Atacarea lui Nichifor Crainic, tăcerea teologilor şi stăpânirea “duşmanilor omului”. Vezi video Dumitru Moldovan şi Grigore Caraza, recitând din poeziile detenţiei

Anul trecut, Jurnalul Naţional, prin Clara Mărgineanu, propunea cititorilor acestui ziar recuperarea unui scriitor gândirist de anvergură europeană, şi anume a lui Vintilă Horia. După cum se ştie, în 1960, scriitorului i s-a acordat Premiul Goncourt. Deşi era primul străin căruia i se acorda acest titlu, autorităţile comuniste din România, cu concursul comuniştilor francezi (prin intermediul oficiosului lor, L'Humanite), îl denunţă pe Vintilă Horia ca legionar şi antisemit. În urma acestor uneltiri, într-un mediu intelectual în care concepţiile bolşevice erau de bonton, premiul nu a mai fost acordat. “Pe mine nu m-au atacat reprezentanţii nu ştiu cărei etnii sau ai nu ştiu cărui regim politic. M-au atacat duşmanii omului”, avea să scrie Vintilă Horia.

Astfel de denunţuri erau la ordinea zilei în timpul regimului comunist, instrumentate, în general, prin securiştii din ambasadele româneşti (vezi cazurile arhicunoscute ale lui Mircea Eliade, episcopului Valerian Trifa şi parintelui Gheorghe Calciu). Iată că practica denunţului revine în publicistica românească. Acum câteva zile, în Jurnalul Naţional, a apărut o notă, nesemnată, prin care se semnalizează o postare pe facebook a Elenei Udrea în care aceasta folosea un citat al lui Nichifor Crainic ("A fi naţionalist în România, adică a-ţi închina viaţa ridicării neamului şi ţării tale, însemnează a te aşeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii şi a trăznetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic mai prigonită şi mai lovită decât dragostea supremă de românism").

JN îl acuză pe creatorul unei importante direcţii de gândire în cultura românească, de, aţi ghicit, legionarism şi antisemitism. Politiciana, lipsită de scrupule, elimină postarea incriminată, acceptă atributele pe care ziarul le acordă lui Nichifor Crainic şi, în plus, îl adaugă şi pe acela de “colaborator al Securităţii” (dânsa cred că nici măcar nu a mai văzut vreunul, d-apoi să mai colaboreze cu aceştia în partidul din care face parte!).

Cel acuzat a fost întemniţat timp de 15 ani în închisorile comuniste de la Jilava, Văcăreşti şi Aiud. După ieşirea din închisoare, le-a spus apropiaţilor: “Am cunoscut iadul!”. Oare are dreptul cineva care nu a trecut măcar o zi prin puşcăriile comuniste, să-l judece pe Nichifor Crainic sau pe alţi întemniţaţi pentru unele căderi? Intransingentul Grigore Caraza, un om cu un comportament ireproşabil în închisorile comuniste, nu a avut nimic de reproşat Profesorului. "De la dânsul mi-au rămas întipărite în memorie atâtea lucruri care au avut menirea să-mi anihileze o bună parte din suferinţele ce m-au însoţit toată viaţa", a scris acesta în cartea sa de memorii "Aiud însângerat", descriind înfometarea şi torturile fizice şi psihice la care a fost supus gânditorul. Dar pentru a simţi măcar puţin din mângâierea adusă sufletelor deţinuţilor de poeţii închisorilor, printre care la loc de frunte s-a aflat Nichifor Crainic, am să dau cuvântul doamnei Aspazia Oţel Petrescu: "Nu este cuvânt să poată tălmăci cât de alinător era, într-un izolator infam, să-ţi culci capul pe o metaforă de Radu Gyr, să te acoperi cu plapuma unui vers de Nichifor Crainic, să îl iei de mână pe Ciurunga şi să suspini eliberat de însingurare, sărutând odată cu Vasile Voiculescu picioarele Îngerului durerii". Iar un mare duhovnic, îmbunătăţit de suferinţa îndurată în temniţele comuniste, e vorba de Părintele Justin Pârvu, ne spune că poezia, alături de rugăciune, a fost hrană sufletească pentru cei din închisori

Pentru respectarea adevărului, trebuie spus că Nichifor Crainic nu a fost aderent al Mişcării Legionare. A fost, pentru o scurtă perioadă de timp, între 1932 şi 1933, apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu. De altfel, la procesul intentat liderului legionar, Crainic declară că nu mai vorbise cu acesta de mai mult de trei ani. Aceasta nu-l împiedică, însă, să spună că nu-l crede pe Codreanu capabil de trădare, cerând să fie întrebat lucruri serioase. Această depoziţie nu a rămas fără urmări. Crainic şi-a văzut desfiinţată catedra de mistică şi ascetică ortodoxă de la Facultatea de Teologie, al cărei titular era. Într-un cuvânt al Părintelui Stăniloae suntem asiguraţi că mentorul revistei Gândirea n-a fost închis pentru "vina de-a fi aparţinut vreunui partid politic, ci pentru simplul fapt că s-a manifestat ca ziarist şi ca poet român creştin". De altfel, acuzele de azi nu sunt noi. Aceleaşi acuzaţii i-au fost aduse în 1945, când a făcut parte din lotul ziariştilor, fiind judecat de aşa-zisul Tribunal al Poporului, în care soţia lui Brucan, Alexandrina Sidorovici, a fost acuzator public, proces în urma căruia Nichifor Crainic a fost condamnat la moarte

Ne punem, însă, întrebarea: şi dacă ar fi fost legionar? Cum au fost atâţia străluciţi intelectuali ai perioadei interbelice, dintre care îi amintim doar pe Mircea Eliade, Constantin Noica sau Petre Ţuţea. Ce facem, eliminăm această uriaşă elită interbelică din circuitul culturii române pentru opţiunile ei politice? Ne putem permite aşa ceva? Cui foloseşte? În niciun caz românilor. Aşa au procedat francezii cu Celine sau nemţii cu Heidegger?

Aplicarea etichetei de antisemit poate echivala în societatea de astăzi cu moartea civilă. De ce fel de antisemitism poate fi acuzat Crainic? Articolul „Rasă şi religiune”, publicat de teologul român în februarie 1935 în revista Gândirea, este dovada cea mai elocventă a desfiinţării teoriei superiorităţii rasiale, pe care o consideră o nebunie, susţinută în acea vreme de nazismul german. Au fost voci care l-au acuzat de un antisemitism cu justificare teologică. Antisemitismul, însă, nu este propriu unui creştin. E drept, există o idee, susţinută de unii, cum ar fi Léon Poliakoff, cum că originile antisemitismului se găsesc în creştinism. Pentru unii ca aceştia, evangheliile sunt antisemite, iar mulţi dintre Sfinţii Părinţi ar fi cam antisemiţi. Leon Volovici, în tradiţia lui Leon Poliakoff (apud Vladimir Tismăneanu) şi a comunistului Zigu Ornea, scria în lucrarea „Ideologia naţionalistă şi problema evreiască”: „Românismul lui Crainic, Nae Ionescu şi al discipolilor lor implică, prin importanţa acordată elementului creştin-ortodox (n.m. - sublinierea îmi aparţine), excluderea evreului din sfera etnicului şi a naţionalului”. De menţionat că aceasta este poziţia fostului şef al Centrului Internaţional de Studiere a Antisemitismului! O astfel de prismă a abordării l-a făcut pe Volovici să îi considere pe artizanii culturii române ca fiind antisemiţi, de la Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu şi Simion Bărnuţiu, trecând prin Mihai Eminescu, Ioan Slavici şi I.L. Caragiale, până la Nae Ionescu, Nicolae Iorga şi Mircea Vulcănescu.

Cred că tăcerea teologilor ortodocşi în faţa unor atacuri concentrice împotriva corifeilor creştini, în general, a lui Nichifor Crainic, în caz particular, trebuie să înceteze. Marele teolog şi poet creştin, sprijinit de Părintele Stăniloae, Vasile Băncilă, Ovidiu Papadima, Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi mulţi alţii, a trasat direcţiile celui mai important curent de gândire românească ortodoxă dintre cele două războaie mondiale, lăsând o importantă moştenire spiritualităţii ortodoxe. Regimul comunist l-a trecut pe lista autorilor ale căror cărţi trebuie interzise din principiu. Astăzi, ostracizarea lui Nichifor Crainic continuă. Şi nu numai a lui. Ne amintim de scandalul fabricat anul trecut în cazul Radu Gyr. Cât despre omerta din jurul lui Nae Ionescu, cel mai important îndrumător spiritual al elitei interbelice, ce avem de spus? Sau despre motivele care sunt invocate pentru canonizarea oficială a sfinţilor închisorilor? Nu sunt toate acestea expresia „monoideismului silnic, care sterilizează spiritul şi întunecă perspectiva spre ziua de mâine” (Nichifor Crainic)? Oare vom mai scăpa de sub stăpânirea duşmanilor omului?

Florin Palas

 
Grigore Caraza recitand Iisus in celula de Radu... de VictoRoncea

Monahul Nicolae Steinhardt, de dincolo de mormânt: Statul care cere aservirea conştiinţei este Mamona. De ce este monahul Filotheu împotriva actelor electronice?

Din Jurnalul fericirii, de părintele Nicolae Steinhardt:

"Anticreştinismul ce face? Generalizează păcatul, acum toţi sunt în stare de vinovăţie permanentă, nu mai eşti osîndit pentru ceea ce ai făcut, ci pentru ceea ce eşti."

Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu" (Matei 22, 21; Marcu 12; 17; Luca 20,25). Fraza e clară, dar regimurile totalitare, adăugîndu-i şi Rom. 13, cer credincioşilor să le dea [în baza acestui text] ascultare şi respect. Iar mulţi creştini, care-şi confundă religia cu prostia, sar şi ei să le aprobe: „e text!" Numai că ei nu citesc atent.
Dăm Cezarului – cezarul se tălmăceşte: statului - ce este al său, numai dacă e în adevăr stat şi se poartă în consecinţă. Cînd statul (Cezar) se îndeletniceşte cu ale lui, cu întreţinerea drumurilor, menţinerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea ţării, administraţie şi împărţirea dreptăţii, i se cuvine respectul şi tot ce este al său: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci însă cînd Statul nu mai e Cezar ci Mamona, cînd regele se preface în medicine-man şi puterea civilă în ideologie, cînd cere adeziunea sufletească, recunoaşterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conştiinţei şi procedează la „spălarea creierului", cînd fericirea statală devine model unic şi obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilită de Mîntuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condiţiile obligativităţii contractului: identitatea părţilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mîntuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi lui Mamona ce este al lui Mamona, ci dimpotrivă (Matei 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poţi sluji şi lui Mamona şi lui Dumnezeu. Cînd pe scaunul de domnie lumească stă un Cezar, îndemînarea nu este interzisă, şi Biserica de-a lungul veacurilor şi-a avut politica ei. Dar cînd politica încape în mîinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin: deîndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălţat steagul naţional.
Aşadar Cezarului - cele cuvenite. Cu Mamona însă - nici o legătură, oricît de mică - nici măcar asupra punctelor comune. Lui Mamona - numai blestemele din moliftele Sfîntului Vasile cel Mare.

Diavolul: - Să încheiem un pact.
Creştinul: - Nu.
Diavolul: - Atunci hai să semnăm un document prin care recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru.
Creştinul: - Nu.
Diavolul: - De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil?
Creştinul: - Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu.

Cînd se produce conflict între porunca divină (sau dreptul natural) şi porunca omenească (legea pozitivă) nu încape îndoială pentru un creştin. Dar creştinul, ca şi Hamlet, e îndreptăţit să nu voiască a-şi pierde viaţa. Va încerca deci să găsească o soluţie pentru a nu călca porunca divină şi nici a muri. Soluţii, în general, se găsesc, şi nu toate sunt neapărat dezonorante. - Cînd regele Eduard al Vll-lea al Angliei a cerut să fie scos din for¬mula de jurămînt pasajul potrivnic cetăţenilor catolici, i s-a răspuns că formula nu poate fi modificată şi toate stăruinţele regale au fost respectuos respinse. Regele totuşi era hotărît să nu-şi jignească o parte din supuşi. A rostit jurămîntul aşa cum i se prezentase, iar în dreptul pasajului cu pricina a fost apucat de o violentă criză de tuse. După aceea a rostit jurămîntul în continuare, pasajul anti-catolic fiind reprezentat prin respectiva tuse. - Creştinismul ne cheamă nu numai la oarbă supunere, ci şi la toleranţă, înţelepciune, dreaptă socotinţă şi inteligenţă, aşa încît soluţia lui Eduard al Vll-lea a fost creştină. Dacă însă, la nevoie şi la adicătelea, nu mai există scăpare, orice iscusinţă este exclusă: arborăm pavilionul naţional, ne vindem haina şi cumpărăm sabie, ne aşternem de moarte, înfruntăm primejdia.
Altfel, trăim, dar trişti - şi cu insomnii."


Mici observaţii (ale monahului Filotheu - n.n.):

Am fost întrebat în ultimii patru ani nu o dată de ce sînt împotriva actelor electronice şi ce temei teologic am pentru a mă opune lor. Textul de mai sus este un foarte bun temei. Ce poate fi mai teologic decît lupta pentru mîntuire, adică lupta pentru unirea cu Dumnezeu şi totdeodată lupta împotriva păcatului? Discuţiile seci, aparent savante şi ştiinţifice, uscate de orice Duh dătător de Viaţă? Nicidecum, niciodată. Pentru aceea, Creştinul care se luptă pentru unirea cu Dumnezeu şi împotriva păcatului este pe drumul cel mai adevărat, mai sigur şi mai certificat al teologiei apostolice şi patristice.

Iată: "Anticreştinismul ce face? Generalizează păcatul, acum toţi sunt în stare de vinovăţie permanentă, nu mai eşti osîndit pentru ceea ce ai făcut, ci pentru ceea ce eşti."

Aşadar stăpînirea lui Antihrist osîndeşte întreaga omenire să trăiască în păcat. Se va ajunge acolo? S-a ajuns deja, pentru că aceasta este ţinta finală a globalizării: eludarea şi ascunderea oricărui bine, adevăr, frumos şi oricărei dreptăţi şi murdărirea tuturor sufletelor cu răutate, viclenie, minciună, indiferenţă, spurcăciune şi tiranie. Va fi vremea implantării globale vremea acestei stăpîniri a întunericului? După cîte se vede, da, cel mai probabil.

Şi actele electronice ce sînt? Treapta de la intrarea în iadul acesta pămînesc. Rezultă, aşadar, cît se poate de teologic şi de duhovnicesc, că a ne opune acestora este o faptă bună, este tot una cu a tăia de la mine încuviinţarea păcatului pe care am să-l săvîrşesc. De la încuviinţare pînă la păcat mai sînt de obicei cîteva trepte, dar toţi Sfinţii Părinţi numesc încuviinţarea păcat săvîrşit deja. "Cel ce păcătuieşte cu gândul, prin însăşi iuţeala gândului, făptuieşte păcatul", zice Sfîntul Theotim al Tomisului.

Am primit actele electronice ale statului global? Dar acesta nu se ascunde în a-mi mărturisi că vrea să ştie totul despre mine prin introducerea cipurilor din acte. Globalizarea păcatului va duce în final la scoaterea în afara legii a faptelor bune, aşa cum s-a reuşit de multe ori în vremea vechiului regim comunist. E limpede că cei zecii de ani de comunism au fost doar o treaptă, un simplu experiment pentru implementarea comunismului "cu faţă umană" (expresia duce direct la cuvintele Apocalypsei, care pomeneşte de mai multe ori despre "chipul fiarei", căreia i se vor închina cei ce-şi vor pierde sufletele) la scară globală. Statul global al cetăţeniei electronice va ajunge, cel mai probabil, să decreteze omenia contravenţie şi compasiunea infracţiune.

Am ajuns din nou la cuvîntul strigat în Decembrie 1989: Vom muri şi vom fi liberi. Dumnezeu să ne ajute!