Sinodul Bisericii Ortodoxe din Grecia: “Tara noastra se afla sub ocupatie straina”. Acest comunicat confirma in mare parte declaratiile Mitropolitului Serafim de Pireu

In ajunul Craciunului de stil nou, Sinodul Bisericii Ortodoxe Elene s-a adresat cu un apel catre poporul grec, care a fost citit in toate bisericile din tara dupa slujba de duminica. In text, Biserica aduce critici dure la adresa clasei politice grecesti pentru „vinderea tarii creditorilor externi”.

In document adoptat de Soborul Arhieresc se spune:

Tara noastra nu mai este libera, ci este condusa de creditorii sai. Suntem intr-o criza si decadere spirituala, sociala si economica. Este eliminat tot ce constituia firescul in tara noastra. Acest lucru il cer acum creditorii nostri. Din aceste considerente, constatam ca suntem un stat aflat in stare de ocupatie, care executa docil ordinile stapanilor sai.

De ce nu am rezolvat problemele economice si sociale mai devreme, pentru nu a ajunge la situatia actuala? – Pentru ca de mai multe decenii statul nostru este condus de aceleasi persoane. Avem o conducere care nu poate sa-si asume responsabilitatea in fata propriului popor, o conducere care nu poate vorbi in limba Adevarului. Ea dezvolta doar lichelismul, pentru ca unicul sau scop este cucerirea si impartirea puterii politice. Cu toate acestea, chiar si poporul, noi insine, ne comportam iresponsabil. Ne-am lasat in mrejele bunastarii, imbogatirii usoare, viata libertina si vointa de imbogatire si nu ne mai intereseaza Adevarul.

Astazi, traim in mod tragic dilema descrisa de Dostoievski – „Libertate sau fericire”. Am ales un succes fals si am pierdut libertatea personala si a tarii noastre.

Noi, parintii vostri spirituali, vrem sa aducem reprosuri si noua insine. Avem si noi o parte de vina pentru criza actuala. Stim ca deseori v-am suparat v-am si intristat. Scandalurile adevarate sau false au fost utilizate din plin de cei care incearca sa rupa legatura dintre Biserica si popor, subminand increderea voastra fata de Biserica”.

Membrii sinodului recunosc ca poporul asteapta din partea pastorii Bisericii curaj si propavaduirea cuvantului viu, ca poporul are nevoie de Biserica careia nu ii este frica de viclenia lumii contemporane, fiind gata sa plateasca cu martiraj si mucenicie.

Biserica este unica organizatie care este intotdeauna aproape si il sustine pe om. Biserica suntem noi toti si in aceasta si consta puterea ei

se spune in declaratia Sinodului Bisericii Ortodoxe Elene.

Sursa: Apologeticum

EXCLUSIV Ziaristi Online. Dumitru Iuga “Cu fata la perete”: marturii din iadul detentiei. Anticomunismul in anii ’80 la Aiud si Rahova

Probe de rezistenţă reală în timpul detenţiei
La data de 8 octombrie 1987, aflat la Penitenciarul Rahova, adresez organelor de securitate un memoriu vast, nu mai puţin de 20 de pagini, scrise mărunt cu creionul şi dintr-o suflare, cum se spune, în care descriu procesul de reducere la tacere la care sunt supus.
Aşa cum mi-au scris ei un rechizitoriu pentru a mă condamna la 12 ani de închisoare, am considerat că aveam dreptul să le fac şi eu acelaşi lucru!
Să nu se creadă că a fost uşor de obţinut hârtia şi creionul … Zilnic, vreme de două săptămâni, ceream asta în fiecare dimineaţă când venea miliţianul să ne numere.
Pe informatorul care era cu mine în celulă l-am influenţat eu pozitiv, să creadă că vreau să cad la pace cu securitatea, astfel că acesta a sugerat în notele informative că ar fi bine să mi se satisfacă cererea.
Reproduc din acest document olograf (originalul se află în volumul 1 DUI din arhiva CNSAS) câteva pagini transcrise cu maximă acurateţe. Textul integral se află în volumul „Cu faţa la perete” pe care nu vrea să îl tipărească nimeni.
În vreme ce tarabele librăriilor sunt inundate cu tot soiul de memorii, amintiri, cercetări, opinii ale unor aşa zişi dizidenţi şi rezistenţi care au apărut în România zilelor noastre ca ciupercile după ploaie. La fel ca şi faimoşii „revoluţionari” …
Repet, textul de mai jos a fost scris de subsemnatul la data de 8 octombrie 1987 pe „speciala” de la Rahova …Liber pentru oricine să vadă originalul la CNSAS sau să-mi ceară copie scanată după acel original.
*
Reţin chipul, numele şi gradul primului ofiţer întâlnit în penitenciar – căpitanul  CUCU care m-a primit destul de amabil în biroul domniei sale şi mi-a adresat câteva cuvinte prevenitoare şi încurajatoare în  acelaşi timp.
Mă gândeam în sinea mea că, dacă toate cadrele din penitenciar ar semăna cu dânsul  situaţia nu poate fi chiar aşa dramatică. A urmat dezbrăcarea, îmbrăcarea… reţin cu acest prilej apelativul cu care m-a întâmpinat un subofiţer în halat alb: “treci aici hoţule!” şi pe urmă am făcut cunoştinţă cu un domn plutonier, micuţ de statură, negricios la faţă şi cu o privire care prevestea furtună.
Mai mult, împins de la spate, deşi făceam eforturi evidente să merg cât se poate de repede am intrat într-un labirint de holuri şi, în faţa mea, cu nişte pocnete asurzitoare au fost deschise două zăvoare grele care blocau o uşă, apoi, uşa, o gratie de fier, şi un ultim brânci m-a proiectat în mijlocul unui spaţiu închis din toate părţile nu mai mare decât bucătăria mea de acasă… celula nr 148 unde, din întâmplare mă aflu şi astăzi ca şi cum nu m-aş fi clintit din loc patru ani de zile.
Inutil să vorbesc despre dorinţa mea de a cunoaşte totul despre puşcărie în cel mai scurt timp posibil – avalanşe de întrebări de o parte şi de cealaltă răspunsuri sincere de o parte, minciuni de cealaltă şi aşa mai departe.
A doua zi dimineaţa am luat cunoştinţă, e drept nu pe pielea mea ci pe cea a doi dintre “colocatarii” mei, cu potenţialul energetic al unui baston de cauciuc aplicat peste fesele goale sau la palma întinsă.
Mi-am pus mâinile la ochi şi mi-am spus în gând: “Doamne, asta nu se poate ….nu poate fi adevărat!”. Autorul acestei isprăvi fusese tot un domn plutonier care după câteva minute de la semnalul repetat al deşteptării (nu exista sonerie pe vremea aceea) a deschis uşa tocmai… la celula noastră.
Pe cei doi nu i-a găsit echipati regulamentar, iar eu zic în sinea mea că mare noroc am avut că am fost ceva mai vioi altfel… am impresia că bastoanele acelea mă vizau în primul rând pe mine.
Astfel a început pentru mine procesul de REEDUCARE sau, spunându-i altfel (am alergie la eufemisme) procesul de REDUCERE LA TĂCERE. Asupra acestor termeni voi reveni spre finalul confesiunii mele cu explicaţiile necesare.

Dracii din “dreapta romaneasca” trimisi la Talpa iadului de Platon Turbinca. “Presedintii” de paie ai “Romaniei profunde”, Puric si Baconschi, deconspirati de proprii agenti de duzina, Hurduzeu si Codrescu

Intr-una dintre aparitiile sale facilitate de ziarului distinsului evazionist securist Dan Voiculescu (atunci cand nu e ajutat de “Adevarul” altui distins jefuitor al tarii, Dinu Patriciu), actorul Dan Puric, expert in relatii adolescentine cu Securitatea dar si in dezvoltarea durabila a Clubului de la Roma, afirma ca Romania Mare nu are nici o importanta. Aceasta desi se impiedica acum in declaratii si afirma ca a devenit informator al Securitatii pentru… eliberarea Basarabiei, inca din anii ’70! Mergand pe linia propagandei maghiare si rusesti, perfectate prin varfurile de lance ale neokominternului din Romania, Centralele Soros, GDS si Noua Europa, Dan Puric, apologetul “aripii ortodoxe”, a “cremei intelectuale” a miscarii new-age-iste cu ramificatii in latura oculta a politicii dambovitene, considera ca Ziua Nationala a Romaniei, care reprezinta Marea Unire, ar putea fi schimbata cu o alta zi, ceva gen “Made in Romania”. Completandu-i teoriile antiromanesti perpetuate prin metodele camuflajului cameleonic identitar, religios si doctrinar, unul dintre Fiii “Aliantei Profesionistilor pentru Progres”, “Sclavii Fericiti” ai Clubului de la Roma, incearca sa-i puna drept mantie  pe umeri “Maestrului” Puric (cat de ridicol poate sa sune!) o “Romanie profunda” made in… Dumnezeu stie unde. Este vorba de Ovidiu Hurduzeu, fost angajat al Editurii Politice a Partidului Comunist (transferata de Andrei Plesu lui Gabriel Liiceanu), conferentiar la Colegiul Noua Europa (al aceluiasi Plesu) si promovat de puricii ortodoxie gen agenti tipici ca Adolf Vasile Marian Crivat alias Razvan Codrescu si ejusdem farinae. Ovidiu Hurduzeu face parte din ultimul val de externalizati inainte de caderea regimului Ceausescu (in care intra si un Traian Ungureanu, spre exemplu) pentru a putea reveni apoi in tara dand lectii de democratie, spalati si apretati si apoi spreiati cu poleiala occidentului. Hurduzeu, la fel ca si Puric, a reusit sa pacaleasca “multimile”, actionand pe palierul care i-a fost indicat si agatand din mers oamenii bine intentionati dar mai putin pregatiti contra-informativ. Dupa drumurile sale de pelerinaj “misionar”, de la Petru Voda la Diaconesti, Hurduzeu a ales sa se dezvaluie dintre faldurile Trilateralei la… Banca Nationala. In ziua intalnirii la Bucuresti a Comisiei Trilaterale, “sclavul fericit” Ovidiu Hurduzeu isi afirma “plenar” (si el) sustinerea pentru Calin Georgescu, un prim-ministru inchipuit, tovaras de masonerie cu Mugur Isarescu, Sergiu Celac si… Dan Puric. Chipurile, acest amalgam de agenti, masoni, homosexuali si actorasi uzati ai aceleiasi piese ar reprezenta, in capul stapanilor lui Plesu si Isarescu, “A treia forta”, a “conceptului de piata” “Romania profunda” si, mai nou, desi tar-ziu, tarziu de tot, a “Romaniei crestin-democrate”. Dupa ce aceleasi “forte” au distrus crestin-democratia, ca miscare politica nationala in intreg spatiul romanesc, de la Nistru pana la Tisa, acum se pun pe reinventat “dreapta”, cu personaje strambe si handicapate sufleteste, clovni batrani si grotesti, liighioane, tasmanieni si patapievici, sinecuristi noekominternisti postilegalisti, profitori ai tuturor regimurilor. Pe cine cred ei ca mai pacalesc?
Mircea Platon si Gheorghe Federovici ii pun la punct, in rafale:
Mircea Platon: Despre nuci şi imperii
„La urma urmei, care a fost scopul principal al României, cel puţin cel declarat, al tuturor oamenilor politici, al tuturor intelectualilor din 1989? A fost reintegrarea în Europa. Ce însemna pentru mulţi «reintegrarea în Europa»? Însemna: «Ia să ne găsim noi un stăpîn nou, că am rămas de izbelişte, nu mai avem stăpînul vechi, cel care era la Răsărit, ia să căutăm noi un patron nou dincolo, în Apus».” Virgil Nemoianu [1]
Pentru unii, România profundă este un mit, sau cel mult o posibilitate care ar putea fi însă edificată prin efortul românilor fideli principiilor conservatorismului creştin de depăşire a divergenţelor dintre ei în numele lucrurilor care îi unesc. [2] Pentru alţii, România profundă este un „concept lansat pe piaţă”, [3] şi care, pentru a putea fi realizat, are nevoie de bani. [4] Asemenea declaraţii mă fac să cred că aceste două tipuri de reprezentare a României profunde se intersectează cel puţin în două puncte: 1.) prin convingerea că România profundă are o realitate doar potenţială, dar care 2.) poate fi actualizată prin apariţia unui om anume (să zicem, Teodor Baconschi pentru unii, Călin Georgescu pentru ceilalţi [5]). În măsura în care ambele personaje sînt convinse la rîndul lor de faptul că „cel mai bun lucru care s-a întîmplat României în ultimii douăzeci de ani este intrarea în Uniunea Europeană”, după cum declara dl. Georgescu într-un interviu de anul acesta, probabil că celor două grupări le-au mai rămas puţine piedici majore de depăşit în vederea participării la renaşterea, pentru unii, la reconstrucţia, pentru ceilalţi, a României profunde. Dar dacă „integrarea UEuropeană devine o simplă integrare în minciună”, cum demonstrează Mircea Platon într-un articol recent? [6] Dacă România profundă nu este un mit, adică o realitate anistorică, şi nici o realitate supraistorică, [7] ci o realitate existentă nemijlocit? O lume pe care unii nu o văd pentru că nu vor să o vadă – poate pentru că nu seamănă îndeajuns cu „soarele sfînt de pe cer”. Pentru că este în suferinţă, în parte pentru păcatele ei, în parte din interesul altora. Pentru că este slabă şi căzută între tîlhari.  Dar atunci cînd a vorbit despre România profundă şi despre aflarea drumului către ea, Mircea Platon nu a vorbit despre postere electorale şi nici despre esenţe supratemporale. Ne-a îndemnat să stăm cu o icoană în faţa ochilor, [8] şi a asemănat România adevărată cu un ţăran, cu o stradă, cu un episcop, sau cu un nuc. [9] Altfel spus, M. Platon a identificat punctele de rezistenţă ale unei Românii asediate. Puncte care circumscriu deopotrivă o geografie fizică şi una spirituală, o lume întreagă desfăşurată orizontal şi vertical într-un orizont al firescului. Nucul creşte greu şi trăieşte mult. El vorbeşte în acelaşi timp despre străbunici şi despre strănepoţi. Pe cît este de mare, pe atît este de fragil, crengile lui rupându-se mai uşor decît ale altor copaci. Însă are rădăcini adînci şi puternice, şi din această pricină nu trebuie pus prea aproape de casă, căci poate strica temelia. De la nuc se folosesc şi frunzele, şi cojile de nucă, nu doar miezul pentru cozonacii de sărbători. Iar mobila din lemn de nuc ţine cel puţin cît ţine şi casa. De aceea, locuitorii unei ţări ca un nuc nu pot fi decît nişte oameni binecuvîntaţi. Fireşte, vecinii acelei ţări s-a putea să nu fie la fel de fericiţi – pe bună dreptate se tem ca nu cumva rădăcinile ei să le strice temelia. Iar primejdia, pentru vecini, este cu atît mai mare cu cît ei sînt mai tari, nu mai slabi. Atunci cînd ţara ca un nuc se învecinează cu un imperiu, primejdia reprezentată de nuc este cea mai mare. Pentru că dintre toate formele de organizare omenească, imperiul are temelia cea mai şubredă. După cum arată Mircea Platon în articolul menţionat mai sus,
„Realitatea pe care o creează imperiul e minciuna, un consumism al minciunii, o bulimie a minciunii, a golului care creşte autodevorându-se. Pe măsură ce minte mai mult, imperiul trebuie să tragă cât mai mulţi oameni – ca păcălitori, ca păcăliţi, sau ca păcălitori autopăcăliţi – în interiorul minciunii.” [10]
NOTE:
[1] În Virgil Nemoianu, Sorin Antohi, România noastră. Conversaţii berlineze, Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2009, p. 50.
[2] http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/11/doua-simpozioane-de-suflet.html#c479016648069868025. Vezi şi aici: http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/11/cazul-nicole-iorga-dupa-70-de-ani.html#c6624760997641111287
[3] http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/chipul-romaniei-profunde.html
[4] Cf. O. Hurduzeu: “Atat schimbarea cat si manjirea paradigmei se face pe bani. Noi n-avem bani s-o schimbam, ei insa au bani s-o manjeasca.” http://culianu.wordpress.com/2010/10/22/testul-timpului-si-reinventarea-miscarii-sindicale/#comment-5653
[5] O. H.: „Prin Calin Georgescu se valideaza schimbarea paradigmei intelectuale care poate insoti eventual schimbari economice si politice radicale” http://culianu.wordpress.com/2010/10/22/testul-timpului-si-reinventarea-miscarii-sindicale/#comment-5643
[6] M. Platon, “Prin mahalaua imperiului”, http://mirceaplaton.com/html/articole_prin_mahalaua_imperiului.htm
[7] “Adevărul adânc al „României profunde“ nu este nici spiritual, nici politic sau economic. Realitatea ei ultimă, fundamentul ontologic se găseşte în Sfânta Treime.” http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/chipul-romaniei-profunde.html
[8] http://www.bookblog.ro/interviuri-scriitori/interviu-mircea-platon-partea-a-iii-a/#more-1344
[9] Mircea Platon, „Ce e România profundă?”, în O. Hurduzeu, M. Platon, A treia forţă: România profundă, Logos, 2008, p. 296.
[10] http://mirceaplaton.com/html/articole_prin_mahalaua_imperiului.htmO ţară şi numele ei: răspuns domnului Ovidiu Hurduzeu

Maria Petrascu: Cine il mai crede pe generalul sperjur Dan Voinea?

N-as fi deschis acest subiect daca nu l-as fi cunoscut indeaproape pe generalul Dan Voinea in care, marturisesc, am avut naivitatea sa cred foarte mult, aproape total, covinsa fiind ca va rezolva Dosarele Revolutiei si-i va trimite pe criminali acolo unde le este locul, adica la puscarie.

Singura indoiala care nu-mi dadea pace si nici certitudine de suta la suta ca asa va fi era aceea ca fostul procuror – magistrat, Dan Voinea, acum general in rezerva, a fost, asa cum toata lumea stie, acuzator public în procesul cuplului Ceauşescu. A reusit sa ma convinga insa, cu argumente credibile, in urma cu cativa ani, cand timp de mai multe luni si-a mutat “comandamentul” la Parchetul Militar din Brasov, asa cum i-a convins si pe multi altii, in cursul celor 18 ani in care a tot cercetat Dosarele Revolutiei, fara a a le finalize insa vreodata, ca indoiala mea nu are temei si ca domnia sa a picat la Targoviste, ca “ musca in lapte” intre el si grupul de complotisti nefiind nici un fel de legatura.

Citesc acum, cu stupoare, ca generalul Dan Voinea, declara intr-un interviu acordat in exclusivitate ziarului “Romania Libera” ca, in Decembrie ’89, ( n.n. fara sa precizeze exact ziua si cine anume a sunat) când a sunat telefonul la Parchet cu întrebarea cine vrea să participe la judecata lui Ceauşescu, m-am oferit. Mă gândeam şi din punct de vedere profesional. Era o şansă acel proces.” Sa ma mai intreb ce “sansa”? Si pentru cine? Pentru el? Pentru crimninali?


Nu-l mai cred de mult pe Dan Voinea asa cum nu mai cred ca a avut vreodata, cu certitudine, bune intentii si convingerea ca va da alinare familiilor de urmasi ai Eroilor –Martir care au fost ucisi miseleste in Decembrie’89 si ranitilor, trimitandu-i in judecata pe criminali. Cineva, bine informat de altfel, mi-a argumentat intr-o recenta discutie pe care am avut-o, vizavi de Voinea, in care eu afirmam ca il consider pe general un las si un tradator, ca nu a fost lasat sa finalizeze cerecetarile. Cine nu l-a lasat, ma intreb, Iliescu, Basescu, Kovesi, cine? Si de ce?


Numai Dan Voinea poate raspunde la intrebare. Dar nu va raspunde niciodata pentru ca si curajul se cumpara, nu-i asa, atunci cand ai “puterea” sa-ti stabilesti singur pretul tradarii cauzei pentru care ai pornit la drum, sustinut de mii de oameni care, prostii si naivii de ei, au crezut in tine cu tot sufletul.


Deziluzia imensa care se cheama Dan Voinea se ingemaneaza in memoria mea cu deziluzia imensa care s-a numit Emil Constantinescu. Paradoxal, intre cei doi exista o legatura nestiuta.



Venit la Brasov pe cand era in campanie elctorala, viitorul presedinte al Romaniei, Emil Constantinescu a ajuns si la Cimitrul Eroilor din Decembrie ’89. Aici a ingenuncheat la mormantul Eroului – Martir Nicusor Vlase, in prezenta familiei acestuia, si a jurat ca cei care i-au torturat si ucis fiul, in varsta de 19 ani, vor fi gasiti si pedepsiti. Juramant stramb, pentru ca, ulterior, Constantinescu n-a miscat un deget pentru aflarea adevarului.


Acelasi juramant infocat l-a facut familiei Vlase si generalul Dan Voinea care avea acum toate probele privind autorii si cauza mortii cumplite a fiului lor. Dar ucigasii stiuti al tanaralui Vlase sunt liberi si astazi. Ca si alti criminali de la Brasov.


Doi sperjuri. Pe unul l-au infrant serviciile, cum insusi a declarat. Celalat ramne sa marturiseasca singur de ce a tradat. Daca o va face, sa fie iertat, daca nu…

Sursa: Ziare.ro  
Autor: MARIA PETRASCU 

Parintele Nicolae Steinhardt: Jertfa, marturisirea si curajul crestinesc al Sfantului Arhidiacon Stefan. Pilda stralucita a Sfantului. Hristos ne cere sa fim netematori, indrazneti, neinfricati si nestaviliti de necazuri, suferinte, ba si de moarte. De nu, vom fi inrobiti si batjocoriti in lumea aceasta, ne vom pierde libertatea pe pamant prin lasitatea noastra data pe fata si ne vom pierde si mantuirea.

Se poate oricine intreba de ce il praznuieste Biserica pe Sfantul Arhidiacon Stefan, cel dintai martir al crestinatatii, in chiar ziua a treia de Craciun, numaidecat dupa Nasterea Domnului si dupa Soborul Prea Curatei Maicii Sale?

De ce aceasta mare si exceptionala cinstire?
Spre a raspunde, bine este a ne opri nitel asupra unei distinctii de ordin gramatical; ea ne va usura talmacirea exacta (si descoperirea semnificatiei adanci) a textului principal referitor la acel pe care il praznuim.

Limba noastra cunoaste doua verbe vecine, totusi nu identice. A sedea vrea sa zica in romaneste a se afla asezat pe ceva (un scaun, o banca, o lavita ... ), iar a sta inseamna a se tine in picioare, vertical. Oamenii, in vorbirea curenta, incurca lucrurile si folosesc nediscriminatoriu (si deci gresit) cei doi termeni. Ei spun, pleonastic, sezi jos ori stai in picioare. Mai zic, vrand sa pofteasca pe careva sa sada: stati, va rog, ceea ce, din nou, e o eroare. Dar pentru a intelege cum se cuvine textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56 trebuie neaparat sa luam aminte la sensul corect al verbelor a sedea si a sta. Ce anume citim la Fapte, 55-56? "A vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu."

Cum este caracterizat acel care a vorbit astfel in vreme ce aruncau cu pietre asupra lui. Ca un barbat plin de credinta si de Duh Sfant, plin de har si de putere, facator de minuni si semne mari in popor, intelept; iar fata lui "ca o fata de inger".

Sfantul Arhidiacon Stefan, caci despre el e vorba, era unul din cei sapte diaconi alesi spre a sluji la mese. A fost dat in judecata sinedriului in temeiul unor marturii mincinoase, invinuit a fi rostit cuvinte de hula impotriva templului si a Legii, si osandit a fi ucis cu pietre. Ceea ce a si avut loc, victima rugandu-se, intocmai ca Domnul Hristos, pentru iertarea ucigasilor sai.

De ce, ne intrebam iarasi, foloseste textul Noului Testament verbul a sta, adica a se afla in picioare, iar nu pe a sedea? In icoane, doar, Hristos e mereu infatisat sezand, de-a dreapta Tatalui, pe tronul Sau ceresc. Iar textele liturgice si exegetice mereu se refera la Iisus sezand in slava, niciodata stand.

Nu incape indoiala ca pentru a privi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare. Si pentru care pricina? Din respect pentru Archidiaconul Stefan si spre a-i aduce osebita cinstire. La acest dintai act de jertfa, marturisire si curaj, Domnul intelege sa asiste din ceruri intr-o atitudine cinstitoare. Domnul il respecta si-l admira pe Stefan pentru curajul de care da dovada, pentru ca Il marturiseste si nu se leapada si nu se rusineaza de Mantuitorul sau, pentru ca si-a infruntat potrivnicii si s-a straduit sa le demonstreze adevarul dreptei credinte.

Iata care este talcul simplu al prezentei verbului a sta in textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56. Nu e o prezenta intamplatoare ori o inadvertenta, o confuzie de vocabule. Verbul a sta este preferat celuilalt, obisnuit tocmai spre a marca vointa lui Hristos de a da in vileag consideratia si iubirea Sa pentru un om curajos si care nu se rusineaza de El, care-i gata sa-si dea viata pentru credinta pe care, fara sfiala, a expus-o

Ce deducem? Ce concluzie tragem din relatarea de la Fapte? Una si neindoielnica: Hristos iubeste curajul, El care de atatea ori a spus: nu te teme, nu va temeti, nu va inspaimantati, nu fiti fricosi, pentru ce sunteti fricosi, indrazneste, indrazniti, indrazniti, Eu am biruit lumea. In vreme ce la Apocalipsa dezvaluita Sfantului Evanghelist Ioan, fricosii sunt cei dintai mentionati (cap. 21, v. 8) printre cei sortiti iezerului de foc.

Sfantul Stefan aceasta chiar este: pilda de curaj crestinesc: el crede, isi marturiseste credinta, nu se leapada ori rusineaza de Hristos si primeste sa moara pentru El.

Textele evanghelice fundamentale fata de care martirul Stefan si-a dovedit prin moarte devotamentul, sunt patru la numar si suna cum nu se poate mai limpede, aratand deslusit ce asteapta Hristos de la aceia care cuteaza a spune ca-i sunt ucenici. Sa le citim in intregime, cu toate ca tuspatru exprima aceeasi idee: Matei 10, 32-33: "Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor si Eu ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri."

Marcu 8, 38: "Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului se va rusina de el, cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri."

Luca 9, 26: "Caci de cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, de acesta si Fiul Omului se va rusina, cand va veni intru slava Sa si a Tatalui si a sfintilor ingeri."

Luca 12, 8-9: "Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, si Fiul Omului va marturisi pentru el inaintea ingerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, lepadat va fi inaintea ingerilor lui Dumnezeu."

Textelor acestora le-a dat ascultare deplina Sfantul Stefan, care nu s-a rusinat, nu s-a lepadat, si-a infruntat acuzatorii si a ramas neclintit in credinta sa pana la moarte.

Un alt text fundamental pentru problema curajului si a lepadarii de Hristos, il gasim in Epistola catre romani, capitolul 10, versetul 10: "Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire."

Textul acesta pare a-i fi fost calauza celui pe care-l praznuim astazi si gandesc ca trebuie sa ne fie si noua indreptar permanent.

Sfantul Apostol Pavel ne invata ca nu ajunge credinta launtrica, oricat ar fi ea de sincera, de calda, de adanca. Nu ajunge. Mai este negresit nevoie, de vrem sa ne mantuim, de marturisirea ei cu gura ori de cate ori suntem pusi in situatia de a vadi cine suntem, ce credem si ce hram purtam. Despre aceasta indatorire a crestinilor am mai avut prilejul sa vorbim. Nu strica totusi deloc sa repetam: daca nu-l marturisim pe Hristos cu gura, adica public, cu glas puternic si nesovaitor, oricare ar fi riscurile implicate de aceasta profesiune de credinta a noastra, in zadar ni se pare ca-L iubim pe Hristos si ne amagim cu iluzia ca suntem crestini. Ori poate ca-L si iubim, in parte, nevolnic, temporar, subred, necinstit. Sfantul Stefan ne arata cum se cade sa ne purtam si in ce fel va sa ne dovedim, la nevoie, crestinatatea.

Textul de la Romani 10, 10, va invit, frati crestini, sa-l luati foarte in serios si-n intelesu-i cel mai categoric. Nu va imbatati cu apa rece rostind in sinea voastra: Il iubesc pe Domnul in taina, nu indraznesc a-L marturisi cu glas tare, de va fi nevoie ma voi si lepada de forma de El, Il voi lepada pentru ca sa nu mi se intample necazuri ori sa intampin greutati. "De forma" nu exista, e o iluzie, un siretlic pe care vi-l pune la indemana diavolul, o minciuna a sa. Daca - in orice fel - Il tagaduim pe Hristos in fata oamenilor, a semenilor nostri, daca le dam acestora impresia ca nu suntem tari in credinta noastra, ca ne jucam cu ea de-a v-ati ascunselea, ca o schimbam ca pe o haina, l-am si lepadat pe Hristos fara a mai fi nevoie sa aducem jertfe idolilor. A lua, bunaoara parte la adunari ateiste, a sustine o doctrina ateista (ori a si achiesa la formularea ei), a ne feri sa facem acele gesturi ori a rosti acele cuvinte care ne vadesc a fi ceea ce suntem, inseamna a ne rusina de Hristos si prin urmare a ne meni sa fim lepadati de El in ziua Judecatii.

Sa nu uitam, sa nu uitam niciodata ca Hristos iubeste curajul, ca S-a ridicat in picioare spre a-l cinsti pe viteazul martir Stefan; ca ne cere sa fim netematori, indrazneti, neinfricati si nestaviliti de necazuri, suferinte, ba si de moarte.

De nu, va fi vai si amar de noi: vom fi inrobiti si batjocoriti in lumea aceasta, ne vom pierde libertatea pe pamant prin lasitatea noastra data pe fata si ne vom pierde si mantuirea, dandu-ne noua insine cea mai grea si mai jalnica lovitura ce poate fi, osandindu-ne singuri la ocara si obida in viata aceasta si la osanda in viata de dincolo. Crezand ca-L putem pacali pe Dumnezeu - mare nerozie - pe noi ne lipsim dintr-odata de tot binele si pe pamant si in ceruri. Sa nu fie asa! Sa retinem lectia Archidiaconului-marturisitor: pentru cei curajosi si nerusinati de El, Hristos se ridica in picioare, cu dragoste si respect, pe cei fricosi ori caldicei ori fatarnici ori cu doua sau mai multe fete ori crezand in vic1enii ieftine de tipul "am facut-o numai de forma" ii leapada, se rusineaza de ei, ii stie ca se sortesc de buna voia lor iezerului de foc. Sa fii crestin inseamna, in istorie, sa asumi anumite riscuri, sa poti infrunta pericole de pe pozitii de tarie sufleteasca. Curajul, frati crestini, se dovedeste pana la urma a fi si calea cea mai inteleapta si e nu numai o virtute ci si o datorie crestineasca.

Suntem intrupati si traim in lume. De aceea relatia noastra cu Hristos nu este numai de ordin pur intim. Ea presupune legatura dintre suflet si Mantuitorul sau dar imbraca si chipul legaturii indirecte ins-comunitate-Dumnezeu. Ne indreptam, ne curatim si ne inaltam crezand cu inima; ne adeverim insa fiinta si credinta prin marturisire in fata oamenilor; nu putem face abstractie de "ceilalti ". Domnul ne-o spune deslusit si pilda stralucita a Sfantului Stefan confirma dumnezeiestile cuvinte relatate de evanghelisti.

Nicolae Steinhardt

Sursa: CrestinOrtodox.ro