Decăderea vieţii creştine în viziunea Părinţilor Deşertului.

“Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, pentru că eşti căldicel – nici rece, nici în clocot – am să te vărs din gura mea.”

Apoc. III, 15-16

“A zis iarăşi, că Dumnezeu nu sloboade războaiele pentru neamul acest ca peste cei vechi, căci ştie că sunt slabi şi nu pot suferi.” (Avva Antonie 25)

“Zis-a avva Ioan, că a văzut oarecare din bătrâni în vedenie cum trei călugări stau de această parte de mare. Şi s-a făcut glas către dânşii din cealaltă parte, zicând: luaţi aripi de foc şi veniţi la mine! Şi doi au luat şi au zburat de cealaltă parte; iar celălalt a rămas; şi plângea foarte şi striga. Apoi, mai pe urmă s-au dat şi lui aripi, însă nu de foc, ci slabe şi neputincioase şi cu osteneală cufundându-se şi ridicându-se, cu necaz mult a venit de cealaltă parte. Aşa şi neamul acesta, deşi ia aripi, însă nu de foc, ci slabe şi neputincioase.” (Avva Ioan Colov 14)

“Fraţii părinţi ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe urmă. Ce am lucrat noi?, ziceau ei. Şi răspunzând unul dintre ei, mare cu viaţa şi cu numele, avva Ishirion a zis: noi poruncile lui Dumnezeu le-am făcut. Şi răspunzând fraţii au zis: dar cei de după noi, oare ce vor face? Şi a zis: vor să vină la jumătatea lucrului nostru. Şi au zis fraţii: dar cei de după dânşii? A zis avva Ishirion: nu au nicidecum lucru cei ai neamului şi rândului aceluia, ci va să le vină lor ispită. Şi cei ce se vor afla lămuriţi în vremea aceea, mai mari şi decât noi şi decât părinţii noştri se vor afla.” (Avva Ishirion 1)

- texte selectate din Pateric ca fragmente ale unei oglinzi în care se reflectă starea lumii creştine astăzi la două milenii d. Hs. şi propuse spre a fi meditate şi comentate de către un părinte drag

Atitudinea studenţilor şi a cadrelor didactice de la Istorie faţă de proiectul legii educaţiei naţionale.

Postez scrisoarea studenţilor şi profesorilor de la Istorie pentru atitudinea curajoasă (chiar dacă e curioasă detaşarea lor de naţionalism: adică om fi noi de diverse orientări politice, dar naţionalişti nu suntem, asta e ceva rău, că aşa ne-au învăţat Zoe Petre şi Lucian Boia) în ce priveşte scoaterea din programă a istoriei patriei din majoritatea liceelor româneşti şi dispariţia acesteia din examenele care încheie ciclurile de învăţământ, aşa cum prevede proiectul Legii Educaţiei Naţionale (sic, educaţie naţională fără istorie naţională?). O tentativă similară a avut loc acum câţiva ani în Franţa, însă protestele viguroase ale liceenilor şi studenţilor i-au determinat pe experimentatori să-şi retragă proiectele nefaste, care vizează desfiinţarea identităţilor naţionale. Acum a venit rândul României să fie testată la poligonul de încercări. Ce facem? Rezistăm sau ne lăsăm călcaţi în picioare? "Fi-vom noi generaţia debilă şi laşă?" (Florin Palas)

Pledoarie pentru viitor

Domnule Preşedinte,
Doamnelor şi domnilor membri ai Parlamentului României,

Vă adresăm această scrisoare în calitatea pe care o aveţi, de depozitari ai încrederii oferite de societatea românească prin votul care v-a fost acordat. În spaţiul public s-a extins progresiv, în ultimii douăzeci de ani, un discurs care tinde să diminueze şi să marginalizeze în conştiinţa publică importanţa trecutului societăţii româneşti.

Departe de a contesta dreptul la liberă gândire şi expresie, noi înşine fiind membri ai unui corp profesional ce îşi fondează existenţa pe gândirea critică, atragem aici atenţia asupra riscurilor pe care le prezintă devalorizarea studierii sistematice şi a cunoaşterii istoriei naţionale, precum şi a istoriei în general. Punctul de vedere pe care îl susținem nu este unul politic şi partizan, diversitatea afilierilor noastre în acest sens fiind evidentă, nu este nici unul naţionalist, ci izvorăşte din perspectiva pe care ne-o oferă profesiunea şi din datoria pe care o avem ca intelectuali și cetățeni.

România contemporană traversează o criză de identitate care o împiedică să-şi definească obiectivele şi să atingă un minim consens necesar oricărui progres. Lipsa de echilibru a ideologiei oficiale comuniste în tratarea istoriei a fost urmată, după 1990, în discursul public, de un exces simetric în sensul erodării oricărui simţ al încrederii în sine, în valorile şi modelele pe care le-ar putea avea poporul nostru.

Suntem alarmaţi de faptul că această viziune riscă să fie favorizată prin diminuarea constantă a rolului istoriei în educaţia generaţiei tinere, sugerată de unele poziţii mai mult sau mai puţin oficiale venite din partea unor reprezentanți ai Ministerului Învăţământului.

Nu este vorba numai despre posibila reducere a numărului de ore dedicat disciplinei, dar şi de dispariţia acesteia din examenele care încheie ciclurile de învăţământ. Vă invităm să reflectaţi alături de noi la importanţa pe care o au studiile istorice: departe de a fi nepractice, acestea sunt o sursă de coeziune socială, oferă repere morale şi identitare în absenţa cărora nici o societate nu poate avansa. Pentru viitorul României, inclusiv în contextul european în care, pe bună dreptate, considerăm că se află destinul nostru, apărarea acestor repere este una dintre îndatorile pe care trebuie să le asumăm noi ca intelectuali şi profesionişi şi dumneavoastră ca lideri şi responsabili politici.

Toate momentele importante ale fondării statului modern, toate deciziile hotărâtoare care au făcut România să progreseze în ultimii două sute de ani s-au bazat, la fel ca în cazul oricărei alte naţiuni, pe conştiinţa istorică, pe credinţa în dreptul nostru de a avea un destin. Oricare ar fi proiectele pe care le propuneţi societăţii româneşti astăzi, ele nu pot porni de la ignorarea acestui trecut, cu toate momentele sale, constructive sau controversate. Proiectarea viitorului cere solidaritate socială, or tocmai aceasta nu se poate obţine prin erodarea valorilor pe care le avem în comun.

Abandonarea educaţiei istorice, diminuarea rolului său în şcoală, va conduce la adâncirea crizei valorilor, cu efecte auto-distructive. Nici una dintre naţiunile membre ale Uniunii Europene nu a ales o asemenea cale şi nu a abdicat de la valorile sale definitorii, ci a căutat modalităţi de a le asocia identităţii europene aflată astăzi în plină construcţie. Documentele europene 94/C229/01 şi 2006/962/EU consideră studierea istoriei naţionale, europene şi universale în şcoală ca element fundamental pentru constituirea solidarităţii europene, cu un rol esenţial în formarea competenţelor civice ale cetăţenilor uniunii (una dintre cele 8 competenţe–cheie caracteristice educaţiei durabile). Două recomandări ale Consiliului Europei, 1283/1996 şi 15/2001 sunt dedicate numai predării istoriei în şcoală în secolul XXI.

Noi, semnatarii acestei scrisori, precum şi dumneavoastră, destinatarii săi, aparţinem unor generaţii variate. Unii dintre noi am fost martorii unor schimbări radicale de regim politic, ai unor evoluţii dramatice ale lumii, care ne semnalează valoarea formatoare pe care o are studiul istoriei într-o societate cuprinsă de globalizare. Înţelegerea mecanismelor schimbării şi a diversităţii culturale reprezintă un instrument util şi o resursă indispensabilă pentru cei care, putem anticipa, vor trăi în deceniile viitoare transformări accelerate şi frecvente ale realităţii.

Pledoaria noastră nu este una în favoarea trecutului, ci în favoarea utilizării înţelepte a trecutului pentru câştigarea dreptului la viitor. Acesta a fost dintotdeauna rolul principal al studierii istoriei, iar o simplă privire asupra sistemelor de educaţie în ţări pe care le admirăm, din Europa sau din afara sa, ne arată că rolul ei nu s-a epuizat, ci este permanent revalorizat. Vă adresăm această scrisoare având încredere în dorinţa dumneavoastră de a face alegerile cele mai bune pentru societatea românească. Nu există viitor fără solidaritate şi identitate, iar identitatea unei naţiuni nu poate fi construită fără cele trei repere fundamentale din care se compune: istoria, limba şi cultura. Diminuarea statutului lor în şcoală nu va conduce la un învăţământ care să ne reconstruiască societatea, ci la unul care să-i adâncească alienarea şi confuzia.

Sursa: Romania Vorbeste

Lupii şi vulturii din România, executaţi ca duşmani ai poporului în anii '50.

In anii '50, animalele şi păsările de pradă din România au fost trecute în categoria "duşmanilor poporului" şi exterminate fără milă, cu otrăvuri, bâte şi pietre. Printre speciile care au avut de suferit: lupul, vulturul bărbos, dropia şi chiar pelicanul.

Campania de ucidere în masă a lupilor, începută în 1950, a durat nu mai puţin de zece ani. După cum am aflat de la Dumitru Murariu, directorul Muzeului Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa", motivaţia autorităţilor a fost că lupii omorau vânatul - cerbi, căprioare. Aşa că au fost puse în pădurile patriei bucăţi de carne cu otravă, drept capcane pentru temutele carnivore. Se folosea cianura de potasiu. S-a ajuns astfel ca populaţia de lupi din ţara noastră să fie exterminată în scurt timp.

Zăganul - victimă colaterală

Dar nu s-a întâmplat doar atât, pentru că la "prinzătoare" mai veneau şi păsări răpitoare, precum zăganul, vulturul pleşuv şi codalbul. Au muşcat şi ele din "prada" otrăvită. A fost o lovitură cumplită mai ales pentru zăgan - o specie aflată, la vremea aceea, în declin. A şi dispărut, la scurt timp după aceea, din ţara noastră. Vulturul bărbos, cum i se mai spunea, era cea mai frumoasă dintre răpitoarele cerului din România, susţin biologii. Un adevărat "avion" cu pene multicolore. Când îşi deschidea aripile, ajungea la o anvergură de aproape trei metri.

Premii pentru uciderea lupilor

Se organizaseră în toate judeţele centre speciale pentru colectarea pielilor de lup. Dar acolo se puteau aduce şi gheare ale unor păsări răpitoare. Se considera că nu doar lupul este nociv pentru patria noastră, ci şi unele păsări, precum cioara, uliul şi vulturii. Acuzaţia pentru vulturi era că răpeau pui

de animale - capră neagră, de pildă, în timp ce uliul dădea iama în gospodăriile oamenilor, printre orătănii. Mai-marii vremii promiteau chiar şi premii - bani sau alte favoruri - celor care aduceau mai multe piei de lup sau gheare de păsări răpitoare, ca dovadă că uciseseră "infractorii". Trebuie menţionat aici că lupul e considerat un "sanitar" al pădurii. El vânează, în primul rând, animalele bolnave

sau degenerate. "S-a observat, după dispariţia lupului, un număr tot mai mare de căpriori cu anomalii", arată Dumitru Murariu. Din fericire, lupul a reapărut, mai târziu, în România, azi populaţia fiind aproape refăcută, datorită migraţiei acestor animale din Ucraina. "Dacă acum ţara noastră are locuri fruntaşe, pe plan mondial, la trofee de căprior şi cerb, este datorită selecţiei naturale pe care lupii o fac, ca sanitari ai pădurii", conchide academicianul.

Pelicanul - luat în cătarea puştii

S-ar putea spune că românii şi-au decimat singuri bogăţiile naturii, de-a lungul vremii. Există mărturii ale unui "război" similar, de data asta purtat în Delta Dunării, împotriva păsărilor care, vezi-Doamne, mâncau prea mult peşte, făcând pagubă în producţia piscicolă a ţării. Lotul vinovaţilor era mare - pelicanul, cormoranul, lopătarul, stârvul cenuşiu şi stârvul de noapte. N-a avut nicio importanţă opinia oamenilor de ştiinţă, care susţineau că aceste păsări mânâncă doar peşte de talie mică, într-o cantitate infimă. "Conform studiilor, aceste păsări consumă câteva sute de grame de peşte, şi asta nu în fiecare zi", arată directorul Muzeului "Antipa". Dar parcă a contat aşa ceva pentru paznicii crescătoriilor de peşte din Deltă! Ei împuşcau fără milă păsăretul. Alţii incendiau vegetaţia, chiar în locurile în care se ştia că sunt colonii de păsări, pentru a fi alungate. Asemenea "eroi" primeau diverse recompense, fie alcool, fie câte un cartuş pentru fiecare gheară de pasăre răpitoare pe care o prezentau drept trofeu - semn că omorâseră acea necuvântătoare. Urmele masacrului din trecut se mai văd şi azi - pelicanul creţ e pe cale de dispariţie în ţara noastră.

Dropia - exterminată cu bâte şi pietre

Alt "inamic" a fost dropia. O înaripată de mărimea unui curcan, cu penaj frumos, trăind în zonele de câmpie ale României, mai ales în Bărăgan. Toamna, când dădea primul îngheţ, aripile acestor păsări atârnau din cauza gheţii, aşa că nu mai puteau zbura. Atunci ieşeau ţăranii la atac, cu pietre şi bâte, să le omoare. Victimele erau apoi băgate la cuptor şi mâncate, pentru că aveau carnea foarte gustoasă. Ultimele dropii au fost ucise în judeţul Teleorman, în anii '70. E o specie practic dispărută la noi. Cu toate astea, în ultimii ani au fost semnalate asemenea păsări în câmpia vestică a României. Dar sunt exemplare venite din Ungaria.

Statistici oficiale

Ce a mai rămas azi din fauna României? Am primit răspuns de la Ministerul Mediului. La noi

mai sunt 100 de specii de mamifere, din care 70 ocrotite de lege. Mai bine arată statistica la păsări - avem 400 de specii, dintre care numai 72 necesită protecţie. La capitolul reptile putem să bifăm existenţa a 23 de specii, peste 80% dintre acestea fiind protejate. La amfibieni situaţia arată aşa - 19 specii, aproape 90% ocrotite. Se mai ştie că 16% din suprafaţa României este reprezentată de arii protejate, în care păsările şi animalele ar trebui să nu fie deranjate în niciun fel de om. Dar oare aşa se întâmplă? "Avem o legislaţie bună. Important e să fie şi aplicată. Problema e că în parcurile naţionale continuă defrişările. Se distruge habitatul animalelor şi păsărilor. Ce fel de refugiu mai poate fi acolo unde se aude drujba? La care se adaugă şi pericolul braconierilor", spune academicianul Dumitru Murariu. Din cauza defrişărilor, încă o vedetă a meleagurilor are, de mai mult timp, securea deasupra capului - cerbul carpatin.

Sursa: România liberă