabilirea adevarului despre Eminescu este o datorie de onoare a breslei ziaristilor. Ca multi alti ziaristi, Eminescu a intrat in malaxorul aparatului represiv al politiei politice si a devenit o problema si o afacere de Stat.

Cea mai insemnata parte a activitatii sale a fost dedicata gazetariei si politicii. Din 1876 devine ziarist profesionist - ocupatia sa principala pana la sfarsitul vietii. Debuteaza la Curierul de Iasi apoi, in1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor sef si redactor pe politica pana in 1883. In mod brutal, in iunie 1883, munca sa este intrerupta si este introdus cu forta intr-un ospiciu. Politia, sub comanda Puterii de stat, il transforma astfel pe Eminescu intr-unul dintre primii detinuti politici ai statului modern roman. Oricum, este primul ziarist caruia i se pune calus in gura in aceasta maniera dura. Metoda va fi perfectionata sub comunism.

Conservator

Eminescu isi asuma ca pe o profesiune de credinta lupta pentru Romania, amendand atat liberalii cat si conservatorii pentru politica de cedare in interesul marelui capital in chestiuni arzatoare ale timpului. Scria vibrant, scria cu patos dar si cu rigoare, scria cu o forta devastatoare. Maiorescu noteaza - „Eminescu s-a facut simtit de cum a intrat in redactie prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logica si verba“. „Stapan pe limba neaosa“ si cu o „neobisnuita caldura sufleteasca“, Eminescu insufletea dezbaterea publica si totodata izbea necrutator „iresponsabilitatile factorilor politici, afacerismele, demagogia si logoreea paturii superpuse“. Pe scurt, un ziarist de marca, o voce puternica, un spirit radical si incomod. Mihai Eminescu avea o functie publica foarte importanta ca redactor-sef al ziarului Timpul, care era organ oficial al Partidului Conservator. Maiorescu – la organizarea Partidului Conservator – a aratat clar pozitia lui Eminescu: „Cei 10 capi ai lui, si al 11-lea, domnul Mihai Eminescu, redactor la ziarul Timpul“.

De la Nistru pan’ la Tisa

Eminescu duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critica aspru Parlamentul pentru instrainarea Basarabiei, este intransigent atat fata de politica de opresiune tarista (,,o adanca barbarie“) cat si fata de cea a Imperiului Austro-Ungar si, totodata, isi acuza colegii, fruntasii conservatori, ca participa la infiintarea de institutii bancare in scop de specula. Situatia sa la ziar devine critica in 1880, mai ales dupa ce ataca proiectul de program al Partidului Conservator, lansat de Maiorescu, in care acesta pleda pentru subordonarea intereselor Romaniei si sacrifica romanii aflati sub puterea Imperiului Austro-Ungar. Cata vreme guvernele de la Budapesta ii oprima pe romani, ingradind accesul la scoala si Biserica, blocand cultivarea limbii materne - apropierea de Imperiu nu este posibila si nici recomandabila, avertiza jurnalistul.

Lovit la Timpul

Viena insa atrage ca un magnet si conservatorii se cupleaza cu liberalii - ,,la ciolan“, cum ar zice azi Ion Cristoiu. P.P Carp, inalt fruntas conservator, devine ambasador al liberalilor la Viena si cere sa i se puna surdina lui Eminescu (intr-o scrisoare catre Titu Maiorescu ii atrage atentia: „si mai potoliti-l pe Eminescu!“). Scarbit, acesta protesteaza: ,,Suntem barbati noi sau niste fameni, niste eunuci caraghiosi ai marelui Mogul. Ce suntem, comedianti, saltimbanci de ulita sa ne schimbam opiniile ca camasile si partidul ca cizmele?“ Ca urmare, in noiembrie 1881 Eminescu este inlocuit de la conducerea Timpului, este retrogradat, iar noul redactor-sef il ataca pe Eminescu in chiar ziarul pe care acesta il condusese.

Societatea Carpatii – serviciul secret roman al Daciei Mari


In 1882, Eminescu participa la fondarea unei organizatii cu caracter conspirativ, inscrisa de fatada ca un ONG de azi – Societatea Carpatii. Societatea isi propunea - conform Statutului, sa sprijine orice,,intreprindere romaneasca“. Se avea insa in vedere situatia romanilor din Imperiul Austro-Ungar. Considerata subversiva de serviciile secrete vieneze, organizatia din care facea parte Eminescu este atent supravegheata. Sunt infiltrati agenti in preajma lui Eminescu, inclusiv in redactie. Manifestarile organizate de „Societatea Carpatii“ ingrijorau in mod deosebit reprezentanta diplomatica a Austro-Ungariei in Romania. ,,Societatea Carpatii“ era un adevarat partid secret de rezerva, cu zeci de mii de membri (peste 20.000), care milita pe fata pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar si alipirea la Tara, dar executa si actiuni conspirative.

Urmarit de spionii Austro-Ungariei

Intr-o nota informativa secreta din 7 iunie 1882, redactata de ministrul plenipotentiar al Austro-Ungariei la Bucuresti, Ernst von Mayr, catre ministrul Casei imperiale si ministrul de Externe din Viena se raporta: „Societatea Carpatii“ a tinut la 4 iunie o sedinta publica, careia i-a precedat o consfatuire secreta. Despre aceasta am primit din sursa sigura (ceea ce inseamna nota unui agent infiltrat in organizatie - n.n.) urmatoarele informatii: subiectul consfatuirii a fost situatia politica.
S-a convenit acolo sa se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu in sensul de a admite existenta unei ,,Romanii iredente“. Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precautie. Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul“, a facut propunerea de a se incredinta studentilor transilvaneni de nationalitate romana, care pentru instruirea lor frecventeaza institutiile de invata-mant de aici, sarcina pe timpul vacantei lor in patrie, sa contribuie la formarea opiniei publice in favoarea unei "Dacii Mari". Sacareanu, redactorul adjunct de la „Romana libera“, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora romanii de acolo ii asteapta cu bratele deschise pe fratii lor“. (Arhivele St. Buc., Colectia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus - Hof – und Staatsarchiv Wien, Informationsburo, I.B.- Akten, K.159)

Tradatorii

Un alt un raport confidential catre Kalnoky, ministrul de Externe al Austro- Ungariei, informa despre o alta adunare a ,,Societatii Carpatii“, din care rezulta ca un anume Lachman, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt“ si foarte activ spion austriac, avea ca sarcina urmarirea pas cu pas mai ales a lui Eminescu. |n contextul notei informative se mai numeste un agent din vecinatatea imediata a lui Eminescu, care ar fi putut fi chiar vicepresedintele „Societatii Carpatii“, despre care se scrie negru pe alb ca este nici mai mult nici mai putin decat... spion austriac. (Numele acestuia reapare ulterior in procesul verbal adresat de comisarul Niculescu cu ocazia arestarii lui Eminescu: „informat de d.d. G. Ocasanu si V. Siderescu ca amicul lor d-l Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, ar fi atins de alienatie mintala“).

Nationalistii, urmariti si de rusi


Eminescu avea o statura publica impresionanta si era perceput drept un cap al conservatorismului dar si al luptei pentru unitate nationala, coordonata ulterior printr-o intreaga retea de societati studentesti din orase centre universitare din cuprinsul monarhiei Austro-Ungare. S-a creat un fel de «network» care avea ca obiectiv direct lupta pentru unitatea politica a romanilor. Pe langa ,,Societatea Carpatii“, au mai aparut la Budapesta Societatea „Petru Maior“, la Viena „Romania juna“, la Cernauti „Junimea“,„Dacia“, „Bucovina si Moldova“, in Transilvania societatea „Astra“ si, in vechea Romanie, „Liga pentru unitatea culturala a tuturor romanilor in vechea Romanie“, care avea filiale inculsiv la Paris. Toate aceste organizatii se aflau in obiectivul serviciilor secrete ale Rusiei tariste si Austro- Ungariei, fiind intens infiltrate si supravegheate. Colectia arhivelor politice vieneze cuprinde numeroase rapoarte similare cu notele informative care priveau activitatea lui Eminescu, considerat un lider primejdios.

Incomodul Eminescu

Baronul von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, il insarcinase pe F. Lauchman in acest sens: "Eminescu este in permanenta urmarit de F. Lachman, agent austro-ungar care avea sub observatie miscarea „iridenta“ a ardelenilor din Bucuresti si ale carui rapoarte sunt astazi cunoscute“. O nota informativa a baronului von Mayr denunta articolul lui Eminescu din „Timpul“, privitor la expansiunea catolicismului in Romania. |n 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor romanesti in Transilvania si il ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate. Condamna guvernul liberal pentru politica externa si interna, denunta cardasia conservatorilor cu liberalii si devine o povara incomoda pentru toata lumea. Tiradele si intransigenta sa deranjau pe toata lumea. Eventualitatea ca acesta sa devina candva parlamentar - ca multi alti ziaristi, ar fi fost nefasta pentru puterile externe din jurul Romaniei, deoarece ar fi putut genera un curent politic ostil si neconvenabil intereselor acestora.

Stia ca i se pregateste ceva


Eminescu este informat si simte ca i se pregateste ceva. |n 28 iunie 1883 se strange latul. Este luat pe sus de politie si bagat cu forta la ospiciu. Sunt incalcate desigur toate normele legale si i se insceneaza unul dintre cele mai murdare procese de defaimare si lichidare civila, la care au participat inclusiv ,,apropiati“ interesati prin diferite mijloace. Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importanta pentru istoria si politica Romaniei nu doar datorita arestarii lui Eminescu. Exact in aceasta zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul roman timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegrama lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul. |n cursul verii, Imperiul Austro-Ungar a executat manevre militare in Ardeal, pentru intimidarea Regatului Romaniei, iar presa maghiara perorase pe tema necesitatii anexarii Valahiei. Imparatul Wilhelm I al Germaniei a transmis de asemenea o scrisoare de amenintari, in care soma Romania sa intre in alianta militara, iar Rusia cerea, de asemenea, satisfactii.

Interzis si internat

Guvernul a desfiintat ,,Societatea Carpatii“ chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucuresti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea si internarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii si perchezitii ale sediului „Societatii Carpatii“ au fost devastate sediile unor societati nationale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagra a Vienei si au fost intentate procese ardelenilor. Exact in aceasta zi trebuia de fapt sa se semneze Tratatul secret de alianta dintre Romania si Tripla Alianta, formata din Austro-Ungaria, Germania si Italia. Tratatul insemna aservirea Romaniei Austro-Ungariei in primul rand, ceea ce excludea revendicarea Ardealului. Bucurestiul era dominat de ardeleni, care, ridicau vocea din ce in ce mai puternic pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile romanilor asupriti de unguri. Eminescu era in centrul acestor manifestari. Tratatul urma sa interzica brusc orice proteste pentru eliberarea Ardealului, iar conditia semnarii tratatului era anihilarea revendicarii Ardealului de la Bucuresti.

Suprimarea incepe de la 33 de ani

„Directiva de sus“ s-a aplicat la diferite nivele. Declararea nebuniei lui Mihai Eminescu este unul dintre ele. Asa-zisele ,,interese de stat“ l-au nimicit pe tanarul redactor - potentiala mare figura politica a Romaniei Mari, tocmai in anul cand implinea 33 de ani, varsta jertfei lui Ioan Botezatorul si a lui Iisus. Tratatul a fost semnat pana la urma in septembrie 1883, ceea ce a mutat lupta ardelenilor in Ardeal. Ce urmeaza in anii urmatori este un cosmar - bine regizat, in care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberata si va duce la moartea sa. Politia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele si toate documentele - cica sa nu fie distruse - depunandu-le la Academie dupa ani buni. Eminescu nu si-a mai vazut niciodata corespondenta, cartile, notele. |n manuscrisele din acei ani, cele care au scapat nedistruse de Maiorescu sunt insemnari derutante, care arata nivelul la care era hotarat sa actioneze Eminescu ca lider al „Societatii Carpatii“. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecintelor unei aliante a Casei Regale din Romania cu lumea germana, proiecte cu adevarat ,,subversive“, mergand pana la o rasturnare a lui Carol. Este usor de inteles ca actiunile sale au fost dejucate prin metodologia tipica „masurilor active“ specifice serviciilor secrete de acum dar si de atunci. Nimic nou sub soare pe campul ,,operativ“.

Otravit cu mercur


Se lanseaza zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantica, se inventeaza povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este batut in cap cu franghia uda, i se fac bai reci in plina iarna, este umilit si zdrobit in toate felurile imaginabile. Nu mai are unde sa scrie, se resemneaza cu situatia sa de condamnat politic si isi asuma destinul - nu fara insa a lupta pana in ultima clipa. |n 1888, Veronica Micle reuseste sa il aduca pe Eminescu la Bucuresti, unde urmeaza o colaborare anonima la cateva ziare si reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemica ce va zgudui guvernul, rupand o coalitie destul de fragila, de altfel, a conservatorilor (care luasera, in fine, puterea) cu liberalii. Repede se afla, insa, ca autorul articolului in chestiune este „bietul Eminescu“. Si tot atat de repede acesta este cautat, gasit si internat din nou la balamuc, in martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politica pusa la index. Defaimarea sa nu a incetat nici astazi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continua si azi. I se fac rechizitorii si procese de intentie si denigrat de anti-romani.

Eminescu nu a fost nebun

Abia recent s-a dovedit, prin contributia unor specialisti in medicina legala - cum este Vladimir Belis, fost director al Institutului de Medicina Legala, sau cu aportul doctorului Vuia, ca mitul bolilor sale a fost o intoxicare de cea mai joasa speta.
Punand cap la cap toate dovezile stranse ani de zile, Ovidiu Vuia scrie: „Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari din domeniul patologiei creierului, sunt cat se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues si nu a avut o dementa paralitica“. Lui Eminescu i s-a facut autopsia in ziua de 16 Iunie 1889, existand un raport depus la Academie, nesemnat insa. Creierul sau, dupa autopsie, s-a constatat ca are 1495 de grame, aproape cat al poetului german Schiller. Iar apoi este ,,uitat“ pe fereastra, in soare. Creierul sau era o dovada stanjenitoare a falsitatii teoriei sifilisului – deoarece aceasta boala mananca materia cerebrala. |n manualele de astazi continua prezentarea deformata a adevarului in ce il priveste pe Eminescu. Insa propagarea operatiunii de dezinformare in care cad multi, din necunostinta de cauza, este inceputa de pe vremuri de serviciile secrete al Austro-Ungariei si continuata apoi de dusmanii Romaniei. „Tinta“ Eminescu inca preocupa diferite cancelarii si „grupuscule elitiste“ - in fapt extensii ale unor grupuri de putere care isi perpetueaza misiunea de destructurare a valorilor simbolice ale Romaniei.

George RONCEA / Civic Media

Jurnalistul Cristian Geambaşu: Agora anticreştină a lui Amenabar. Drumul spre Sodoma şi Gomora e în curs de asfaltare

Hypatia le vorbeşte unor studenţi destul de copţi într-un amfiteatru, despre care vom afla repede că era parte din faimoasa bibliotecă din Alexandria. Decorurile respiră grandoare, costumele respectă linia clasică a vremii, de zici că însuşi Armani cu “Bote” îşi dăduseră mîna să iasă ceva cool. Dar cine-i Hypatia? Hypatia este matematiciană, astronoamă şi filosoafă, deci e genul acela rar de femeie căsătorită cu ştiinţa. De aceea respinge avansurile lui Orestes, fiul unui alt Orestes. Mai respinge ceva frumoasa şi puţin frigida Hypatia. Convertirea la credinţa creştină. Şi uite aşa ajungem la subiectul propriu-zis al filmului “Agora” semnat de spaniolul Alejandro Amenabar.

Dacă un extraterestru tocmai picat pe Terra intră într-un cinematograf dintr-un mall, oricare ar fi acela, din orice oraş al lumii noastre, ar înţelege repede, fără să-şi pună mintea foarte tare la contribuţie. Şi fără să stăpînească vreo limbă, nici măcar de circulaţie internaţională. Ce vede extraterestrul nostru care habar nu are cu ce se mănîncă istoria şi religia lumii în care el tocmai a fost paraşutat? În primul rînd, un oraş prosper şi civilizat, în care au înflorit artele şi ştiinţa, un loc în care se gîndeşte liber, un spaţiu unde oamenii luptă cu ideile şi mai puţin cu sabia, dar un loc care începuse să fie terorizat de o grupare barbară. Aceşti indivizi violenţi, nemiloşi, fanatici, vicleni, primitivi şi murdari se numeau creştini. În treacăt se înţelege că şi creştinii ăştia ar fi fost cîndva persecutaţi, dar acum îşi cîştigaseră dreptul să activeze la lumină. Situaţie de care tocmai profitau.

Spre deosebire de ceilalţi locuitori ai Alexandriei, cetăţeni cu spirit civic, liniştiţi, culţi, umanişti, cei care îşi spuneau creştini credeau într-un singur Dumnezeu, un anume Iisus. Asta nu ar fi fost foarte grav, deşi încălca curentul vremii de a te închina la mai mulţi zei. Nenorocirea este că intruşii din Agora, locul acela din cetatea antică unde se dezbăteau problemele urbei şi ale ţării, voiau să-şi impună punctul de vedere cu forţa. Ceea ce şi reuşesc cu largul concurs al autorităţii romane din provincia alexandrină. Creştinii calcă pe cadavre şi pe foc în drumul lor spre confiscarea puterii în Alexandria. Numitul Ammonius este conducătorul unei facţiuni paramilitare a creştinilor, parabolanii. Ei sînt cei care devastează şi incendiază Biblioteca din Alexandria, locul sacrelor papirusuri fiind luat după asalt de tot felul de animale domestice care păşteau nu se ştie ce printre ruine.

În cea mai bună tradiţie a naziştilor, parabolanii ard ştiinţa “păgînă” conţinută de zecile de mii de papirusuri ale Bibliotecii, în vreme ce faimoasa Hypatia, salvată in extremis de cîţiva sclavi credincioşi, îşi continuă cercetările despre traiectoria elipsoidală a Pămîntului. Tot creştinii, prin braţul lor înarmat şi paramilitar numit parabolanii sînt cei care împing în negura violenţei ultimul licăr de spiritualitate al Alexandriei. Filosoafa refuză să se convertească la noua credinţă, deşi fusese implorată de Orestes, ajuns între timp prefect al Alexandriei, şi de Synesius, episcop de Cyrene, şi el fost student. Chiril, şeful creştin al Alexandriei şi, implicit, al parabolanilor, ordonă eliminarea Hypatiei, iar ciracii nu stau pe gînduri omorînd-o prin lapidare, adică prin bătaie cu pietrele. Ce mai contează că profetul acela numit Iisus îi povăţuise să se gîndească bine înainte să ridice piatra?

Filmul se termină cu lacrimile lui Davus, sclavul care o iubise pe Hypatia, dar împotriva căreia se răzvrătise. Ba nu, filmul se termină cu extraterestrul nostru care se ridică de pe scaunul cinematografului convins că acei oameni răi numiţi creştini trebuie pedepsiţi cumva. Cei care ucid, distrug şi terorizează în numele unor idealuri nobile nu au ce căuta nici pe Pămînt, nici pe Alfa Centauri.

Carevasăzică, Alejandro Amenabar a reuşit.
A reuşit să facă un film anticreştin.
A reuşit fiindcă e un regizor foarte bun şi îşi făcuse mîna cu “Mar Adentro”.
A reuşit fără să rişte nimic, fiindcă el ştie că, de fapt, creştinii nu sînt aşa. Şi nu au fost niciodată aşa, şi nu ei au incendiat Biblioteca din Alexandria.

Dar e la modă un nou sport printre mulţi intelectuali de vază ai timpurilor noastre. E în trend să te declari laic. Ori liber cugetător. Deschis la minte. În viziunea dînşilor, a noilor Hypaţi, morala creştină e ceva expirat. E ceva care pune piedici minţilor curajoase şi libertine. Acel ceva trebuie combătut. La treabă! Drumul spre Sodoma şi Gomora a fost pietruit, iar acum e în curs de asfaltare. Alejandro Amenabar îşi face bine treaba. Mult mai bine decît Bechtel.

Sursa

http://blogsport.gsp.ro/geambasu/2010/01/24/agora-anticrestina-a-lui-amenabar/