Fiecare personalitate îşi poartă şi revelează, deopotrivă, unicitatea în dialogul cu timpul său şi fundamental, în comunicarea, într-un mod propriu, cu ”Absolutul”, cu Dumnezeu, cu valorile şi temele supreme ale existenţei, care dau conştiinţei noastre umane şi vieţii un sens. Mihai Eminescu a aparţinut şi el vremii în care s-a născut, format şi afirmat ca geniu al spiritualităţii neamului, şi a fost totodată un fiu al sfârşitului de veac XIX. Ca geniu deosebit de sensibil şi receptiv la prodigioasa emisie de idei din vremea sa - filosofice, artistice, ştiinţifice - a receptat neîndoielnic o anume influenţă a lor, dar nu s-a lăsat, şi nici nu o putea face, impregnat de acestea în profunzimea lui, în identitatea care i-a rămas nealterată. Receptivitatea sa care ne trimite cu gândul la enciclopedismul Renaşterii şi perioadelor ce i-au urmat, nu s-a finalizat nici pe departe, într-un fel de eclectism sau sincretism. Cu puterea geniului său a asimilat ideile şi valorile epocii, ca şi cele ale trecutului, a surprins esenţa, partea de adevăr din fiecare şi le-a tezaurizat în vistieria inimii şi cugetului său. Încât, acest „om deplin al culturii româneşti” ne pare a întruchipa şi el o imagine din cuvintele Mântuitorului, făcându-se „asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi şi vechi” (Matei 13, 52). Din vistieria pe care a agonisit-o în anii de liceu şi studenţie şi în toţi anii vieţii sale, Mihail Eminescu s-a dăruit cu har şi prinos, îndemnând: „Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate”, păstrând ce e bun.
Este de la sine înţeles că în formarea lui s-au întrepătruns mai multe influenţe care i-au marcat în mod specific întreaga gândire şi creaţie. Între acestea şi în consonanţă cu Zeitgeist-ul sfârşitului veacului trecut, sunt cele schopenhauriene şi prin ele cele ale filosofiei orientale, hinduismul şi budismul. Dar dincolo de toate influenţele, ceea ce putem afla la o cercetare atentă, mai adânc, este moştenirea ancestrală, purtată genetic şi transmisă în copilărie şi adolescenţă ca Tradiţie sacră şi dar al străbunilor. Fondul acestei moşteniri este acela creştin ortodox. De aceasta a fost conştient şi poetul atunci când nota pe una din paginile caietelor sale că Dacia a fost colonizată de creştini. Mai mult, în biblioteca sa s-au aflat pe lângă Sfânta Scriptură, precum notează Alexandru Elian1 şi opere ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Fericitul Augustin, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul ş.a. Într-un consistent studiu apărut de curând, Profesorul Virgil Cândea2, pornind de la sugestiile prezente în comentariile lui Al. Elian şi F. Creţu, înfăţişează generos cum Mihai Eminescu, îmbogăţindu-se prin lectura unor cărţi sfinte, a făcut să transpară idei şi imagini în poezia sa. Astfel, inspirat de lucrarea Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţuri a lui Nicodim de la Athos, poetul a zămislit versuri, cărora alţi comentatori, mai puţin informaţi, le-au găsit izvor şi semnificaţii de altă natură. Asemenea înrudiri şi înrâuriri le găsim în poeme ca: „Pentru păzirea auzului”, „Călin” „Când te-am văzut, Verena…”, „Gelozie”, unde întâlnim termeni şi expresii comune: nălucire, idol, împătimire, împietrit, „cămaşa tristei inemi”, ochii, „fecioare închise în cămări”, „încăperile gândirii”, sau motivul lui Narcis în portretul „fetei de împărat”.
În altă parte, versul „A ochilor privire ca mâna fără de trup” (Ms. 2277, 331) reia imaginea Sfântului Vasile ce Mare: „Ochii sunt cele 1000 mâini fără trup” (ms. 3074, f. 40). Un cercetător atent al manuscriselor poetului nu se poate mira prea mult văzând comuniunea lui cu Sfinţii Părinţi şi, fundamental, cu Cartea Cărţilor care e Biblia. Astfel se poate afla o transcriere în limba latină a rugăciunii „Tatăl nostru” (Ms. 226, p. 45, 46) urmată de o traducere foarte veche din Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu...”. Mai departe se găsesc rugăciuni către Mântuitorul Iisus Hristos, cărora le încerca o exprimare proprie în consonanţă profundă cu persoana sa: „Iisus Hristoase / Izvor mântuitor / Şi Domn al oştirilor / De oameni Iubitorule / Mântuitorule” (Ms. 2276, 19 şi 2254, 104). Sau: „Iisuse Hristoase Mântuitorule / Învingătorule / Prealuminate” (Ms. 2276, 118). Din adâncul fiinţei sale, care este aceea a neamului, auzim parcă strălucind invocarea perenă: „Dumnezeul Păcii şi al Luminii” (Ms. 2255, 793). Invocare izvorâtă din fiorul profund şi mereu neliniştit al poetului, pentru care s-a şi vorbit de pesimismul lui.
De aceea ne zicem şi noi cu Titu Maiorescu: „Dacă ne-ar întreba cineva: «A fost fericit Eminescu?», am răspunde : «Cine e fericit?». Dar dacă ne-ar întreba: «A fost nefericit Eminescu?», am răspunde cu toată convingerea: «Nu!». Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea nemărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte... seninătate abstractă, iată nota lui caracteristică în melancolie şi în veselie”.
Noi am putea înţelege această „seninătate abstractă” a poetului în duh şi orizont mioritic, transfigurând realul aşa cum face păstorul din baladă, transformând moartea în nuntă. Cu fondul lui creştin nici nu putea fi pesimist. În consecinţă, am putea conchide, încă de pe acum, că în opera eminesciană se împletesc într-o armonioasă unitate, o dată cu înrâuririle duhului timpului său - evocate deja - credinţa profundă ortodoxă în care s-a născut, exprimată cu o mare discreţie, iar din izvorul ei o cultură teologică temeinică şi o conştiinţă limpede a menirii ziditoare pe care o are credinţa creştină în viaţa omului şi în istoria umanităţii. Toate au dat valoare fără egal vieţii sale închinată, până la epuizare, muncii pentru binele neamului său şi al omenirii.
Mărturiile de credinţă care se ivesc şi sclipesc uimitor în multe poeme provin astfel, într-o egală măsură, din alcătuirea atât de singulară şi complexă a personalităţii sale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările şi răspunsurile ei, ca şi dintr-o trăsătură proprie poporului nostru pentru care reţinerea discretă, neostentativă în manifestarea credinţei, este semnul sigur al profunzimei ei. La interferenţa, paradoxală numai în aparenţă, dintre tradiţie şi romantism, Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator. Tradiţia este cea creştină ortodoxă, în care s-a născut, a crescut, s-a format şi afirmat într-un mediu ce l-a îndemnat la „înmulţirea talanţilor”. Acest mediu l-a sensibilizat la „vuietul vremii”, dar nu l-a ispitit să se înstrăineze de sine. Romantismul lui direct mărturisit - „Eu rămân ce-am fost, romantic” - a fost un fel de altoi, rodnic şi fericit, pe trunchiul cel de viaţă dătător al tradiţiei. Tristeţea şi neliniştea, profund metafizice, nu l-au anihilat, ci l-au dus la invocarea ajutorului de dincolo de sine, la rugăciune: „Strein de toţi, pierdut în suferinţa / Adâncă a nimicniciei mele / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa (...) / Şi reapari din cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie”3.
Redă-mi credinţa! E glasul care ne face să înţelegem cel mai bine conştiinţa unui timp în derivă, un timp al Epigonilor, când „credinţa” a fost înlocuită cu o „convenţie”. Distanţa întru spirit faţă de înaintaşi e mai mică decât cea în timp, până la răsturnare. Pentru ei, înaintaşii, „viitorul era trecut”; dar prin contrast apare ca viitor, şi bătrân şi tânăr mereu; iar prezentul apare drept „trecutul, fără inimi trist şi rece”. „Noi nu credem în nimic!” (Epigonii). Invocarea celor dinainte este ceea ce poate să ajute spiritul, să-l revigoreze. Este un timp existenţial al căutărilor în momente de dorinţă fiinţială. O asemenea confesiune o aflăm şi în poezia „Dumnezeu şi om” (1873), în versurile căreia poetul se dezvăluie adresîndu-se Mântuitorului Însuşi, aşa cum era înfăţişat în vechile icoane: „Era vremi acelea Doamne, când gravura grosolană / Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător.../ Pe cînd mâna mea copilă pe-ochiul sânt şi arzător, / Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în iconă”. Erau vremile în care Iisus, Dumnezeu Cuvântul Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, se arăta sufletului creştin ca darul divin suprem şi ca un etern acum: „Te-am văzut născut în paie”. E darul divin care transfigurează noaptea Betleemului, precum spune Eminescu: „Răsari o stea de pace, luminând lumea şi cerul...”. Felul în care este descrisă noaptea Naşterii sfinte descoperă emoţia celui adânc pătruns de taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Şi dialogul continuă, pornit şi din orizontul secularizat al timpului său, când „gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie4 / Ieri a fost credinţa sfîntă-însă sinceră, adâncă / Împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era stâncă / Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie”.
Ajunşi aici o întrebare se rotunjeşte parcă de la sine: Ce a reprezentat pentru Mihai Eminescu Iisus Hristos?
Răspunsul se conturează discret, dar cu precizie şi fermitate, şi ne arată limpede că pentru poetul nostru de geniu, Iisus Hristos a fost modelul absolut de umanitate, sigurul deplin, demn de a fi urmat, un model suprem. Şi precum vom vedea, nu a fost numai un model moral, eticul derivă din ontologicul spiritual - ci unul plenar, după care omul se poate zidi pe sine şi întru sinea lui cea mai profundă, unde aflăm întipărit Chipul Celui după care am fost zidiţi - Chipul lui Dumnezeu.
Vom începe însă, emblematic pentru gândirea şi simţirea eminesciană, în care Iisus şi Fecioara Maria sunt de nedespărţit, cu un colind scris în 1876: „De dragul Mariei / Ş-a Mântuitorului / Luceşte pe ceruri / O stea călătorului”5. Este neîndoielnic „Steaua” crezului lui, care l-a luminat şi pe care a urmat-o mereu şi tot mai stăruitor.
Încă din vârsta tinereţii, la 20 de ani, Eminescu chema pe cei de o generaţie cu el la marele praznic al Mânăstirii Putna în ziua de 15 august. Cum se ştie, Prea Sfânta Fecioară şi Mamă este protectoarea Mânăstirii construită de Ştefan cel Mare. În aceasta zi de praznic se adresează poetul: „Românii în genere serbează ziua Sfintei Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Christ”6. Sărbătoarea trebuia să fie „religioasă şi naţională”, pentru că observă el „trecutul nostru nu este decât înfricoşatul coif de aramă al creştinătăţii, al civilizaţiunii”. În conştiinţa lui, credinţa în Hristos şi iubirea de patrie sunt de nedespărţit. “Christ, spune mai departe poetul, a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost Libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ştefan, pe mormântul creştinului pios, al românului mare”.
Cu acest crez puternic, tânărul Mihai Eminescu se adresa celor care urmau a veni la „un congres al inteligenţelor din respect pentru viitor”, şi adaugă: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor să ne-o facem noi”. Era un îndemn la conştiinţa de sine a neamului, aşezat cum spune Cronicarul: «în calea tuturor răutăţilor». Era o conştiinţă animată de ideea unităţii morale a naţiunii noastre”, al cărei temei este Ortodoxia.
Vom trece, deşi cu simţământul unui parcurs fugar, peste piscuri şi profunzimi ale operei eminesciene, care se cer a fi mai intens analizate. În această ordine de idei s-ar cuveni să insistăm asupra „Rugăciunii unui dac”, scrisă în 18797, atât de viu şi contradictoriu discutată şi în versurile căreia aflăm mărturisirea unei profunde credinţe creştine. Am putea începe chiar cu titlul: Rugăciunea unui dac, trimiţându-ne la anii de început ai zămislirii credinţei creştine la noi, la faptul că poporul nostru s-a născut creştin, aici apostolind Sfântul Andrei, „cel întâi chemat”. Primele versuri: ”Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, / Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna, / Căci unul era toate şi totul era una! / Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, / Pe-atunci erai Tu singur...”. Numai începutul şi numai luat de sine stătător poate trimite cu gândul la filosofia indiană din Rig-Veda cu existenţa unui singur Principiu fundamental numit Unul - care însă nu poate oferi omului posibilitatea unui dialog. Dialogul nu se poartă între principii; el este posibil numai între persoane. De aceea o persoană divină, Fiul Părintelui Ceresc, trebuia să se-ntrupeze, să ia chip şi faţă omenească personală, să-I vedem „Slava Lui, slavă ca Unuia născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”(Ioan 1, 14).
Or, în acest poem rugăciune, poetul se adresează lui Dumnezeu direct:”Pe când erai Tu singur...”. Este în consecinţă mărturisirea unui crez care invocă pe un Tu personal, pe care Îl numeşte încă şi mai direct în versurile următoare: Părinte, „Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc / Că Tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc”. Un crez creştin, aşa cu îl întâlnim în Simbolul credinţei „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului...”. Şi inima poetului Îl înţelege pe Părintele ceresc prin Întruparea Fiului Său, prin jertfa Lui pilduitoare. Nu-L numeşte aici pe Iisus Hristos. Dar Îi evocă opera, esenţa: „El este-al omenirii izvor de mântuire, / Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, / El este moartea morţii şi învierea vieţii”. În Sfânta Liturghie ortodoxă există un moment când preotul, în faţa altarului, din uşile deschise, înalţă Sfânta Cruce, rostind: „Sus să avem inimile!”. Nefericirea vieţii proprii nu l-a făcut pe poet să se înstrăineze de adâncul arhetipal din el şi prin această taină esenţială se deschide înţelegerea şi mai adâncă a lui Eminescu, aceea a sacrificiului, a jertfei care poartă în ea taina învierii. Numai un om care a pătruns adânc această taină existenţială se poate ruga lui Dumnezeu astfel: „Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă, / Îndură-Te Stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă”. Rugându-se pentru viaţa altuia se ruga pentru propia lui viaţă care s-a mistuit jertfelnic.
Aici apare însă pentru conştiinţa creştină o întrebare fundamentală: a înţeles Mihai Eminescu misterul jertfei şi al răscumpărării lui Hristos, al morţii Lui ca jertfă, şi al învierii, iar prin aceasta - al iubirii şi înnoirii vieţii noastre prin învierea Lui? A înţeles poetul tot ceea ce înseamnă Iisus Hristos pentru viaţa fiecărui om, a unui neam şi a umanităţii? Am văzut cum, tânăr fiind, dar cu o rară maturitate de gândire, poetul a surprins două trăsături definitorii ale poporului nostrum - credinţa creştină originară şi dragostea de pământul strămoşesc, pe care le dorea împreună, proiectând neamul într-un „mare viitor”. Un răspuns mai cuprinzător la această întrebare îl aflăm în articolul: „Şi iarăşi bat la poartă...”8, publicat la 12 aprilie 1881, în anii deplinei sale maturităţi. Articolul este scris pentru marele praznic al Învierii - Paştile, când, precum scrie el, „duiosul ritm al clopotelor ne vesteşte că astăzi încă Hristos e în mormânt, că mâine Se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea Sa radioasă la ceruri”. Se impune dintru început să observăm în exprimarea poetului că timpurile folosite sunt la prezent şi viitor. Învierea lui Hristos, deşi fapt istoric, nu aparţine doar unui trecut, nu este o amintire pioasă, ci un eveniment ce „astăzi” are loc şi „mâine”, e prezent şi viitor. Este un fapt care se trăieşte într-un neîncetat „acum” pentru fiecare suflet care vine pe lume în anii mântuirii. Parcă ne sunt evocate stihurile din troparul Canonului Învierii: „Ieri m-am îngropat cu Tine, Hristoase/ Astăzi mă ridic împreună cu Tine, / Înviind Tu”. Într-adevăr Hristos Domnul nostru moare şi învie, Se jertfeşte descoperindu-ne şi dăruindu-ne o nouă viaţă. El Se adduce pe Sine jertfă din voie liberă şi fără urmă de păcat, care e sămânţa morţii, înţelegem în acest fel că numai moartea ca jertfă are ca ţel viaţa. De aceea, orice act creator are la temelie jertfa, iubirea jertfelnică. În ea aflăm germenele vieţii şi rodul împlinirii.
Un gânditor creştin scria că „dacă filosofia învaţă omul să moară, religia îl învaţă cum să învie”. Domnul jertfei este deodată al dăruirii şi al primirii înmulţite (Marcu 8, 35), într-un plan superior de existenţă. Eminescu a înţeles desigur această taină a lui Hristos care Se descoperă ca Model superior de viaţă, ca Model viu, deci ca izvor care ne adapă şi ne înnoieşte viaţa. El spune: „Iată, două mii de ani aproape de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea”. Biografie divină care întrupează şi descoperă iubirea, precum mărturiseşte poetul imediat înainte, că: aceasta au ridicat popoare din întuneric, şi le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui”9. Mai mult, poetul, de data aceasta gânditorul, cu excepţională înţelegere face o scurtă dar esenţială analiză comparativă cu alte doctrine filosofice şi religioase pentru a pune în lumină fiinţa Revelaţiei lui Hristos. Redăm aceste cuvinte aşa cum au fost scrise: „Învăţăturile lui Buddha - observă Eminescu - viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-Tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru El, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ; suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima Lui şi şi-au închinat viaţa pământească cerând de la Tatăl Său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă”10. Mărturie adânc revelatoare şi neechivocă. Înţelegerea lui Iisus Hristos, a mântuirii Lui prin iubire, este profundă, deplină uman. Toate aşa-zisele înrâuriri orientale se clarifică luminos în spiritul Lui nedezrădăcinat din adevărul ultim, care determină mereu sensul existenţei prin Fiul lui Dumnezeu venit să ridice pe Adam, să-i redea: „Calea, Adevărul, Viaţa” prin iubire.
Mihai Eminescu a înţeles cum nu se poate mai bine acest mesaj divin: „Omul, continuă el, trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii noi se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine”11. Este surprinsă aici legătura subtilă dintre om, ce poartă chipul divin dintru începuturile sale, şi Iisus Hristos care, ca Fiu al lui Dumnezeu din veci, S-a întrupat şi S-a făcut Om pentru a descoperi concret Modelul dintotdeauna al omului. Pentru că, precizează poetul - „chiar dacă dezvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor... în contra părţii dogmatice a Scripturii, chiar dacă în clasele mai înalte, soluţiuni filosofice a problemei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi care s-au încercat a se modela după al Lui, rămân creştine... Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dând mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunoştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor, au nevoie de religie”12. Se înţelege de cea dăruită de Iisus Hristos, pe care o proclama Eminescu fără rezerve. Şi, în viziunea lui, viaţa lui Hristos ca Model şi modelare a vieţii noastre nu are, cum s-a mai observat, doar un scop etic, ci mai profound - existenţial. Conduce la transformarea în profunzime a vieţii, a caracterului; are valoarea întregimii existenţei vieţii.
Opera acestei transformări se împlineşte în Biserică, locul sfânt al harului în care lucrează Semănătorul divin. Analiza lui Mihai Eminescu continuă în acest sens: „Dacă sâmburul vecinicului adevăr semănat în lume de Nazarineanul răstignit a cătat să se îmbrace în formele frumoase ale Bisericii, dacă aceasta a dat o mare nobleţă artelor, luându-le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei frumoase, nu trebuie uitat fondul, nu trebuie uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora şi că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă”13. Prin Jertfa şi munca jertfelnică, ziditoare de valori, jertfă pe măsura fiecăruia, cu diferenţe de nivel, dar de la fiecare. Într-o lume a creaţiei şi jertfirii divine pentru ea, numai munca jertfelnică ne justifică în calitate de Chip al Creatorului. Iar Eminescu încheie această expunere, cu belşug de lumini ca şi scânteietoarele lui poeme, învăţându-ne: „Suferinţele de moarte ale Dascălului şi Modelului nostru nu ni se cer decât în momente excepţionale, nu se cer decât de la eroi şi de la martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de cari se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni”14.
Dar dacă Eminescu arată o atât de adâncă înţelegere a jerfei, în primul rând a Mântuitorului, şi îi conferă o valoare divină creatoare, trebuie observat că şi pentru el Chipul lui Hristos nu se conturează deplin doar în jertfă; nu se finalizează doar în răstignire. El vede mai departe, trece prin contemplarea Crucii la Învierea Domnului. În acest sens putem observa uşor legătura profundă între acest poem pascal în proză: „Şi iarăşi bat la poartă...” evocat până acum, şi celălalt poem, poezia „Învierea”15.
Amândouă răsar din aceeaşi inimă a poetului şi la vremea maturităţii sale creatoare, deşi poemul „Învierea” e cu trei ani mai vârstnic (1878). Însă, această vocaţie divină a existenţei noastre plinite în doi timpi: moarte - înviere, e deopotrivă prezentă mai mult sau mai puţin diafan, la Eminescu şi-n unul şi-n celălalt poem. Dacă în evocarea pascală din 1881 - „Şi iarăşi bat la portă” - apare lin icoana lui Hristos „astăzi încă în mormânt, pentru ca mâine să se înalţe din giulgiul alb...” în poemul „Învierea” tabloul e de-a dreptul zgduitor: „Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă, / Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada”. Dar ultimul cuvânt îl are „Veşnica viaţă”, cum o numeşte el. Unica luptă şi unica biruinţă cu adevărat divine sunt tocmai împotriva morţii. Iar poetul este vocea, crainicul acestei biruinţe: „Un clopot lung de glasuri vui de bucurie... / Colo-n altar se uită şi preot şi popor, / Cum din mormânt răsare Christos învigător / Iar inimile toate s-unesc în armonie:
«Cântări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri,
Plecaţi-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!
Christos au înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!»”
Pentru Eminescu, luceafărul poeziei româneşti, ca şi pentru noi, Hristos a înviat şi e viu în veci. A înviat pentru că e Fiul Părintelui Ceresc şi pentru că este Iubirea întrupată. Iar dacă pentru înţeleptul Vechiului Testament „iubirea ca moartea e de tare” (Cântarea Cântărilor 8, 6), în Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, iubirea e mai tare ca moartea: El a învins moartea. Mihai Eminescu o simte şi o mărturiseşte când afirmă „importanţa biografiei lui Hristos pentru inimile unei omeniri veşnic renăscânde”16; veşnic renăscânde tocmai din puterea învierii Lui. Încă şi mai mult, el invocă prezenţa vie a Domnului în viaţa spirituală a sufletelor mari şi credincioase.
Ca într-o omilie, aşa cum am citat mai sus, el încheie minunatele gânduri pascale din 1881: ”Întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrficiu bunurile de care se bucură. Atunci numai Domnul va petrece în mijlocul nostru, precum adeseori cu bucurie au petrecut în mijlocul puternicilor şi religioşilor noştri străbuni”17. Iar Domnul a petrecut şi petrece cu noi pentru că este viu. Cel ce a făgăduit: ”Cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 21), dă această încredinţare istorică, şi poetul oferă un comentariu unic acestui mesaj divin. Tocmai această simţire extremă şi lucidă a prezenţei în istorie, în viaţa neamului nostru a Mântuitorului şi a mesajului iubirii Sale, a întipărit o dată mai mult în inima poetului icoana Sa divin-umană, a lui Iisus Hristos. Eminescu a înţeles cu o intuiţie şi o profunzime de neîntrecut atât fiinţa şi puterea creatoare şi mântuitoare a iubirii, cât şi întruparea ei într-un chip cu totul unic în Revelatorul ei divin. Unicitate care îi şi conferă calitatea de Model suprem şi totodată de posibilitate a unităţii noastre a tuturora în El. Şi, există oare vreo formă de umanism care să tăgăduiască iubirii poziţia ei fundamentală în existenţă, precum şi definiţia ei singulară ca principiu al vieţii şi al salvării şi al înnoirii ei?
Într-adevăr, precum a fost caraterizat drept „om deplin al culturii româneşti” Eminescu ne dezvăluie în fiinţa lui intimă şi în minunata expresie a creaţiei lui literare că dimensiunea creştină reprezintă fondul adânc al operei şi al vieţii lui - operă închinată iubirii şi viaţă mistuită în jertfire după Chipul lui Hristos.
Dar de neomis, de subliniat, mărturia deplină a crezului său creştin. Pentru că odată cu excepţionala evocare, contemplare a „biografiei Fiului lui Dumnezeu”, invocarea lui se înalţă în Duhul până la ultima instanţă a Dumnezeirii, la Părintele Ceresc, apelul suprem.
În martie 1889 poetul Al.Vlahuţă îl vizitează la spital. Deşi bolnav, Eminescu descoperă şi acum mistuitoarea lui pasiune creatoare. Dintr-un lung şirag de versuri Vlahuţă reţine şi încredinţează posterităţii acest catren:
Atâta foc, atâta aur
Atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat Părinte!
Sublimă recunoştinţă şi mărturisire pentru „Marea trecere”.
Iar acum, un modest act de cinstire. Precum ne încredinţează înscrisul de pe o veche carte bisericească, Mihai Eminescu, după ce, de Sfinţii Voivozi Mihail şi Gavriil (în 1886), s-a împărtăşit cu Sfântul Trup şi Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos, îi zicea preotului: ” Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării şi să fie într-o mânăstire de maici şi să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cântă «Lumină lină»”18.
Socotim că Biserica noastră ortodoxă strămoşească pe care şi Eminescu a slujit-o, negrăit, cu darul lui, i-ar aduce un omagiu şi în acest fel: să luăm o urnă de pământ de la mormântul lui şi să o ducem la Schitul de la Techirghiol de pe malul mării. Acolo să fie aşezată sub o cruce purtând încrustat numele lui. Seara la vecernie să asculte mereu, aşa cum şi-a dorit, cântecul divin murmurat domol de maici: „Lumină lină”. Iar dimineaţa la Sfânta Liturghie să fie mereu pomenirea numelui lui.
(Studii Teologice, Revista Institutelor Teologice din Patriarhia Română, Seria a II-a, anul XLIII, nr. 1, ianuarie-februarie, 1991, pg. 45-54)
Pr. Prof. Dr. Constantin GALERIU
