Trăim în veacul cel de pe urmă şi vrăjmaşul mîntuirii se sileşte mai tare cu meşteşugul lui, văzînd că se apropie sfîrşitul. Sînt zilele smintelilor, şi este mare secetă de cuvîntul lui Dumnezeu, lipseşte povaţa cea sănătoasă pentru mîntuire. Astăzi, mulţi dintre cei credincioşi ajung la deznădăjduire din cauza lipsei de povăţuitor, căci „a lipsit cel cuvios”, cum zice Psalmistul.
Mai dureros însă este că boala deznădejdii se strecoară şi în inima celor care au îmbrăcat „haina mîntuirii”, ba chiar şi la unii din clerici, îndoiala pentru mîntuirea sufletului se vede astăzi la mulţi creştini, şi nu numai la cei robiţi de patimi sau străini de Biserică, ci şi la unii care merg pe calea pocăinţei, cu rîvnă pentru adevărul sfînt. Ei văd stricăciunea dimprejurul lor, văd apoi lipsa cea mare de povăţuitori, uneori văd şi lipsa de credinţă la „cei din sfeşnic”, care trebuie să lumineze, şi pentru asta se împuţinează la suflet bieţii creştini şi unii se deznădăjduiesc. Cei care îmbrăţişează viaţa monahală sînt mai adăpostiţi de valurile lumeşti, dar şi ei văd lipsa de spor duhovnicesc, şi pentru asta îi cuprinde un fel de îndoială pentru mîntuire, slăbănogindu-se la suflet. Prin aceste rînduri, eu nu caut să judec nici să osîndesc pe cei ce au îndoială pentru mîntuirea lor, ci mă silesc să le pun la îndemînă un „tonic”, adică o doctorie întăritoare pentru suflet.
Îndreptarea noastră şi izbăvirea de osîndă am dobîndit-o prin jertfa cea de pe cruce a Domnului nostru Iisus Hristos. Deci, după cum n-au putut să scape de osîndă toţi aleşii lui Dumnezeu din Legea Veche, cu toate bunătăţile lor, tot aşa nici noi, cei de azi, nu putem să ne mîntuim prin faptele noastre, fără darul lui Dumnezeu. Întîi este sfîntul dar, şi pe urmă faptele noastre, care ajută la mîntuire. Aceasta o spun din cauză că sînt mulţi dintre creştini, şi mai ales dintre monahi, care se bazează mai mult pe faptele lor şi mai puţin preţuiesc darul lui Dumnezeu. Cînd unii ca aceştia pătimesc vreo alunecare în patimi, sau cînd slăbesc cu trupul şi nu mai pot împlini faptele cele bune sau nevoinţele lor obişnuite, atunci se deznădăjduiesc de mîntuire. Căci nădejdea lor era la nevoinţele şi la bunătăţile lor, iar nu la mila lui Dumnezeu. Pentru ei, cînd s-a terminat voinicia trupului sau cînd au suferit vreo alunecare în păcate mari, atunci s-a terminat şi cu mîntuirea, după socoteala lor. Fraţilor şi surorilor, care vă îndoiţi de mîntuire, să vă întipăriţi bine în minte că: de-ar face omul toate bunătăţile şi chiar de s-ar da şi la moarte pentru apărarea dreptăţii, însă fără darul cel sfînt al Domnului nu este mîntuire. „A Domului este mîntuirea, şi peste poporul Său - binecuvîntarea Sa”, cum zice Proorocul David în Psalmi. Şi iarăşi: de-ar săvîrşi cineva toate răutăţile din lume, însă dacă nu-şi pierde nădejdea în Dumnezeu şi dacă aleargă la pocăinţă, tot se mîntuieşte. „Deşartă este mîntuirea omului”, zice Psalmistul, adică toată strădania omului este zadarnică, fără ajutorul lui Dumnezeu. Fiecare om este luptat de felurite păcate şi se răneşte de ele. Deci noi singuri, oricîte bunătăţi şi oricîte nevoinţe am face, nu sîntem în stare să ne vindecăm şi să dobîndim nevinovăţia. Darul lui Dumnezeu împlineşte toate lipsurile noastre şi ne vindecă spre mîntuire. Nimeni dintre drept credincioşii creştini să nu se împuţineze la suflet încît să zică sau să cugete că nu mai este mîntuire pentru el. Împuţinarea aceasta a sufletului şi îndoiala pentru mîntuire vine de la vrăjmaş. Şarpele care a îndemnat odinioară pe strămoşi să mănînce din rodul oprit, căci nu vor muri niciodată, acum şi-a schimbat glasul şi le şopteşte la mulţi, zicînd: „Zadarnic mîncaţi pîinea vieţii”, căci „nu mai este mîntuire pentru voi!” Auziţi ce glas înşelător răsună astăzi? Sfîntul Prooroc David pricepea glasul acesta, pentru aceasta zice la Psalmul 3, 2: Mulţi zic sufletului meu: Nu este mîntuire lui întru Dumnezeul lui! Dar el se întărea cu nădejdea în Dumnezeu, zicînd: Pentru ce eşti mîhnit, suflete al meu, şi pentru ce te tulburi? Nădăjduieşte spre Dumnezeu, că-L voi lăuda pe El, mîntuirea feţei mele şi Dumnezeul meu (Psalmi 41, 6-7). Şi Proorocul rosteşte aceste cuvinte de mai multe ori, arătînd cu asta primejdia care vine din deznădejde. Citiţi cu băgare de seamă la Psaltire şi veţi vedea cît de întărit este împăratul David cu nădejdea mîntuirii. El nu era nici botezat şi nici bucuria învierii Domnului n-a cunoscut-o arătat, ci numai în chip tainic, dar nădejdea mîntuirii răsună în toţi psalmii lui. Afară de asta, nici el n-a fost scutit de rănile păcatului, ba încă a pătimit cele mai grele răni, din prea-curvie şi din ucidere. Dar nădejdea lui nu s-a împuţinat şi pentru aceasta s-a mîntuit şi s-a sfinţit. Socotiţi apoi că tîlharul cel credincios era în gura morţii cu sufletul împovărat de rele, dar nădejdea lui a rămas neclintită pînă la urmă. Căci, de n-ar fi avut nădejde, atunci n-ar fi îndrăznit să zică: „Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru Împărăţia Ta!” Cît de dureros este cînd vezi că mulţi din cei ce s-au îmbrăcat întru Hristos prin Taina Sfîntului Botez şi se împărtăşesc cu Pîinea Vieţii, adică cu Trupul Domnului, cu alte cuvinte, cînd vezi pe cei chemaţi să moştenească Împărăţia Cerurilor că se deznădăjduiesc de mîntuire! Mare durere pentru Sfînta Biserică, maica noastră duhovnicească, care se sileşte ca pe toţi să ne mîntuiască!
Toţi Sfinţii Părinţi mărturisesc într-un glas că nici un păcat nu este aşa de vătămător precum este păcatul deznădăjduirii, căci el e aproape ca şi lepădarea de Dumnezeu. Pentru aceasta, fraţilor, să ne doară inima pentru păcatele noastre, căci prin ele am supărat pe bunul Dumnezeu, dar întristarea noastră să fie totdeauna însoţită cu nădejdea în mila Părintelui Ceresc şi niciodată să nu avem îndoială de mîntuire. Obiceiul vrăşmaşului este să aducă în inimă frica cea dobitocească şi tulburare, ca prin asta să arunce pe om în deznădejde. Dar tu, frate creştine, chiar dacă L-ai vedea pe Însuşi Domnul că îşi întoarce faţa Sa de la tine şi nu te mai socoteşti între oile Sale, tu nici atunci să nu te împuţinezi, ci roagă-te cu stăruinţă de El, precum se ruga şi văduva cea necăjită către judecătorul nedreptăţii, cum spune la Sfînta Evanghelie, şi nu vei rămîne ruşinat. Strigă cu îndrăzneală la gîndurile cele otrăvite, cum striga şi Sfîntul Prooroc David, zicînd: „Domnul este luminarea mea şi Mîntuitorul meu. de cine mă voi teme?”, şi apoi zi: „Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperămîntul meu este Duhul Sfînt!” [...]
Bibliografie: Profeţii şi mărturii creştine pentru vremea de acum, Editura Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2004
