Am urmarit cu interes, ca si dvs, sceneta creata de cele doua grupuscule de "politisti rai" si "politisti buni" ai "legionarismului" online. Din pacate, trebuie sa va contrazic, cu parere de rau (pentru Mircea Platon e parerea de rau). Nu dl Fedoplaton este avocatul; dansul este chiar procurorul, "acuzatorul public" al "tribunalului poporului". De cealalta parte a dramoletei construite in jocul periculos, si bine elaborat, contra Parintelui Justin si a Manastirii Petru Voda (unde apararea Parintelui e constituita doar de puterea Domnului si simpli credinciosi pentru ca ucenicii lui si-au pierdut batele prin balti), "avocatul ideologic" de care vorbiti este mai curand dl Codrescurziu. Acelasi personaj amorf care incrimina Miscarea Legionara cu vehementa proletara cu doar putin timp in urma si care slujeste, chipurile, sfintii inchisorilor in adulatie fata de adeptul marelui rit scotian al micului puric, posibil viitor prim ministru al viitorului Guvern de la Bucupesta.
Intorsi la oile noastre tuciurii, mai de alba-neagra, ca in orice judecata a "poporului ganditor", evoluat acum, de la cel "muncitor", nu conteaza insa nici cine acuza nici cine apara, ci cine pune in scena farsa "judiciara". Notati momentul aparitiei acesteia in mediul "informativ" alternativ: in plin post al Sfintelor Pasti si imediat dupa ce toata presa fosta romaneasca deja a pus la zid centrul vibrant de ortodoxie si romanism de la Petru Voda, la ordinele lui Sorosmaneanu.
In cazul de fata avem un grupuscul "disident" curentului "para-legionar" si, in acelasi timp, critic la adresa celor de la care se revendica in "Rost"-ul lui pe acest pamant dl Codrescurziu: "dealerii" de suflete Pataplesu, Baconskiiceanu si compania de stramba-dreapta "crestin-democrata". Dl Fedoplaton, dupa ce a stat pe banca de rezerve a acestora, acum se face ca le sparge geamurile cu mingea, de la distanta, cu sprijinul goarnei "revolutionare" de la Iesi,mica cassianoviciana caghebistoiana.
Deloc ciudat insa, daca mergem pe fir in sus sa vedem cine-i trage de sfori, conform regulei de aur "follow the money", o sa constatam ca cele doua grupuscule se adapa, de fapt, bine-mersi, de la acelasi "think-tank" unde supra-crestinul Fedoplaton isi publica studiile "pentru o politica la scara umana", alaturi de "reperele de dreapta" ale dlui Codrescurziu si de toata floarea de mugecai a anti-crestinismului din Romania, de la Tismaneanu la Remus Cernea - "idiotul util" activ pentru eliminarea icoanelor din Scoli - si de unde nu lipseste editorul sau, Cassian Maria Spiridon. Este vorba de templul "luminat", "crestin-democrat" si neo-Komservator al "marele maestru" Aluigiga Stoica, acronimizat stupid cu initialele CADI. Adicalea Centrul de Ademenire Direct in Iad. As putea sa le urez "drum bun!". Dar nu o fac pentru ca as minti, cu siguranta. Nu le va fi bun deloc.
PS: Astept infrigurat clipa in care o sa apara in scena si "martorul" Bastovoion...
Un post linistit!
Sa fac si eu ca ei, "academic" nu gluma, cu "note" si "surse" peste "surse" (o colcaiala de surse, nu altceva):
Intr-una dintre aparitiile sale facilitate de ziarului distinsului evazionist securist Dan Voiculescu (atunci cand nu e ajutat de “Adevarul” altui distins jefuitor al tarii, Dinu Patriciu), actorul Dan Puric, expert in relatii adolescentine cu Securitatea dar si in dezvoltarea durabila a Clubului de la Roma, afirma ca Romania Mare nu are nici o importanta. Aceasta desi se impiedica acum in declaratii si afirma ca a devenit informator al Securitatii pentru… eliberarea Basarabiei, inca din anii ’70! Mergand pe linia propagandei maghiare si rusesti, perfectate prin varfurile de lance ale neokominternului din Romania, Centralele Soros, GDS si Noua Europa, Dan Puric, apologetul “aripii ortodoxe”, a “cremei intelectuale” a miscarii new-age-iste cu ramificatii in latura oculta a politicii dambovitene, considera ca Ziua Nationala a Romaniei, care reprezinta Marea Unire, ar putea fi schimbata cu o alta zi, ceva gen “Made in Romania”. Completandu-i teoriile antiromanesti perpetuate prin metodele camuflajului cameleonic identitar, religios si doctrinar, unul dintre Fiii “Aliantei Profesionistilor pentru Progres”, “Sclavii Fericiti” ai Clubului de la Roma, incearca sa-i puna drept mantie pe umeri “Maestrului” Puric (cat de ridicol poate sa sune!) o “Romanie profunda” made in… Dumnezeu stie unde. Este vorba de Ovidiu Hurduzeu, fost angajat al Editurii Politice a Partidului Comunist (transferata de Andrei Plesu lui Gabriel Liiceanu), conferentiar la Colegiul Noua Europa (al aceluiasi Plesu) si promovat de puricii ortodoxie gen agenti tipici ca Adolf Vasile Marian Crivat alias Razvan Codrescu si ejusdem farinae. Ovidiu Hurduzeu face parte din ultimul val de externalizati inainte de caderea regimului Ceausescu (in care intra si un Traian Ungureanu, spre exemplu) pentru a putea reveni apoi in tara dand lectii de democratie, spalati si apretati si apoi spreiati cu poleiala occidentului. Hurduzeu, la fel ca si Puric, a reusit sa pacaleasca “multimile”, actionand pe palierul care i-a fost indicat si agatand din mers oamenii bine intentionati dar mai putin pregatiti contra-informativ. Dupa drumurile sale de pelerinaj “misionar”, de la Petru Voda la Diaconesti, Hurduzeu a ales sa se dezvaluie dintre faldurile Trilateralei la… Banca Nationala. In ziua intalnirii la Bucuresti a Comisiei Trilaterale, “sclavul fericit” Ovidiu Hurduzeu isi afirma “plenar” (si el) sustinerea pentru Calin Georgescu, un prim-ministru inchipuit, tovaras de masonerie cu Mugur Isarescu, Sergiu Celac si… Dan Puric. Chipurile, acest amalgam de agenti, masoni, homosexuali si actorasi uzati ai aceleiasi piese ar reprezenta, in capul stapanilor lui Plesu si Isarescu, “A treia forta”, a “conceptului de piata” “Romania profunda” si, mai nou, desi tar-ziu, tarziu de tot, a “Romaniei crestin-democrate”. Dupa ce aceleasi “forte” au distrus crestin-democratia, ca miscare politica nationala in intreg spatiul romanesc, de la Nistru pana la Tisa, acum se pun pe reinventat “dreapta”, cu personaje strambe si handicapate sufleteste, clovni batrani si grotesti, liighioane, tasmanieni si patapievici, sinecuristi noekominternisti postilegalisti, profitori ai tuturor regimurilor. Pe cine cred ei ca mai pacalesc? Mircea Platon si Gheorghe Federovici ii pun la punct, in rafale: Mircea Platon: Despre nuci şi imperii
„La urma urmei, care a fost scopul principal al României, cel puţin cel declarat, al tuturor oamenilor politici, al tuturor intelectualilor din 1989? A fost reintegrarea în Europa. Ce însemna pentru mulţi «reintegrarea în Europa»? Însemna: «Ia să ne găsim noi un stăpîn nou, că am rămas de izbelişte, nu mai avem stăpînul vechi, cel care era la Răsărit, ia să căutăm noi un patron nou dincolo, în Apus».” Virgil Nemoianu [1]
Pentru unii, România profundă este un mit, sau cel mult o posibilitate care ar putea fi însă edificată prin efortul românilor fideli principiilor conservatorismului creştin de depăşire a divergenţelor dintre ei în numele lucrurilor care îi unesc. [2] Pentru alţii, România profundă este un „concept lansat pe piaţă”, [3] şi care, pentru a putea fi realizat, are nevoie de bani. [4] Asemenea declaraţii mă fac să cred că aceste două tipuri de reprezentare a României profunde se intersectează cel puţin în două puncte: 1.) prin convingerea că România profundă are o realitate doar potenţială, dar care 2.) poate fi actualizată prin apariţia unui om anume (să zicem, Teodor Baconschi pentru unii, Călin Georgescu pentru ceilalţi [5]). În măsura în care ambele personaje sînt convinse la rîndul lor de faptul că „cel mai bun lucru care s-a întîmplat României în ultimii douăzeci de ani este intrarea în Uniunea Europeană”, după cum declara dl. Georgescu într-un interviu de anul acesta, probabil că celor două grupări le-au mai rămas puţine piedici majore de depăşit în vederea participării la renaşterea, pentru unii, la reconstrucţia, pentru ceilalţi, a României profunde. Dar dacă „integrarea UEuropeană devine o simplă integrare în minciună”, cum demonstrează Mircea Platon într-un articol recent? [6] Dacă România profundă nu este un mit, adică o realitate anistorică, şi nici o realitate supraistorică, [7] ci o realitate existentă nemijlocit? O lume pe care unii nu o văd pentru că nu vor să o vadă – poate pentru că nu seamănă îndeajuns cu „soarele sfînt de pe cer”. Pentru că este în suferinţă, în parte pentru păcatele ei, în parte din interesul altora. Pentru că este slabă şi căzută între tîlhari. Dar atunci cînd a vorbit despre România profundă şi despre aflarea drumului către ea, Mircea Platon nu a vorbit despre postere electorale şi nici despre esenţe supratemporale. Ne-a îndemnat să stăm cu o icoană în faţa ochilor, [8] şi a asemănat România adevărată cu un ţăran, cu o stradă, cu un episcop, sau cu un nuc. [9] Altfel spus, M. Platon a identificat punctele de rezistenţă ale unei Românii asediate. Puncte care circumscriu deopotrivă o geografie fizică şi una spirituală, o lume întreagă desfăşurată orizontal şi vertical într-un orizont al firescului. Nucul creşte greu şi trăieşte mult. El vorbeşte în acelaşi timp despre străbunici şi despre strănepoţi. Pe cît este de mare, pe atît este de fragil, crengile lui rupându-se mai uşor decît ale altor copaci. Însă are rădăcini adînci şi puternice, şi din această pricină nu trebuie pus prea aproape de casă, căci poate strica temelia. De la nuc se folosesc şi frunzele, şi cojile de nucă, nu doar miezul pentru cozonacii de sărbători. Iar mobila din lemn de nuc ţine cel puţin cît ţine şi casa. De aceea, locuitorii unei ţări ca un nuc nu pot fi decît nişte oameni binecuvîntaţi. Fireşte, vecinii acelei ţări s-a putea să nu fie la fel de fericiţi – pe bună dreptate se tem ca nu cumva rădăcinile ei să le strice temelia. Iar primejdia, pentru vecini, este cu atît mai mare cu cît ei sînt mai tari, nu mai slabi. Atunci cînd ţara ca un nuc se învecinează cu un imperiu, primejdia reprezentată de nuc este cea mai mare. Pentru că dintre toate formele de organizare omenească, imperiul are temelia cea mai şubredă. După cum arată Mircea Platon în articolul menţionat mai sus,
„Realitatea pe care o creează imperiul e minciuna, un consumism al minciunii, o bulimie a minciunii, a golului care creşte autodevorându-se. Pe măsură ce minte mai mult, imperiul trebuie să tragă cât mai mulţi oameni – ca păcălitori, ca păcăliţi, sau ca păcălitori autopăcăliţi – în interiorul minciunii.” [10] NOTE:
[1] În Virgil Nemoianu, Sorin Antohi, România noastră. Conversaţii berlineze, Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2009, p. 50.
[2] http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/11/doua-simpozioane-de-suflet.html#c479016648069868025. Vezi şi aici: http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/11/cazul-nicole-iorga-dupa-70-de-ani.html#c6624760997641111287
[3] http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/chipul-romaniei-profunde.html
[4] Cf. O. Hurduzeu: “Atat schimbarea cat si manjirea paradigmei se face pe bani. Noi n-avem bani s-o schimbam, ei insa au bani s-o manjeasca.” http://culianu.wordpress.com/2010/10/22/testul-timpului-si-reinventarea-miscarii-sindicale/#comment-5653
[5] O. H.: „Prin Calin Georgescu se valideaza schimbarea paradigmei intelectuale care poate insoti eventual schimbari economice si politice radicale” http://culianu.wordpress.com/2010/10/22/testul-timpului-si-reinventarea-miscarii-sindicale/#comment-5643
[6] M. Platon, “Prin mahalaua imperiului”, http://mirceaplaton.com/html/articole_prin_mahalaua_imperiului.htm
[7] “Adevărul adânc al „României profunde“ nu este nici spiritual, nici politic sau economic. Realitatea ei ultimă, fundamentul ontologic se găseşte în Sfânta Treime.” http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/07/chipul-romaniei-profunde.html
[8] http://www.bookblog.ro/interviuri-scriitori/interviu-mircea-platon-partea-a-iii-a/#more-1344
[9] Mircea Platon, „Ce e România profundă?”, în O. Hurduzeu, M. Platon, A treia forţă: România profundă, Logos, 2008, p. 296.
[10] http://mirceaplaton.com/html/articole_prin_mahalaua_imperiului.htmO ţară şi numele ei: răspuns domnului Ovidiu Hurduzeu
În ultimul timp este pus în discuţie creştinismul lui Eminescu - din partea unor tineri care se declară creştini fervenţi ("practicanţi"), iubitori ai lui Eminescu şi informaţi. "Eminescu şi creştinismul", este un astfel de text care neagă, categoric chiar, posibilitatea de abordare creştin-ortodoxă a vieţii şi operei lui Eminescu, încheindu-se astfel: "Ne place sau nu, Eminescu n-a fost un credincios creştin (deşi va fi avut în comun cu creştinismul - în resorturile intime ale personalităţii sale - acuitatea metafizică, intuiţia organicului, reverenţa faţă de tradiţie sau vocaţia mărturisitoare). Dar Eminescu rămâne Eminescu, aşa cum a fost. Geniul artistic (mai ales pe fondul de dezangajare religioasă al modernităţii) poate să-şi asume sau nu, într-o măsură sau alta, creştinismul - aceasta stă în "căderea" şi-n "libertatea" lui noetică şi creatoare. "Demoniacul" Baudelaire sau "dumnezeiescul" Dante sunt la fel de mari poeţi, atât cât suntem omeneşte îndreptăţiţi să-i judecăm. Orice altă judecată aparţine lui Dumnezeu şi transcende istoria."
Răzvan Codrescu, tânărul autor citat mai sus, analizează, pentru a ajunge la această concluzie, biografia, poezia şi ziaristica lui Eminescu, şi adaugă: "Nu m-ar deranja comentariile potrivnice, numai să se discute punctual si argumentat, aşa cum am făcut eu însumi, pe bază de texte şi de surse autorizate, nu pe bază de lozinci şi "urechisme", cum înţeleg unii să discute la noi."
Dacă nu m-ar uimi cu câtă seninătate afirmă lucruri neadevărate, nici n-aş intra în discuţie. Dânsul spune, de pildă, aşa: "În familia căminarului Gheorghe Eminovici nu pare să fi primat educaţia religioasă. Tatăl stătea drept pe la liturghii, după vechea cuviinţă, dar un suflet religios nu era. "De unde această informaţie?!
Înapoi la surse
Autorul vorbeşte, cum vedem mai sus, de "surse autorizate"- or, o sursă cum nu se poate mai autorizată, cel puţin în această privinţă, este Corneliu Botez care iată ce spune despre Gheorghe Eminovici, în "Omagiu lui Eminescu", din 1909: "...obijnuia să-şi invite rudele şi prietenii la Ipoteşti, unde-i primea şi ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum e la Paşti ori la sf. Gheorghe, când îşi sărbătorea ziua numelui. îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât şi mama poetului erau religioşi, nu lipseau duminica şi în zi de sărbătoare de la biserică şi se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict." (p. 34-35)
Corneliu Botez notează că deţine informaţia de la doctorul Hyneck, un cunoscut al familiei Eminoivicenilor şi al lui Mihai Eminescu. Leca Morariu a descoperit, în perioada interbelică, un document foarte important: fotografia unui prieten al lui Mihai Eminescu, un oarecare Focşăneanu, pe spatele căreia stă scrisă dedicaţia: "Tenerelului gymnasist Michael Emineanu, 23 aprilie 1864". Asta atestă că de Sf. Gheorghe se întâlneau la Ipoteşti rudele şi prietenii căminarului. (Mai atestă că încă din 1864, la 14 ani, Eminescu îşi zicea sau era numit "Emineanu", deci voia să fugă de sufixul "-ovici").
Mai pot adăuga nu doar ce ştie toată lumea, şi anume că Gheorghe Eminovici avea bisericuţa lângă casă - dar chiar că era fiu de dascăl de biserică. Tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj şi s-a stabilit în Bucovina, la Călineşti, prin 1802, unde a ridicat o căsuţă şi, alături, o biserică din lemn la care a slujit. Poate că nu ar fi semnificativ dacă n-am avea acest tipar care se repetă: casa alături de biserică. şi locuinţa din Botoşani a Eminovicenilor se afla lângă biserică.
Mai amintesc faptul că Gheorghe Eminovici trăgea, în Bucureşti, la o adresă din Strada Biserica Enei Nr. 1 (vezi plicul cu ştampila poştei din 4 iulie 1881), unde şi Eminescu a locuit un timp (or, fiind o stradă foarte mică, este vorba, probabil, chiar de o locuinţă din jurul bisericii). N-am urmărit toate adresele cunoscute ale lui Eminescu, dar constat că destul de des el locuieşte în apropierea unor lăcaşuri de cult, sau chiar în incinta lor.
"Credinţa zugrăveste icoanele'n biserici.. "
Mi se pare interesantă (şi relevantă) recitirea poemului "Melancolie" (1876) din perpectiva aceasta, a familiarizării poetului cu spaţiul sacru. Amintesc doar că iconografia aferentă acestui poem (acuarela lui Ary Murnu, de pildă) înfăţişează o ruină imensă din zid sau piatră. Este, dimpotrivă, o construcţie mică din lemn : "Biserică 'n ruină / Stă cuvioasă,tristă, pustie şi bătrână (...) Drept preot toarce-un grier un gând fin şi obscur, / Drept dascal toacă cariul sub învechitul mur." (Ca să fie cari, nu poate fi vorba de ciment sau cărămidă: trebuie lemn; aici se referă la câlţii care leagă fresca de peretele cioplit al bisericii).
Când compară atât de aplicat sufletul omului cu o biserică - nu se poate vorbi de creştinism la Eminescu? Prin această construcţie din lemn "cuvioasă, tristă" bate vântul iar "Năuntrul ei pe stâlpi-i, păreţi, iconostas / Abia conture triste şi umbre au rămas." Urmează afirmaţia devenită proverbială: "Credinţa zugrăveşte icoanele 'n biserici" - şi textul continuă: "şi 'n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, / Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunei pas / Abia conture triste şi umbre-au mai rămas. / în van mai caut lumea-mi în obositul crier, / Căci răguşit, tomnatic, vrăjeşte trist un grier; / Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, / Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu...". Desacralizarea lumii este temă majoră în poezia eminesciană, anunţată în "Melancolie", dezvoltată în alte poeme - şi construită în chip de concluzie în cele patru "Satire" a căror replică este "Luceafărul". Trebuie să ai, însă, ceea se cheamă "organ pentru poezie" - iar la un post-pozitivist, precum Răzvan Codrescu, nu e cazul. Dânsul continuă să bată câmpii fără graţie: "Mama" - Raluca, fata stolnicului Juraşcu - "mai evlavioasă, cumpără, zice-se, de la o rudă a fostului stăpân (al Ipoteştilor - n.n.) Teodor Murguleţ, o bisericuţă fără turlă, cu clopotniţa de lemn", fel mărunt de a intra în tradiţia ctitoriilor boiereşti. Raluca avea şi vreo şase fraţi sau surori la călugărie, dar asupra propriilor copii nici ea şi nici altcineva nu se vede să fi exercitat vreo influenţă religioasă. Nici unul dintre aceştia, deşi mai toţi au umblat pe la şcoli, n-a fost îndrumat şi nici nu s-a orientat singur spre cariera preoţească sau spre monahism, deşi ne aflăm în Bucovina vechilor vetre mănăstireşti" (aici trimite de două ori la G.Călinescu, cel din 1933: acolo stă cu informaţia). Doar că: în Bucovina se află dl. Răzvan Codrescu, şi pe la 1933, Ipoteştii fiind dincoace de graniţa de la Iţcani, în Moldova. Ca să meargă la Cernăuţi, la şcoală, Mihai Eminescu a avut nevoie de paşaport. Las de o parte cinica interpretare a gestului Ralucăi (autorul citeşte totul cu o reavoinţă deloc creştinească, şi nici măcar nu-şi dă osteneala s-o disimuleze) - dar raţionamentul final este de tot hilar.
Familia de maici şi de călugări
Dintre feţele bisericeşti din familia lui Eminescu, doi fraţi ai Ralucăi au fost călugări (Calinic şi Iachift, acesta din urmă fiind stareţ) şi trei surori ale ei au fost călugăriţe - toate la mânăstirea Agafton (Fevronia, Olimpia şi Sofia) -, o altă soră a ei, Safta, având o fiică pe nume Xenia care s-a călugărit de asemenea la Agafton. Raluca a mai avut un frate laic, pe Iorgu, şi o soră de asemenea laică, Marghioala. Avem de-a face, aşadar, cu o familie profund religioasă - şi cu o mânăstire, Agafton, unde Eminescu copil era ca acasă între mătuşi.
Cea mai importantă este maica Olimpiada Juraşcu, sora Ralucăi. Călugăriţă la Agafton, iar mai târziu stareţă aici, ea l-a urmărit pe poet toată viaţa. În copilărie, Mihai Eminescu mergea la Agafton destul de des, şedea acolo cu săptămânile, participa la viaţa de obşte, asculta poveşti, cântece, întâmplări reale povestite de călugăriţe; se poate spune că era un copil de mânăstire. Informaţia este în toate sursele demne de crezare - şi poate că nu e elev care să fi citit "Călin (file din poveste)" şi să nu fi aflat că are la bază basme şi poveşti pe aceeaşi temă auzite de poet la Agafton.
Mai puţină lume ştie însă că maica Olimpiada a mediat, prin 1886-1887, cumpărarea unei case în Botoşani pentru nepoţii ei, Mihai şi Harietta, care şedeau în gazdă, sora îngrijindu-şi fratele bolnav. Comitetul de femei din Iaşi, condus de Claudia Emilian, a fost dispus la un moment dat să strângă suma de bani necesară pentru a-l ajuta pe poet să se stabilească la Botoşani. Ba s-a dat chiar o arvună. Aflăm mai multe lucruri din scrisoarea Hariettei din 17 ianuarie 1888 către Cornelia Emilian: "17 ianuarie: ... Casa este foarte bună, strada retrasă şi aerul curat. Casa a fost a unei cucoane care, rămâind văduvă, s-a călugărit la mănăstirea Agafton. Murind, a lăsat-o să se vândă numaidecât, până la Sf. Gheorghe 1888, aprilie 23, pentru datorii. Executoarele testamentare sunt trei călugăriţe: actuala maică stareţă Olimbiada Iuraşcu, Agapia Gherghel econoamă şi Eupraxia Herescu. Un raport al defunctei cere 6000 franci, însă pe mine m-au asigurat că sunt siliţi a o da cu 4000 franci şi poate cu mai puţin chiar. Maica Olimbiada Iuraşcu este mătuşa noastră, soră cu mama, şi de aceea nu mă pot adresa eu direct, să n-o compromit înaintea soborului ei, crezând că ea, mătuşa, voieşte a ne îndatori. În caz de a rămas în Comitet ideea de a cumpăra o casă, vă rog a pune o persoană străină de noi să se adreseze călugăriţelor scrise mai sus, rugându-vă a ne da răspuns pozitiv de va fi cu putinţă să se cumpere sau nu, pentru că, în caz de nu, să putem a ne căuta mai de timpuriu o căsuţă cu chirie, căci de la Sf. Gheorghe suntem siliţi a ne muta aiurea.". Şi alte scrisori fac referire la această casă - pe care, dacă nu pleca la Bucureşti în aprilie 1888 dus de mână de Veronica Micle pentru a-şi prelua pensia guvernamentală (n-o va apuca, de fapt...), cei doi fraţi ar fi avut-o sigur.
Spovedania lui Eminescu
Şi mai puţină lume ştie, cred, despre episodul din 1886, când, abia ajuns la Mânăstirea Neamţ (8 noiembrie, de Sfinţii Mihail şi Gavril), Eminescu a cerut să fie spovedit şi împărtăşit. S-a păstrat până în zilele noastre un fragment din însemnarea preotului care a oficiat (datorăm editarea acestui fragment d-lui prof. Paul Miron): "Pe ziua de sf. Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi..." (aici se întrerupe însemnarea, pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care fusese scrisă pierzându-se). Nu discutăm acum cele ce ţin de această însemnare (am făcut-o în altă parte şi vom reveni, desigur) - dar amintirea mânăstirii Agafton trebuie să ne atragă atenţia, ca şi cântarea de vecernie "Lumină lină", care se regăseşte în sonetul "Răsai asupra mea" (de pe la 1879, din zona manuscrisă a cunoscutei "Rugăciuni"):
Răsai asupra mea lumină lină,
Ca'n visul meu ceresc d'odinioară
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.
Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nemerniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!
Mistica creştinismului profund
Pe noi ne domină acest "eu" liric în spatele căruia îngrămădim suferinţa şi trăirile biografice ale poetului. Luat în sine, ca "eu generic", ca avatar al lui Iov de pildă, cântecul eminescian de tânguire are acea mistică pe care numai un creştinism profund, asumat, i-o conferă. Şi dl Răzvan Codrescu citeşte acest sonet, şi iată cum îl înţelege: "Răsai asupra mea... este tot un soi de rugăciune amară, dezabuzată, adresată Fecioarei. Judecata strict estetică ne-ar obliga să concluzionăm pe varianta ultimă. Judecata religioasă - ce-şi propune să iscodească sufletul poetului - poate însă concluziona şi pe variante de lucru. Studiind deci atât varianta finală, cât şi procesul de elaborare al sonetului în discuţie, constatăm că rugăciunea eminesciană nu este deloc aceea a unui credincios. Tocmai de asta se şi plânge poetul: "Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adâncă a nimicniciei mele (versuri cu iz schopenhauerian - n. n.ţ.)/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie"... Sau în variantă: "Nu cred nimic şi asta mă doboară./ Nici în amor nu cred şi nici în ură/ şi sfântă nu-mi mai e nici o idee,/ Pierdui avântul ce-mi dădea tărie,/ A mele visuri toate se pierdură"... în "noaptea gândurilor", poetul simte nevoia unei "lumini"; "tinereţea", "credinţa", "speranţa" pe care le cerşeşte rămân noţiuni vagi, traductibile mai degrabă în planul laic.
Un vers precum "Eşti prea mult înger, prea puţin femeie" (trecut, cu o uşoară ajustare, în "S-a dus amorul") nu prea este o mostră de evlavie (cum nu este nici acea mişcătoare "Golgotă a dragostei erotice" din "Răsari să dai lumină", unde nepăsarea iubitei faţă de "ruga mea fierbinte" îl face să se asimileze de-a dreptul... dramei christice: "Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist")!
Aici, căderea în psihologism a d-lui Răzvan Codrescu este prea abruptă. Evident, e greu de explicat în câteva fraze sensul iubirii la Eminescu în contextul ştiinţei numite "mariologie" (ştiinţa despre imaculata Fecioară Maria). Am să amintesc doar atât, că finalul la "Pe lângă plopii fără soţ" este: "Tu trebuia să te cuprinzi/De acel farmec sfânt/şi noaptea candela s'aprinzi/Iubirii pe pământ".
Icoana Fecioarei Maria
Cum avem noi, prin editori, "candelă", nearticulat, se pretează la interpretarea călinesciană vizând hetaira din templul egiptean. Poetul vorbeşte însă de candela, una singură, aceeaşi, a iubirii; după opinia mea, el nu compară femeia cu un înger, ci o consideră chiar înger cu prelungire în însăşi Fecioara Maria ca descendenţă ori ca ascendenţă. Numai Arghezi în "Psalmul de taină" mai declară iubirea unui muritor pentru Fecioara Maria. Eminescu în poezia de dragoste vrea să vadă dacă mitul christic poate să se repete, caută cu înfrigurare repetarea lui - şi în final îşi dă seama că este irepetabil, că s-a produs o singură dată în vecinicie şi că aşa trebuie. Dl Răzvan Codrescu putea să redea şi alte versuri din colateralele sonetului "Răsai asupra mea", ca de pildă: "A mele visuri toate se pierdură/Un înger de-a 'ncetat a fi femee", sau, şi mai explicit: "De ce nu mai eşti înger, ci femee, / De ce te-ai stins în lumea mea... Marie.".
Pentru Eminescu, femeia are un minim absolut: Eva (din "Floare albastră", de pildă" ) - şi, pentru că există acest minus absolut, are un plus necesar absolut care este Fecioara Maria. Cred (şi am argumentat în cărţile mele de ce) că volumul său de poezii, construit de el însuşi, trebuia să se încheie cu "Rugăciune", aşa cum încheie Titu Maiorescu o ediţie târzie a sa, ca gest (cerere, rugare) de iertare creştină pentru că discută cu atâta insistenţă divinul feminin. Altfel, să ne amintim de "Venere şi Madonă", versul: "Căci femeea-i prototipul îngerilor din senin". Aici poetul intră de-a dreptul în discuţii teologale, consideră că îngerii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea femeii, sunt, deci, posteriori omului, o "cădere" din om. În 1870, când debutează la "Convorbiri literare" cu acest poem, Eminescu asimilase suficientă informaţie în domeniul religiei creştine - şi avea acele dileme sfâşietoare care stau la baza misticismului său - încât să poată discuta din interior procedeul lui Rafael.
Să ne amintim poemul: pictorul (Rafael) a văzut-o pe Venus - şi a creat-o după forma ei pe Fecioara Maria. Exact aşa s-au petrecut lucrurile în realitate: Rafael Sanzio şi şcoala sa făceau mulaje după chipurile statuilor antice din Roma, le redesenau şi le îmbrăcau în costume de epocă pentru a-i face să creadă pe romanii din vremea lor că seamănă cu cei din antichitate. Procedeul s-a extins şi asupra statuilor de zei - iar chipul Fecioarei a fost dedus din cel al Venerei păgâne. Desigur, este o impietate să compari (să asemeni până la identitate, să-i transferi imaginea) zeiţa iubirii vulgare, pe Venus Vulgivaga, cu Fecioara Maria. Aceasta este tema poemului "Venere şi Madonă" de Mihai Eminescu, poetul deducând că procedeul poate fi folosit şi în scris ("ut pictura poesis", cu vorbele lui Horatius) - dar observând imediat că are cumplite consecinţe etice şi morale.
Mai exact, cine uzează de acest procedeu este un "apostat" - şi din această apostasie de început se dezvoltă arta poetică eminesciană. Citită în punctuaţia eminesciană, poezia îl blamează pe Rafael - numai că vreo câteva virgule adăugate de editori şi un semn de exclamare pus cam aiurea fac să se înţeleagă că îl laudă. În general filonul mistic al poeziei eminesciene este mult erodat prin punctuaţia editorilor; mai exact spus: mistica este deturnată în psihologie. Se poate studia mai bine acest segment al creaţiei eminesciene în poeziile postume, acelea care n-au trecut prin prea multe mâini interpretative.
Definiţii personale pentru creştinism
Cu atât mai ciudat mi se pare că dl. Răzvan Codrescu nu vede, n-aude: dânsul citeşte şi citează chiar din postume.
Ca să vă daţi, însă, seama ce efecte pot avea afirmaţiile dânsului, citez câteva ecouri la textul pe care şi l-a postat pe internet: „Era necesară o astfel de poziţie. M-am săturat şi eu de abordări amatoriste şi/sau exaltate fără temei. Ce confortabil este cînd vezi că mai sînt şi naţionalisti crestini rezonabili, care au ştiinţa de carte, spirit critic şi profunzime". Ce l-o fi impresionat pe acest internaut care semnează „Claudiu Târziu" dar scrie cu „î"? - Desigur, tonul curajos al discursului împănat cu note care în subsol răspund la anii 1930 ori confundă Bucovina cu Moldova. Sintagma „naţionalist creştin rezonabil" pluteşte ca o floare de nufăr peste aceste subsoluri... insalubre.
O tânără care semnează „Vera" este de-a dreptul entusiasmată: „Dle Codrescu, vă mulţumesc mult pentru acest articol, mi-am limpezit anumite nedumeriri, mai ales că îmi iau licenţa anul acesta. Şi am o tema foarte dificilă „Sentimentul religios în poezia lui Eminescu". Poate îmi sugeraţi ceva..." - iar autorul îi răspunde tuşat: „Tema e generoasă şi, dacă nu ţii s-o circumscrii procustian creştinismului şi ortodoxiei, religiozitatea lui Eminescu se vădeşte reală şi fascinantă, la punctele de întîlnire dintre spiritul romantic şi spiritul folcloric, dintre dacism şi creştinism, dintre meditaţia filosofică şi meditaţia religioasă, dintre lirismul sacru şi lirismul profan. S-a scris mult pe această temă, dar nu ştiu nici o carte care să sintetizeze mulţumitor lucrurile. Poate o veţi scrie dvs., licenţa fiind un prim pas (pe care vi-l doresc unul "cu dreptul")". N-am ce zice, chestia cu „circumscrisul procustian" e haioasă, cum ar zice un tânăr - dar unde va fi fiind, oare, punctul de întâlnire dintre lirismul sacru şi lirismul profan?! Nu cumva, în goana după noutate, inventând atâtea concepte care de fapt nu există, dl. Răzvan Codrescu are definiţia dânsului şi pentru „creştinism", un fel de pat care, rotund fiind, îl evită prin aceasta pe proprietarul Procust? Mai departe de aici, totul este combinare măiestrită unor lucruri n'esistente.
“Ce fel de mână are acel ce cutează să ridice piatra ca să lovească în sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis în calitatea lui de martir şi de român creştin? Căci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, să audă!” Aspazia OŢEL PETRESCU
Pe blogul “intelectualului, poetului, traducătorului şi eseistului de orientare tradiţionalistă, promotor al principiilor şi idealurilor dreptei creştine”, după cum s-a autointitulat domnul Răzvan Codrescu, se face o referire şi la persoana mea. Eu sunt “copilandrul” care i-a dat revista “Veghea”. Autorul crede că sunt în vârstă de 7-8 ani, chiar dacă am 14 ani. Cu siguranţă că m-a văzut cu ochiul ăla care plânge, pentru că ăla care râde a obosit din cauza corecturii articolelor în care nu nimerea ortografierea corectă a numelui Mântuitorului - o ştiu de la tatăl meu, care i-a citit respectivele texte pe care le publica într-o revistă apărută la Sibiu. Asta, apropo de analfabetism. Aproape toţi copilandrii de vârsta mea ştiu să scrie numele Mântuitorului, altfel ar fi avut mari probleme în a promova satisfăcător disciplina numită religie. Şi nici la limba şi literatura română n-ar fi trecut prea uşor clasa, încălcând normele Academiei Române cu privire la scrierea cu „â” şi „sunt”. Am înţeles că regimul comunist, instalat cu ajutorul tancurilor sovietice, a impus norme străine limbii române. De ce nu renunţă noul detractor al lui Eminescu la normele impuse de comunişti, rămâne să ne răspundem fiecare. I-am dat revista în speranţa că, citind textele despre credinţa lui Eminescu, semnate de Părinţii Constantin Galeriu, Valeriu Anania, Ilie Moldovan, Ovidiu Moceanu sau de Maica Benedicta – Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ori de personalităţi exemplare ale foştilor deţinuţi politic, aşa cum sunt doamna Aspazia Oţel Petrescu sau domnul Teofil Mija, îşi va revizui atitudinea de contestare a credinciosului creştin Mihai Eminescu. După cum se vede, nu a înţeles nimic. Neputând să-şi depăşească condiţia de săgeată, domnul Răzvan Codrescu îşi închipuie că eu am fost trimis de cineva să-i dau revista. Că l-am privit cu teamă. Nu v-am privit cu teamă, v-am privit cu milă, domnule Codrescu, căci eu am conştiinţa curată în faţa lui Dumnezeu. Spuneţi că v-am privit ca pe un balaur. Da, căci balaurul este personajul negativ al basmelor, care face rău conştient. Gura păcătosului adevăr grăieşte!
P.S. Am făcut aceste precizări, deşi am fost sfătuit să nu fac acest lucru. Tatăl meu mi-a spus că unul care-l atacă pe Eminescu nu mai are nimic sfânt. Nu mi-e teamă de atacurile domnului Răzvan Codrescu. N-ar fi prima oară când atacă. Chiar dacă o face prin persoane închipuite de el însuşi, cu nume sau fără nume. Aşa e când dai în mintea copiilor. Păcat că n-are şi curăţenia noastră sufletească.
