Recenzie. “Urlă haita”- o carte de memorii ziditoare dăruită românilor, scrisă de fostul deţinut politic Nicolae Purcărea. Frescă a generaţiei mărturisitoare de la 1948.

“Urlă haita”. Tulburător titlul cărţii mărturisitorului Nicolae Purcărea! Nu numai că haita a urlat în trecut, muşcând din sufletele deţinuţilor politic în temniţele de la Piteşti, Gherla, Jilava sau Aiud, sau când a venit pe tancurile sovietice pentru a ocupa România, apoi în munţii patriei, unde s-au retras luptătorii împotriva comunismului ateu. Urlă de pe vremea lui Carol al II-lea, urlă şi astăzi, scrie Bădia Nicolae Purcărea, când se caută ca “totul să fie globalizat, să se distrugă tot şi să nu mai existe erou, sfânt, valoare, elită”. Dar, vai, “…va mai urla multă vreme”. Trăim “Piteştiul după Piteşti” (un Piteşti rafinat, “soft”, dar care este la fel de odios ca Piteştiul “hard” al anilor '50). O spune un OM care a trăit experimenul satanic din închisoarea Piteşti. Pe viu, nu din postură de victimă întâmplătoare, ci de luptător aflat în îndeplinirea misiunii noastre istorice: aceea de a crea cultură şi civilizaţie la gurile Dunării, aşa cum  ne-a lămurit Mihai Eminescu rostul nostru în lume.

Această carte este scrisă dintr-un sentiment al datoriei (într-o vreme în care nu mai auzim vorbindu-se decât despre drepturi), pentru a consemna că “în alte vremuri, copii crescuţi în frică de Dumnezeu şi de dragoste de neam şi-au dat viaţa pentru apărarea altarului şi a etniei de care aparţineau”. Sunt pagini de pateric. Numai în aceste scrieri sfinte întâlnim atâta suferinţă pentru apărarea credinţei în faţa uneltirilor satanei, pentru că ţinta finală a reeducărilor de la Piteşti sau Aiud era lepădarea de Hristos. De altfel, domnul Purcărea aminteşte în aceste memorii de întrebarea obsedantă pe care Ţurcanu, torţionarul de la Piteşti, le-o punea deţinuţilor: “Mai credeţi în Dumnezeu?”. Şi, cu toate supliciile îndurate, inimaginabile pentru o minte omenească normală, erau mucenici care răspundeau afirmativ, stârnind furia torţionarilor îndrăciţi asupra celor care-l mărturiseau pe Hristos. Dar mai rău decât bătăile primite era blasfemierea celor sfinte.

Mărturisitorul Nicolae Purcărea a trecut prin încercarea cumplită a 20 de ani de temniţă. “A trebuit să gustăm până peste margini paharul iadului”, ne spune acesta. Pentru că, pentru prima oară, năvălitorii nu s-au mai mulţumit cu bogăţiile noastre materiale, ci au vrut să stăpânească şi sufletul românilor. Ca şi Iov, este greu de crezut că Bădia Nicolae ar fi rezistat la torturile fizice şi psihice la care a fost supus de comunişti, dacă nu ar fi trecut printr-o pregătire anterioară detenţiei comuniste. Experienţa închisorilor antonesciene îl învaţă să se adâncească în credinţa ortodoxă, după modelul exemplar al lui Traian Trifan şi al lui Traian Marian, învăţătorii grupului sufletiştilor, din care au făcut parte, printre alţii, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Părintele Arsenie Papacioc. Urmează implicarea activă în mişcarea studenţească anticomunistă, încadrarea în grupurile de rezistenţă armată din Postăvarul, Ciucaş sau de pe Valea Topologului, unde s-a alăturat grupului condus de învăţătorul-martir Dumitru Apostol. Toate aceste experienţe l-au îmbunătăţit sufleteşte.

Viaţa domnului Purcărea merită “file de acatist” (după cum spune Doamna Aspazia Oţel-Petrescu) în care să se reflecte smerenia, îndelunga răbdare, tăria mărturisirii, puterea rugăciunii, stăruinţa în ideal, în visul său la care nu a renunţat niciodată, căci “adevăratele înfrângeri sunt renunţările la vis” (Radu Gyr). Rememorarea unor momente din iadul închisorilor este dureroasă pentru autor, după cum înălţătoare este legătura permanentă, care străbate întreaga carte, cu “cei care nu mai sunt”, ascunşi în “lumina celui nepătruns”. 

După toate încercările la care a fost supus, a păstrat în sufletul său “o fărâmă de cer, nobleţea sufletului omenesc: omenia şi demnitatea”. Şi ce încercări! Înfricoşătorul Piteşti, în care crede că a fost ca în fundul iadului, de unde a scăpat prin mijlocirea minunată a Maicii Domnului. Este unul dintre puţinii supravieţuitori ai „reeducării” de la Piteşti, unde au fost torturaţi fizic şi psihic studenţii anticomunişti. Marele scriitor rus Alexandr Soljeniţân era de părere că experimentul din această închisoare este “cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”. Metodele, inventate de pedagogul sovietic Makarenko, erau drăceşti. A fost forţat să mănânce din gamela în care îşi făcea nevoile. I se băga capul cu forţa în hârdăul cu fecale, până la pierderea respiraţiei. S-a opus din toate puterile, dar n-a avut scăpare. L-au “botezat”. A fost prea mult pentru dânsul, a fost momentul când practic n-a mai realizat ce se întâmplă cu el sau cu cei din jur. După cum istoriseşte, apogeul furiei torţionarilor se înregistra în perioada marilor sărbători creştine, în special de Învierea Domnului. Atunci avea loc „liturghia neagră“. Deţinuţii erau obligaţi ca, în locul crucii, să sărute un falus mare, făcut din săpun. Un cor, format din reeducaţi, hulea numele Mântuitorului şi al Fecioarei Maria. Cruce îşi mai făceau doar cu limba în gură, când erau ţinuţi în „poziţie” (pe marginea patului de scândură, cu mâinile pe genunchi; nu aveau voie să privească nici la dreapta, nici la stânga, numai înainte, altfel erau loviţi). 

Scrisoare deschisă a doamnei Aspazia Oţel Petrescu. Răspuns unui frate mai tânăr, contrariat că îl consider pe Mihai Eminescu creştin.

Mă interoghezi cu un ton cam inchizitorial de ce consider că Mihai Eminescu e un autentic creştin. Îmi pare rău că articolul meu afirmativ în acest sens te-a contrariat şi îmi pare şi mai rău că argumentul meu nu te-a convins.
Au nu s-au spus că cel care va aduce pe calea adevărului creştin un suflet rătăcit apostol se va numi? Ori eu tocmai despre aşa ceva am adus mărturie: fratele nostru Mihai nu numai că a readus pe calea Domnului suflete nefericite din temniţele roşii, ci a şi salvat suflete căzute în cea mai neagră deznădejde, datorită tocmai spiritului său profund creştin, al unora dintre poeziilor sale.
Întrebarea dumitale mă face să afirm mai apăsat că, pentru a înţelege de ce Mihai Eminescu este creştin, trebuie să fii tu în primul rând un bun creştin şi un bun român. Am recurs la menţionarea separată a acestor două caracteristici pentru a le sublinia, pentru că, de fapt, un bun român este în acelaşi timp şi un bun creştin ortodox, una fără alta nu se poate.
Opera eminesciană deschide dimensiuni spirituale infinite pe ambele coordonate. Universul său este spaţiu infinit şi timp infinit, dezmărginite dintr-o realitate autentic românească şi autentic creştină. Acest univers nu-l poţi înţelege dacă nu-l trăieşti în toată profunzimea lui şi dacă nu vibrezi la unison cu autorul lor la valorile spirituale la care te înalţă.
Cutez să afirm că multe poezii ce par profane sunt tot atât de autentic creştine ca şi cele cu conţinut religios. Te avertizez, însă, că, dacă nu te simţi a fi un autentic român, mai bine să nu citeşti rândurile ce urmează, pentru că nu vei înţelege mare lucru din ele şi, ca orice străin de spiritul eminescian, vei fi dezamăgit. În cel mai bun caz vei ridica nedumerit din umeri, iar în cel mai rău caz mă vei considera incultă, analfabetă, limitată, fundamentalistă, isterizată de Eminescu etc. Te asigur, însă, că, dacă o vei face, şi dumneata vei comite un păcat. Spun asta referindu-mă la haina pe care o porţi.
Nu intenţionez să-ţi dau răspuns savant, să te ameţesc cu analize super-
intelectualizate, să te copleşesc cu încadrări sofisticate în curente, stiluri, filozofii, teologie etc. Vreau să te invit pur şi simplu să intrăm în spaţiul eminescian, ca să ne dăm seama cât este sau dacă este creştin. Te iau de mână şi intrăm în universul deschis de o poezie profană luată aleatoriu, un pastel ce formează cadrul unui sentiment de iubire. Parcurgând împreună cadrele deschise de “Sara pe deal”, sper că vei trăi sentimentul creştin eminescian direct, organic, emoţional, fără eseuri sofisticate sau exegeze teologicale înţesate de dogme indelibile. Vom retrăi un moment de har simplu dar vibrant, pentru că inima va fi străpunsă de scânteia divină datorită căreia poetul nepereche reuşeşte să deschidă spaţii infinite şi eterne, în acelaşi timp să înveşnicească clipa fugară smulsă trecerii inexorabile a timpului. Coardele sufletului tău vor vibra la unison cu ale Eminului şi te vei simţi acasă aici, ca de altfel oriunde şi oricând în vasta sa operă. Aşează-te, deci, confortabil în fotoliul tău, închide ochii şi uită absolut tot ce ştiai despre “Sara pe deal”. Şi, eliberat de orice preconcepţii, intră ca Marele Orb în cadrele ce ţi le prezint.

Cadrul I:

“Sara pe deal, buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/ Apele plâng, clar izvorând în fântâne”.

Cadrul II:

“Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară/ (…) Stelele nasc umezi pe bolta senină”.

Cadrul III:

“Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,/ Streşine vechi casele-n lună ridică,/ Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână./ Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp; toaca răsună mai tare./ Clopotul vechi împle cu glasul lui sara (…)”.
Să analizăm acum puţin aceste cadre. Seara se lasă pe deal, pe care urcă turmele sub scăpărătoarea lumină a stelelor. Din acest punct valea doar se ghiceşte, înecată în fum. Cadrul acesta sugerează spaţiul mioritic. “Plaiului, vârf de deal, îi urmează o vale, apoi alt deal ce se deschide ciobanului cu turmele lui, dincolo de care se ghiceşte altă vale, continuând aşa în depărtările nesfârşitului” (Ovidiu Drimba). Nu-ţi este familiar acest spaţiu şi nu-ţi sugerează o altă alternanţă spirituală, care îşi are, aşa cum ne spune acelaşi Ovidiu Drimba, “suişul şi coborâşul, înălţările şi cufundările de nivel în ritm repetat, monoton, fără sfârşit”? Nu este aceasta ondularea destinului pe căile Domnului, ale neamului nostru românesc? În acest spaţiu “buciumul sună cu jale”, “sunetul creează aici o atmosferă de nostalgie după o fericire apusă” (Dimitrie Popovici). Nu-ţi sună cunoscut? “Plâns după raiuri pierdute cândva” (Radu Gyr). În jalea sunetului de bucium tremură lacrimile omului jinduind după lumini pierute. Iar apele curgând, izvorând din adâncuri sunt lacrimile clare ale naturii, atât de binefăcătoare omului.
În cadrul următor dimensiunea spaţiului mioritic se amplifică. Peste el se arcuieşte bolta senină, infinită, pe care

Se nasc umezi (cuvânt ce sugerează naşterea imediată) stelele, printre care trece luna, aşa “sfântă şi clară”. Luna nu este static sfântă, ea trece sfântă şi clară, în rotirea continuă a unui univers etern, sacru, infinit. Parcă am auzi din imensele spaţii siderale revărsarea imnului de slavă: “…căci El în dreapta stelelor cale/ şi El îndreaptă al lumii mers/ de sfinte cuvintele Sale/ ascultă întregul univers”.
În cadrul următor dimensiunea infinită a spaţiului se restrânge într-o dimensiune pământeană în care apare satul. Suntem în sara pământeană, dar înveşnicită. “Veşnicia s-a născut la sat” (Lucian Blaga), nu-i aşa? Vom simţi acest adevăr în toată intensitatea lui, în felul în care ni se prezintă. Peste sat lunecă norii, despicaţi de razele lunii. Se desluşesc casele vechi (aici adjectivul atestă ancestralul), ce-şi înalţă streşinile în lumina lunii. O cumpănă îşi înalţă braţul spre cer, ca o rugăciune încremenită. Vântul o face să scârţâie cu un suspin al naturii îngânat de fluierele din stână. Cosaşii, purtând în spinări unealta muncii lor, se retrag de la câmp, păşind prin vremi ca de la începutul lumii. Deşi totul este aici şi acum, parcă ar veni totuşi de foarte departe, din nedesluşit, din veşnicie. Ce anume dă aură de veşnicie satului cuprins de înserare? Brâul mărunt al sunetelor de toacă - “pulsul rar de clipe” (Lucian Blaga) - ce răsună mai tare în eterna curgere-a vremii, şi clopotul vechi (străbun) ca vremea, care umple cu glasul lui valea,
această Vale a Plângerii înfiorată de suflul veşniciei. Simţi că te afli în satul bunicilor tăi, în satul strămoşilor noştri, în satul în care mărginirea se dezmărgineşte, satul în care natura îşi proslăveşte Creatorul.
Poţi să deschizi ochii acum, stimate frate. Eşti acasă, această acasă creştină şi română, de oricând şi de oriunde, în care poetul nepereche ţi-a transmis fiorul sacrului firesc, liniştit, fără nicio crispare. Ai putea să mă acuzi de un subiectivism flagrant sau că fantezia mea a luat-o razna. Dar nu vei nega că ai trăit în duh eminescian o seară sfântă, o sară atât de firesc creştină, o sară ca atâtea seri trăite de tine, de mine, sub oblăduirea unui cer infinit, în satul meu, în satul tău, atât de organic creştin.
Deci, dacă nu ai simţit cât de sfântă şi cât de română este “Sara” lui Eminescu, înseamnă că nu eşti de-al lui, că eşti un străin. Ca străin, poţi să născoceşti câte eseuri vrei, docte, pline de fanfaronadă. Nimic, însă, nu va fi autentic, pentru că nu va rezona cu duhul eminescian autentic român, şi mai ales prin aceasta autentic creştin. Ceea ce am încercat să te fac să înţelegi nu se poate polemiza. Sau le pricepi ca atare, şi atunci vibrezi la unison cu fratele Emin, sau nu le pricepi, şi atunci poţi să pui acestei “Seri” toate etichetele câte le poate cuprinde înţelepciunea lumii. Nu vei afla, însă, niciodată câtă eternitate creştină emană opera lui Eminescu, inclusiv în această simplă “Sara pe deal”. Ea nu poate fi desluşită decât cu suflet românesc, aşezat în palma deschisă spre infinitul credinţei.

Aspazia OŢEL PETRESCU
Articol preluat din revista Veghea, nr. 1, 2010 - Ortodoxia lui Eminescu

Foto: Cristina Nichituş

Doamna Aspazia Oţel Petrescu mărturiseşte din nou!

Interviu realizat de Maica Fotini şi Maica Serafima. Înregistrare preluată de pe blogul lui Victor Roncea

O scrisoare lămuritoare a Doamnei Aspazia Oţel Petrescu: "Străinii spirituali sunt mai duşmani decât hoardele cotropitoare"

Noul detractor al lui Eminescu a emis ipoteza că distinşii noştri colaboratori au fost „atraşi în această afacere fără voia lor şi oarecum în necunoştinţă de cauză”. Pentru a spulbera acuzele nefondate, la îndemnul doamnei Aspazia Oţel Petrescu, public această scrisoare integral.
Şi încă ceva, tot spre ştiinţa detractorului respectiv: nu există niciun colaborator al revistei Veghea cu numele Traian Mija. Poate se referă la distinsul doctor octogenar Teofil Mija, care a suportat 15 ani de temniţă grea în regimul comunist. (Crina Palas, redactor al revistei Veghea )

Roman, 30 ianuarie 2008
Dragă Crina,

Te rog frumos, dă-mi voie să te numesc aşa, în felul acesta mă simt mai aproape, mai înrudită în spirit eminescian, cu voi, superbii tineri, care nu vă lăsaţi “îndoiţi” de “nefârtate”.
Vă mulţumesc din toată inima şi vă rog să mă credeţi, cu lacrimi în ochi, pentru frumoasa revistă, omagiu superb şi în acelaşi timp o elocventă rectificare a unei mari nedreptăţi (a câta oare o fi?) aduse “românului absolut”.
Sunt atât de copleşită de faptul că am fost primită şi eu în rândul celor aleşi să rostească un cuvânt răspicat în afirmarea unui mare adevăr: Eminescu este duhul acestui popor şi al acestui pământ, este suflul esenţial al “spaţiului mioritic” ce se exprimă româneşte chiar şi în rătăcitoarele sale cântări. Şi dacă este român, este şi creştin, pentru că aceasta este fiinţa neamului; români şi creştini altfel nu poate fi; ce o fi aşa de greu de înţeles?
Am citit textul lui R. Codrescu nu cu revoltă ci cu o mare tristeţe. De puţine ori mi-am simţit inima atât de îngheţată pentru că în general mă feresc să citesc pe detractori oricât ar fi de “geniali”. Acest fel de lecturi îmi îngheaţă “sângele”, atât de îndepărtată mă simt de “concepţiile lor”. Îi simt atât de străini în sensul duhovnicesc al cuvântului, încât mi se face frică. Străinii spirituali sunt mai duşmani decât hoardele cotropitoare. Acelea ne râvneau pământul, aceştia ne omoară spiritul. Vor să stingă în noi ICOANA, care este creştină şi română sau nu este deloc.
Aş dori mult să vă trimit prin mandat costul revistelor. Pot? Nu vă supăr? Cred că v-a costat mult tipărirea lor în condiţii atât de frumoase. M-am bucurat enorm că pot să le dăruiesc unor preoţi pe care-i preţuiesc mult.

Vă îmbrăţişez cu drag, Domnul să vă apere şi să vă întărească.
Aspazia Oţel Petrescu

Doamna Aspazia Oţel Petrescu despre Răzvan Codrescu

Din valul ce ne bântuie

De lungă vreme îmi tot cad sub ochi tot felul de studii care de care mai pertinente, care îmi ridică întrebări tulburătoare şi pline de amărăciune. Nu pot să nu mă jelesc când observ cum se demolează valorile ce le consider imuabile şi cât de concentrat se încearcă restructurarea persoanei pe noi criterii, folosindu-se cu abilitate vechi concepte pentru noi reciclări. Oare cât de creştin şi cât de ortodox este faptul că se scotoceşte cu impietate în personalitatea eminesciană pentru a scoate la iveală lipsuri pe diferite teme? Din ceata de tot felul de detractori ai săi mai lipseau şi “sfinţii”, frustraţi că nu au aflat în viaţa şi în opera eminesciană un Eminescu teolog ortodox, păcat ce evident îl scoate din poziţia de creştin român, poziţie pe care în mod cert Eminescu o are în multe suflete de români adevăraţi. Nu mă pot opri să nu mă întreb: cui foloseşte? Un posibil răspuns ce mi l-am dat mă înfioară. Departe de mine intenţia să-mi permit o apărare a poetului sub orice aspect. Nici nu sunt competentă, nici nu am vreun fel de vrednicie şi nici nu cred că aş mişca cât de cât lucrurile pe o linie de bun simţ. Dar am avut şansa să ascult pe parcursul a trei ani cursurile eminesciene susţinute de emeritul profesor clujean Dimitrie Popovici. Îmi amintesc cu emoţie concluzia esenţială la aceste cursuri, profesorul fiind un reputat comparatist. După ce a identificat multitudinea de influenţe ce se resimt în opera eminesciană, a precizat, bineînţeles cu argumente, că ne găsim în prezenţa unor influenţe care nu se pot urmări în detalii paralele. Este vorba de influenţe pe teme generale care se identifică cu uşurinţă, numai că peste toate acestea se află personalitatea poetului, care l-a ajutat să se găsească mai curând pe deasupra lor cu puternice trăsături proprii. Astfel Eminescu îşi dă seama de scepticismul funciar al epocii sale. Îşi dă seama că el însuşi este atins de boala secolului şi înţelege să ia atitudine fermă împotriva lor. Însetat de absolut şi de desăvârşire, Eminescu visa la revenirea la o artă influenţată de o credinţă adâncă (a se vedea “Epigonii”). Cu toate că nu practică această artă în mod explicit în opera sa, mă întreb: cine îndrăzneşte să afirme cu certitudine că în intimitatea sa nu a păstrat credinţa insuflată de mama sa, profund credincioasă, şi de influenţa creaţiei populare din care şi-a tras puternic seva?
După cum am mai afirmat, intenţia mea nu este să reafirm şi să susţin adevăruri spuse şi demonstrate de personalităţi competente. Intenţia mea este să rectific, printr-o mărturisire simplă şi adevărată, nerecunoştinţa mea faţă de Mihai Eminescu, care atât pentru mine cât şi pentru foarte mulţi deţinuţi politic a fost apostol şi profet şi în ultimă instanţă fratele Mihai, cel ce cu „Rugăciunea” sa ne-a întărit şi ne-a adus lângă Maica Domnului, grabnica ajutătoare. Vreau să îmi cer iertare că nu am mărturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai să mă salvez din mlaştina deznădejdii în care mă aruncaseră samaritenii comunişti, duşmani de moarte ai Eminescului, altul decât creatorul lui „Împărat şi proletar”. Zăceam într-o disperare neagră, izolată în închisoarea de la Mislea, blagoslovită cu patru ani de detenţie peste cei zece executaţi deja. Singură, într-un pustiu absolut, în total regim de exterminare. De nicăieri niciun ajutor, nicio lumină, nicio speranţă. În negura totală brusc mi s-a iscat în minte „Rugăciunea” eminesciană. Mi-au tot revenit cu obstinaţie versurile „Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie”. A fost începutul recuperării mele. Am realizat cu luciditate că eram în vâltoarea unui val ce mă bântuia şi din care nu eram capabilă să mă ridic. Am realizat apoi că doar Sfânta Fecioară Maria mă putea înălţa pe aripa rugăciunii şi m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viaţa mea de întemniţată, dar nevrednica de mine am omis să detaliez acest moment pe care azi îl numesc „clipa mea Mihai Eminescu”. Prin versurile sale, el mă luase în experienţa sa de credincios, m-a ajutat să-mi aflu diagnosticul şi mi-a îndreptat speranţa către Crăiasa îngerilor pe aripa rugăciunii sale. Cu regrete târzii vin să-i mulţumesc acum în numele meu şi în numele tuturor suratelor mele cu care împreună am tot murmurat superba sa “Rugăciune” şi ne-am încălzit duhovniceşte la sfinţenia ei. Cu smerenie rostesc „de profundis” cuvântul „iartă-mă!”. Cu riscul de a primi încă o anatemă peste capul meu, voi încheia mărturisirea mea cu afirmaţia că Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin în tragica noastră rezistenţă la imbecilizarea comunistă. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurător adevăr poate rosti suferinţa. Acest adevăr i-a dat Părintelui Constantin Voicescu premoniţia că este nevoie să fie reafirmată legătura sufletească a lui Eminescu cu Hristos şi cu Maica Sa, în pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit părintele ultima sa predică rostită în ziua de 8 septembrie 1997 la Sfânta Liturghie oficiată la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene închinată Maicii Domnului? Iată ce ne spunea Părintele Constantin Voicescu, el însuşi fost deţinut politic, deci ştia ce a însemnat ”Rugăciunea” Eminului pentru cei închişi: ”ne amintim de versurile închinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum ştiţi considera Biserica Ortodoxă drept maica spirituală a neamului românesc”. Versurile evocate au fost considerate de Părintele Voicescu „adevărate file de acatist”. Şi cum nimic nu este întâmplător, ne-a mai spus atunci Părintele că singurul cuvânt de îndrumare ieşit din gura Maicii Domnului a fost: ”să faceţi tot ce vă spune El”, cuvânt rostit la nunta din Cana Galileii. Şi sublinia Părintele că „în aceasta se cuprinde toată Evanghelia, altă cale de mântuire, altă cale de îndumnezeire nu există”. Şi dacă aşa este, să ne amintim ce ne spune El, blândul Iisus: ”Cine este curat să ridice piatra”. Şi atunci mă întreb şi eu nepriceputa, ce fel de mână are acel ce cutează să ridice piatra ca să lovească în sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis în calitatea lui de martir şi de român creştin? Căci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, să audă!

Aspazia OŢEL PETRESCU

La materia Eminescu, profesorul Codrescu a rămas repetent!

“Ce fel de mână are acel ce cutează să ridice piatra ca să lovească în sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis în calitatea lui de martir şi de român creştin? Căci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, să audă!”
Aspazia OŢEL PETRESCU


Pe blogul “intelectualului, poetului, traducătorului şi eseistului de orientare tradiţionalistă, promotor al principiilor şi idealurilor dreptei creştine”, după cum s-a autointitulat domnul Răzvan Codrescu, se face o referire şi la persoana mea. Eu sunt “copilandrul” care i-a dat revista “Veghea”. Autorul crede că sunt în vârstă de 7-8 ani, chiar dacă am 14 ani. Cu siguranţă că m-a văzut cu ochiul ăla care plânge, pentru că ăla care râde a obosit din cauza corecturii articolelor în care nu nimerea ortografierea corectă a numelui Mântuitorului - o ştiu de la tatăl meu, care i-a citit respectivele texte pe care le publica într-o revistă apărută la Sibiu. Asta, apropo de analfabetism. Aproape toţi copilandrii de vârsta mea ştiu să scrie numele Mântuitorului, altfel ar fi avut mari probleme în a promova satisfăcător disciplina numită religie. Şi nici la limba şi literatura română n-ar fi trecut prea uşor clasa, încălcând normele Academiei Române cu privire la scrierea cu „â” şi „sunt”. Am înţeles că regimul comunist, instalat cu ajutorul tancurilor sovietice, a impus norme străine limbii române. De ce nu renunţă noul detractor al lui Eminescu la normele impuse de comunişti, rămâne să ne răspundem fiecare.
I-am dat revista în speranţa că, citind textele despre credinţa lui Eminescu, semnate de Părinţii Constantin Galeriu, Valeriu Anania, Ilie Moldovan, Ovidiu Moceanu sau de Maica Benedicta – Zoe Dumitrescu-Buşulenga, ori de personalităţi exemplare ale foştilor deţinuţi politic, aşa cum sunt doamna Aspazia Oţel Petrescu sau domnul Teofil Mija, îşi va revizui atitudinea de contestare a credinciosului creştin Mihai Eminescu. După cum se vede, nu a înţeles nimic.
Neputând să-şi depăşească condiţia de săgeată, domnul Răzvan Codrescu îşi închipuie că eu am fost trimis de cineva să-i dau revista. Că l-am privit cu teamă.
Nu v-am privit cu teamă, v-am privit cu milă, domnule Codrescu, căci eu am conştiinţa curată în faţa lui Dumnezeu. Spuneţi că v-am privit ca pe un balaur. Da, căci balaurul este personajul negativ al basmelor, care face rău conştient. Gura păcătosului adevăr grăieşte!

P.S. Am făcut aceste precizări, deşi am fost sfătuit să nu fac acest lucru. Tatăl meu mi-a spus că unul care-l atacă pe Eminescu nu mai are nimic sfânt. Nu mi-e teamă de atacurile domnului Răzvan Codrescu. N-ar fi prima oară când atacă. Chiar dacă o face prin persoane închipuite de el însuşi, cu nume sau fără nume. Aşa e când dai în mintea copiilor. Păcat că n-are şi curăţenia noastră sufletească.

Mărturisitoarea Aspazia Oţel Petrescu, despre credinciosul frate Mihai Eminescu

Din valul ce ne bântuie

De lungă vreme îmi tot cad sub ochi tot felul de studii care de care mai pertinente, care îmi ridică întrebări tulburătoare şi pline de amărăciune. Nu pot să nu mă jelesc când observ cum se demolează valorile ce le consider imuabile şi cât de concentrat se încearcă restructurarea persoanei pe noi criterii, folosindu-se cu abilitate vechi concepte pentru noi reciclări. Oare cât de creştin şi cât de ortodox este faptul că se scotoceşte cu impietate în personalitatea eminesciană pentru a scoate la iveală lipsuri pe diferite teme? Din ceata de tot felul de detractori ai săi mai lipseau şi “sfinţii”, frustraţi că nu au aflat în viaţa şi în opera eminesciană un Eminescu teolog ortodox, păcat ce evident îl scoate din poziţia de creştin român, poziţie pe care în mod cert Eminescu o are în multe suflete de români adevăraţi. Nu mă pot opri să nu mă întreb: cui foloseşte? Un posibil răspuns ce mi l-am dat mă înfioară. Departe de mine intenţia să-mi permit o apărare a poetului sub orice aspect. Nici nu sunt competentă, nici nu am vreun fel de vrednicie şi nici nu cred că aş mişca cât de cât lucrurile pe o linie de bun simţ. Dar am avut şansa să ascult pe parcursul a trei ani cursurile eminesciene susţinute de emeritul profesor clujean Dimitrie Popovici. Îmi amintesc cu emoţie concluzia esenţială la aceste cursuri, profesorul fiind un reputat comparatist. După ce a identificat multitudinea de influenţe ce se resimt în opera eminesciană, a precizat, bineînţeles cu argumente, că ne găsim în prezenţa unor influenţe care nu se pot urmări în detalii paralele. Este vorba de influenţe pe teme generale care se identifică cu uşurinţă, numai că peste toate acestea se află personalitatea poetului, care l-a ajutat să se găsească mai curând pe deasupra lor cu puternice trăsături proprii. Astfel Eminescu îşi dă seama de scepticismul funciar al epocii sale. Îşi dă seama că el însuşi este atins de boala secolului şi înţelege să ia atitudine fermă împotriva lor. Însetat de absolut şi de desăvârşire, Eminescu visa la revenirea la o artă influenţată de o credinţă adâncă (a se vedea “Epigonii”). Cu toate că nu practică această artă în mod explicit în opera sa, mă întreb: cine îndrăzneşte să afirme cu certitudine că în intimitatea sa nu a păstrat credinţa insuflată de mama sa, profund credincioasă, şi de influenţa creaţiei populare din care şi-a tras puternic seva?
După cum am mai afirmat, intenţia mea nu este să reafirm şi să susţin adevăruri spuse şi demonstrate de personalităţi competente. Intenţia mea este să rectific, printr-o mărturisire simplă şi adevărată, nerecunoştinţa mea faţă de Mihai Eminescu, care atât pentru mine cât şi pentru foarte mulţi deţinuţi politic a fost apostol şi profet şi în ultimă instanţă fratele Mihai, cel ce cu „Rugăciunea” sa ne-a întărit şi ne-a adus lângă Maica Domnului, grabnica ajutătoare. Vreau să îmi cer iertare că nu am mărturisit la timpul respectiv cum m-a ajutat fratele Mihai să mă salvez din mlaştina deznădejdii în care mă aruncaseră samaritenii comunişti, duşmani de moarte ai Eminescului, altul decât creatorul lui „Împărat şi proletar”. Zăceam într-o disperare neagră, izolată în închisoarea de la Mislea, blagoslovită cu patru ani de detenţie peste cei zece executaţi deja. Singură, într-un pustiu absolut, în total regim de exterminare. De nicăieri niciun ajutor, nicio lumină, nicio speranţă. În negura totală brusc mi s-a iscat în minte „Rugăciunea” eminesciană. Mi-au tot revenit cu obstinaţie versurile „Înalţă-ne, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie”. A fost început recuperării mele. Am realizat cu luciditate că eram în vâltoarea unui val ce mă bântuia şi din care nu eram capabilă să mă ridic. Am realizat apoi că doar Sfânta Fecioară Maria mă putea înălţa pe aripa rugăciunii şi m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viaţa mea de întemniţată, dar nevrednica de mine am omis să detaliez acest moment pe care azi îl numesc „clipa mea Mihai Eminescu”. Prin versurile sale, el mă luase în experienţa sa de credincios, m-a ajutat să-mi aflu diagnosticul şi mi-a îndreptat speranţa către Crăiasa îngerilor pe aripa rugăciunii sale. Cu regrete târzii vin să-i mulţumesc acum în numele meu şi în numele tuturor suratelor mele cu care împreună am tot murmurat superba sa “Rugăciune” şi ne-am încălzit duhovniceşte la sfinţenia ei. Cu smerenie rostesc „de profundis” cuvântul „iartă-mă!”. Cu riscul de a primi încă o anatemă peste capul meu, voi încheia mărturisirea mea cu afirmaţia că Mihai Eminescu a fost un puternic punct de sprijin în tragica noastră rezistenţă la imbecilizarea comunistă. Desfid pe tot cel ce habar nu are ce cutremurător adevăr poate rosti suferinţa. Acest adevăr i-a dat Părintelui Constantin Voicescu premoniţia că este nevoie să fie reafirmată legătura sufletească a lui Eminescu cu Hristos şi cu Maica Sa, în pofida tuturor celor necredincioase din opera sa. Altfel, de ce ar fi construit părintele ultima sa predică rostită în ziua de 8 septembrie 1997 la Sfânta Liturghie oficiată la Mislea pe textul cunoscutei poezii eminesciene închinată Maicii Domnului? Iată ce ne spunea Părintele Constantin Voicescu, el însuşi fost deţinut politic, deci ştia ce a însemnat ”Rugăciunea” Eminului pentru cei închişi: ”ne amintim de versurile închinate Maicii Domnului de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu, care precum ştiţi considera Biserica Ortodoxă drept maica spirituală a neamului românesc”. Versurile evocate au fost considerate de Părintele Voicescu „adevărate file de acatist”. Şi cum nimic nu este întâmplător, ne-a mai spus atunci Părintele că singurul cuvânt de îndrumare ieşit din gura Maicii Domnului a fost: ”să faceţi tot ce vă spune El”, cuvânt rostit la nunta din Cana Galileii. Şi sublinia Părintele că „în aceasta se cuprinde toată Evanghelia, altă cale de mântuire, altă cale de îndumnezeire nu există”. Şi dacă aşa este, să ne amintim ce ne spune El, blândul Iisus: ”Cine este curat să ridice piatra”. Şi atunci mă întreb şi eu nepriceputa, ce fel de mână are acel ce cutează să ridice piatra ca să lovească în sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis în calitatea lui de martir şi de român creştin? Căci nu pentru calitatea sa de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit, să audă!

Aspazia OŢEL PETRESCU