Din invataturile Parintelui Arsenie Boca.

„Sufletul, izgonit din trup de moartea acestuia, are să se chinuiască în felul fiecărei patimi, care l-a ros în viaţa pământească. Orice întoarcere a voinţei, deci orice faptă, dincolo e cu neputinţă. Deci uşor putem pricepe că fiecare patimă pe care a iubit-o sufletul nemaiavând, nemaiavând cum să se împlinească, se stârneşte mereu, creşte mereu şi-l chinuieşte pe clipă ce trece cu o tot mai aprinsă văpaie. Sufletul, deşi chinuit de zădărnicia văpăii, nu mai are libertatea voinţei de-a scăpa de muncirea aceasta, cum o avea pe pământ. Dacă n-a vrut să scape de poftă câtă vreme putea s-o facă, acum, trecând vremea, a ajuns să nu mai poată voi una ca aceea, ci culege silit roadele amare ale robiei cu voia. Chinuirea poftelor ce cresc - şi, pe măsură ce cresc, măresc chinuirea – nu are nicio izbăvire, de vreme ce sufletul e nemuritor şi nu se poate ucide pe sine, ca să nu mai simtă văpaia care-l arde cu o iuţime din ce în ce mai mare. Un iubitor de argint, un lacom de avere, un lacom de mâncare, un beţiv, un desfrânat, nu scapă de tirania poftelor sale, ci acestea îl chinuiesc fără de sfârşit şi se măresc pe măsură ce nu pot fi satisfăcute – lipsind trupul, iar conştiinţa îi strigă mereu osânda lui Dumnezeu şi zadarnicia suferinţei sale. Invidiosul, trufaşul, iubitorul de sine, sunt roşi de ură asupra oamenilor, asupra sufletelor pe care nu le cunosc şi asupra lui Dumnezeu. Ura creşte mereu şi le macină mintea, zvârlindu-i într-o mare nebunie furioasă, dar desăvârşit neputincioasă. Iar chinul cel mai mare tocmai acesta este, că răutatea se vede pe sine mărindu-se în deşert şi zvârcolindu-se , în neputinţa de-a mai face ceva. Toată isprava acestor patimi e muncirea neîncetată, până la nebunia absolută a sufletului. Sufletul arde ca într-o mare de foc. Conştiinţa îi vesteşte neîncetat pedeapsa lui Dumnezeu, îi arată sufletele drepţilor în Rai – ceea ce îi măreşte suferinţele – dar nu se vede pe cei ce se muncesc ca şi el în văpaia aceloraşi pofte; vede însă chipurile fioaroase ale demonilor, care înteţesc văpaia care-i arde.

Precum în viaţa pământească, lucra Harul asupra celor ce se sfinţeau şi sporea în ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, rămânând în Împărăţia Harului, acesta sporeşte, desăvârşind în ei iubirea; aşa prin contrast, în starea de iad a conştiinţei, în împărăţia fără de Har, lucrează demonii asupra sufletelor chinuite şi sporesc în ele ura. Ura aceasta care nu poate face nimic, zvârcolirea neputinţei furioase, ura demonilor care chinuiesc sufletele şi văd că nu isprăvesc nimic, ura aceasta arde, ura aceasta infernală e focul nestins, care nu luminează nimic. Sufletele acelea, care s-au amăgit de poftele lumii, de slava deşartă şi de trufia vieţii (Ioan 2,16), înşelate de iubirea de sine, care le-a povăţuit la toate poftele, iată-le înecându-se în ura care le arde şi care s-a întărit peste ele ca o mare împărăţie a răului. În această împărăţie infernală i-a dus iubirea de sine, primul pui al diavolului şi tată a toată amăgirea.

Într-o aşa împărăţie au să sufere toţi cei care n-au scos cu desăvârşire iubirea de sine din lăuntrul lor, ci au mângâiat-o cu toate plăcerile, şi i-a surprins moartea încă neînţelepţiţi la mine şi necurăţiţi la inimă. Au plecat cu nădejde, le rămâne nădejdea. Şi dacă se va afla cineva dintre rudenii sau urmaşi, ca să împlinească pentru ei faptele iubirii, cu acestea acopăr mulţime de păcate şi-i scot din moarte (Tobit 4, 10). Iar dacă Dumnezeu nu pune nimănui în gând să împlinească mila şi pocăinţa pentru ei, e semnul că nu are planul să-i scoată din muncă.”

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

Basarabia, Unirea si agentii Moscovei (II)

„Rapoarte secrete“ scoase de la naftalina lui Voronin

Agentul SOV Cornel Ivanciuc invocă în „Caţavencu“ rapoarte „secrete“ ale SIS-ului moldovenesc – de extracţie fesebistă, materiale publicate de fapt, iniţial, în „Moldova Suverană“, oficiosul comuniştilor lui Voronin. Miza dezinformării transpiră prin toţi porii aşa-zisei anchete. Se ştie că din nicio instituţie rapoartele secrete nu pleacă singure, către public. Aşa-zisele rapoarte reprezentau în fapt intoxicări livrate cu scopul conspirării „noului val“ de „rândunici“ (lastocika) lansate şi dirijate către teritoriul României.
Exact acum un an, în august 2009, SIS-ul din Moldova lansa un aşa-zis material-bombă, de fapt un fâs ce făcea parte dintr-o serie de materiale „informative“ cică, privind asociaţiile de basarabeni din România. „Lucrarea“ SIS se intitula: „Asociaţiile tinerilor basarabeni din România cu referinţă la implicarea României în afacerile interne ale Republicii Moldova prin organizarea şcolilor de vară din România, 2009“ şi a fost trimis de pe o adresă de mail fictivă – studentbas@ yahoo.co.uk şi semnat de Asociaţia basarabenilor din România, Organizaţia Studenţilor Basarabeni şi Liga Studenţilor Basarabeni.
Evident, niciuna dintre cele 3 asociaţii nici măcar nu exista. Materialul SIS-ului nu era primul de acest tip, ci a venit după altele două, apărute în decursul anului 2009. Primul a apărut în ziarul „Moldova Suverană“, în data de 18 iunie 2008, şi avea următorul titlu: „Studenţii din Republica Moldova – o pradă uşoară pentru serviciile secrete din România“, fiind „semnat“ anonim, ca în revistuţele lui Vadim Tudor, Tribunul homosexualilor, de „Un grup de tineri, studenţi în România“.
Al doilea a apărut în data de 13 martie 2009, a fost trimis de pe aceeaşi adresă de mail ca ultimul, studentbas@yahoo. co.uk, de către Asociaţia Basarabenilor din România şi adresat SRI, SIE, Preşedinţiei României, ONG-urilor studenţilor basarabeni din România şi mass-mediei din România şi Moldova.
În toate aceste materiale, se susţine că studenţii basarabeni din România, în mare parte lideri şi membri ai unor asociaţii anoste, care se ocupă în principal cu chefuri şi petreceri, ar fi fost racolaţi de SRI şi SIE, instruiţi de politicieni români şi finanţaţi de anumite instituţii ale statului român în vederea promovării unor idei unioniste, ceea ce ar reprezenta un atac la statalitatea Republicii Moldova.
În principal însă materialele emanate de la SIS-ul lui Voronin reprezentau de fapt un atac la adresa României şi a instituţiilor acesteia, a Preşedintelui României, Traian Băsescu, şi mai ales la adresa secretarului de stat, şefului Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni (DRRP), Eugen Tomac, şi a altor oficialităţi din România.

SIS-ul face o trecere în revistă a tuturor asociaţiilor de basarabeni din România, a liderilor acestora şi a unor fictive activităţi pro-unire întreprinse de ei, trecuţi la un fel de index de „trădători de ţărişoară“. Este exceptată o singură organizaţie de fixarea la stâlpul infamiei, LSB Bucureşti, inclusă în LSB România, liderul acestor două asociaţii nefiind menţionat în materialele în care sunt trecuţi, practic, toţi oengiştii de pripas basarabeni.
Din cele trei materiale ale SIS livrate opiniei publice, anul trecut – via „Moldova Suverană“ a lui Voronin -, lipseau tocmai acele noi personaje, devenite active după o perioadă de conservare şi înmugurire, apoi introduse în circuitul activ. Noii operativi, conspiraţi în fel şi chip, ba ca „noi patrioţi“, ba ca „noi legionari“, ba ca „noi golani“, cu un discurs înşelător cu adresabilitate pe segmentul naţionalist românesc – o zonă a idiosincraziilor agenţilor ruşi, care au gonflat mereu aria „naţionalistă“ românească, mai degrabă precară, pentru a-şi justifica probabil activitatea.
Toate datele prezentate în maniera clasică a metodologiei „dezinformării gri“ erau vechituri, poveşti vechi de ani de zile, întoarse din condei, istorii gonflate artificial, tocmai în scopul inventării unor aşa-zise acţiuni agresive ale Bucureştiului împotriva Chişinăului. În realitate lucrurile au stat şi stau tocmai invers. Nu ei au fost penetraţi de noi, ci viceversa. Dacă la un moment dat existau aproape 4.000 de firme ale unor cetăţeni originari din Moldova, cu activitate bogată în România (la propriu), în ce priveşte penetrarea capitalului românesc la Chişinău raportul era de 1 la 1.000, ca proporţie.
Nu mai puţin de şase foşti miniştri şi mulţi alţi foşti demnitari ai guvernărilor de la Chişinău desfăşurau activităţi productive multiple pe teritoriul României. Printre aceştia se numărau desigur şi foste cadre ale KGB-ului (actuale cadre ale SVR-ului sau GRU, mai mult ca sigur). De la Boris Golovin, fost GRU (a cărui proprietate se învecinează cu vila pupilului lui Mircea Popa, dragul amic al Noii Rusii, Cosmin Guşă), cel care i-a netezit lui Geoană potecile către Moscova, la Ion Sturza, fost KGB, fost premier „democrat“ şi „liberal“ al Moldovei, cel care a mijlocit transferarea Rompetrolului – înhăţat de către Patriciu cu sprijinul nemijlocit al lui SOV – către Kazahstan, stat fondator al CSI, controlat la vârf de Kremlin. O bună parte dintre bursele oferite de România copiilor basarabeni au fost utilizate de fapt de către odraslele nomenclaturii sovietice, care au studiat „răspândiţi în teritoriu“, la Iaşi, la Craiova, la Cluj, la Timişoara, la Bucureşti, mai ales în scopul identificării punctelor slabe ale „inamicului“ – România. Unii dintre aceştia au reusit să se integreze inclusiv în diverse instituţii ale statului, desfăşurând de aici o activitate informativă dirijată direct de Moscova – via Chişinău.

Cum a distrus Voinea dosarele Revoluţiei şi Mineriadei.

Dosarul Revoluţiei şi Dosarul Mineriadei rămân, după 20 de ani, două mari semne de întrebare. Cele două dosare au fost obstrucţionate constant prin influenţa politicului, chiar şi când impresia generală era aceea că se lucrează susţinut pentru pedepsirea vinovaţilor.

A fost, de fapt, schimbarea de tactică pe care sistemul a adoptat-o exact la momentul potrivit: după apatia scandaloasă din perioada '90-'96, la români a prins perfect iluzia unei Justiţii care goneşte cu motoarele turate la maxim către un „finiş" glorios, în care închisorile vor deveni neîncăpătoare pentru vinovaţii rămaşi nepedepsiţi.

O STRATEGIE DE IMAGINE

Personajul principal al acestei strategii a fost procurorul Dan Voinea, căruia i s-a creat imaginea unui luptător neînfricat şi neobosit în slujba dreptăţii, singurul capabil să finalizeze nişte dosare de asemenea amploare. Activitatea lui Dan Voinea este, la prima vedere, cu adevărat impresionantă: a audiat sute de martori, a întocmit zeci de rechizitorii şi le-a trimis în instanţă, a început urmărirea penală faţă de mai multe nume grele implicate în Revoluţie şi Mineriadă, inclusiv Ion Iliescu, şi a redeschis, în 2004, Dosarul Revoluţiei, tocmai cu câteva zile înainte de prescripţia faptelor.

Dincolo de prima impresie, acţiunile întreprinse de Dan Voinea sunt însă dominate de o serie de greşeli uluitoare, care conduc spre o concluzie extrem de plauzibilă: în spatele unor acţiuni care creau aparenţa că în cele două Dosare se lucrează intens, procurorul Dan Voinea bloca în mare parte rezolvarea dosarelor prin greşeli făcute în momente-cheie.

PILDA LUI GENICĂ BOERICĂ

Mihai Popov, procurorul care a creat „Dosarul Mineriadei" în 1997, oferă o pildă în loc de răspuns, atunci când este întrebat despre acest subiect: „Situaţia lui Dan Voinea e asemănătoare cu cazul lui Genică Boerică. Ăsta era un fel de cap de mafie, la Craiova, şi fiind el arestat a făcut un bilet către locotenenţii lui. Subofiţerul din paza arestului a interceptat biletul şi s-a dus cu el la şeful lui. Drept pentru care şeful a luat măsura să spună: «Uite cât de vigilenţi sunt subofiţerii noştri, uite ce voia să facă nenorocitul de Genică Boerică». Şi a publicat bileţelul în ziar. Prin urmare, Genică Boerică, din arest, şi-a transmis mesajul prin presă. Poate pe aici trebuie să căutaţi un început de răspuns".

Procurorul care i-a acuzat pe soţii Ceauşescu

Procurorul Dan Voinea este originar din oraşul gorjean Târgu-Cărbuneşti şi a absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti în 1977. La Revoluţia din decembrie 1989, în calitate de procuror la Direcţia Procuraturii Militare, a fost cel care le-a prezentat învinuirile soţilor Ceauşescu în cadrul celebrului proces de la Târgovişte.

În baza acestui fapt, mulţi spun că Voinea era incompatibil să preia „Dosarul Revoluţiei" în 1997. Din 1997 până în 2001 Dan Voinea a fost şeful Secţiei Parchetelor Militare, iar între 2006 şi 2009, când s-a pensionat, a fost adjunct la conducerea aceleiaşi instituţii.

Incredibila serie de greşeli marca „Dan Voinea"

Dan Voinea a început să lucreze în cele două dosare în 1997, imediat după venirea la putere a Convenţiei Democrate şi a lui Emil Constantinescu, cel care promisese în campania electorală că va aduce în faţa instanţei vinovaţii pentru ororile de la Revoluţie şi de la Mineriadă. Prima mutare pe care „regimul Constantinescu" a făcut-o în acest sens a fost tocmai numirea lui Dan Voinea în fruntea Parchetelor Militare, la 10 septembrie 1997.

Acesta a infirmat toate soluţiile de neîncepere a urmăririi penale date în perioada 1990-1996 în dosarele care priveau evenimentele din decembrie 1989 şi a creat ceea ce avea să se numească, generic, „Dosarul Revoluţiei". Dan Voinea a demarat, astfel, o serie de cercetări în oraşele unde au fost cele mai multe victime şi a alcătuit zeci de rechizitorii pe care le-a trimis în instanţă, reuşind să îşi creeze o reputaţie excelentă.

Trimiterile în judecată a zecilor de învinuiţi erau prezentate presei ca nişte mari victorii, dar prea puţină lume a urmărit apoi traseul rechizitoriilor, cea mai mare parte a lor fiind restituite din cauza unor vicii grave de procedură. Prea puţini dintre cei învinuiţi au ajuns până la urmă să fie judecaţi. În plus, exceptându-i pe generalii Victor Stănculescu şi Mihai Chiţac, cercetările lui Dan Voinea din acea perioadă au ocolit numele grele implicate în Revoluţie, precum Ion Iliescu. Voinea s-a concentrat în special pe represiunea de dinainte de 22 decembrie, deşi după această dată numărul victimelor a fost mult mai mare. După fuga Ceauşeştilor au murit în România 957 de oameni. În total, în zilele tulburi ale acelui decembrie au fost ucişi 1.116 oameni.

În acest fel, „emanaţii" Revoluţiei, care au acţionat după decolarea elicopterului de pe acoperişul Comitetului Central, n-au fost în niciun fel vizaţi de justiţie în acea perioadă.

Un caz concret îl reprezintă „Dosarul Sibiu", unde s-a trâmbiţat dreptatea în numele celor 99 de morţi din oraşul transilvănean prin trimiterea în judecată, la 2 august 1999, a colonelului Aurel Dragomir, a căpitanului Francisc Tobă şi a civilului Nicolae Coşconea. Dosarul a fost restituit însă la scurt timp pentru vicii grave de procedură şi se mai află şi astăzi la Parchetul Militar în aşteptarea unei soluţii din partea procurorilor.