Parintele Justin Parvu, de ziua lui de nastere pamanteasca din anul 2013: Nu mai merg niciodata in Basarabia, pentru ca nu vreau sa mai vad teroarea Moscovei asupra romanilor si a Ortodoxiei noastre

Cu gandul la Basarabia. O viziune ortodoxa a Unirii. Prin jertfa, spre Inviere

Prin jertfă, spre Înviere
 

La 1 Decembrie 2008 s-au împlinit 90 de ani de la Marea Unire a tuturor Românilor. Un pod peste timp care cu greu mai poate fi re-stabilit, pentru că la capătul de atunci se află o generaţie de eroi înflăcăraţi de idealul absolut, o generaţie a Ţăranului Român crescut în munţi cu sfinţenia în suflet şi plecat în câmpii să îşi verse sângele pentru pământul strămoşilor, o generaţie a verticalităţii ce are ca simbol central Coloana fără Sfârşit a lui Brâncuşi; iar la capătul de astăzi se află o generaţie a decadenţei, a oamenilor lipsiţi de Dumnezeu, a miticilor fără caracter, a oportuniştilor şi a vânzătorilor de Ţară. O generaţie care şi-a lepădat cămaşa de foc a Românismului şi a îmbrăţişat blana de lup europeană a ateismului şi a „multiculturalităţii” (varianta eufemistică a „deznaţionalizării”).

Mulţi sunt cei care, de la o distanţă confortabilă de 90 de ani, sunt tentaţi să afirme că Marea Unire a fost rezultatul unui moment prielnic şi a situării României în tabăra cea mai avantajoasă, de partea puterilor în stare să îi asigure împlinirea visului Reîntregirii. Cu alte cuvinte, Unirea ar fi fost mai mult un joc din creion care convenea intereselor vremii, de lichidare a fostelor imperii şi de creare a unor state naţionale capabile să reconfigureze raportul de forţe în Europa. O astfel de afirmaţie, deşi bazată pe argumente cu o oarecare valoare de adevăr, este totuşi infamă prin omisiune şi prin exagerarea forţată a rolului anumitor factori, în detrimentul celor esenţiali. Se pune întrebarea: Unde am fost noi, Românii, în tot acest context? A fost oare România un magazin pe uşa căruia scria: „Plecat în concediu. Ne vedem la Trianon.”? Au luptat şi au hotărât alţii în locul nostru? S-a făcut Unirea pe deasupra capetelor noastre?

Ei bine, nu! E adevărat că România nu ar fi putut realiza Unirea de una singură şi că a fost sprijinită diplomatic şi militar de către aliaţii săi, însă nu putem pune în paranteză aproape un milion de ostaşi Români pe mormintele cărora s-a ridicat altarul Reîntregirii. Trupul sfâşiat al Ţării a fost reînviat prin trupurile sfâşiate ale Ţăranilor. Duhul sfinţeniei lor ne mai bântuie şi astăzi şi ne dă fiori. Pământ suntem, şi în pământ ne vom întoarce. Ei bine, ei au ales să se coboare de bună voie în pământul strămoşesc, pentru a-i da viaţă. Şi nimeni nu îşi poate permite astăzi să mânjească memoria acestor eroi prin afirmaţii care mai de care mai „inteligente”.

La un studiu atent al documentelor de arhivă, ne poate impresiona un detaliu aparent nesemnificativ: ziarele vremii care au consemnat fenomenul Marii Uniri adoptau ca titlu al articolelor pe acela de „Înviere”. Învierea poate fi înţeleasă în sensul direct, fiindcă Marea Unire a început în Primăvara anului 1918, în preajma Sfintelor Paşti, la Chişinău, dar poate fi înţeleasă şi în sens metafizic. Învierea Mântuitorului este reluată ca gest ritualic la fiecare Sfântă Liturghie când, prin sfinţire şi coborârea Sfântului Duh, pâinea şi vinul sunt prefăcute în chip dumnezeiesc în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, Cel Care a călcat moartea cu moarte şi a dat viaţă nouă lumii. În mod cu totul similar, prin jertfa Poporului Român, prin Răstignirea României ce s-a petrecut pe parcursul Primului Război Mondial (când trei sferturi din Ţară, cu tot cu Bucureştiul, căzuseră sub mâna inamicului, capitala fiind mutată la Iaşi şi neîntrezărindu-se la acel moment speranţe prea mari de scăpare onorabilă, darmite nesperata realizare a Unirii tuturor teritoriilor româneşti), cât şi prin jertfirea trupului şi sângelui fiilor ei căzuţi pe câmpul de luptă şi la trecători sub sloganul „Pe aici nu se trece!”, s-a realizat simbolistic vorbind taina Învierii Neamului Românesc, dătătoare de viaţă şi suflu nou pentru o nouă Românie. Unirea a fost creionată de marile puteri, dar înfăptuită de fiii României. De la simplul Ţăran şi până la înaltele personalităţi politice ale vremii, care au avut demnitatea şi curajul să intre în Marele Război în ciuda îndoielilor şi a prefigurării unui posibil eşec (previziuni care s-au dovedit juste), iar apoi şi-au asumat cu dârzenie responsabilitatea pentru dezastrul căderii graniţelor şi au încercat până în ultimul moment să păstreze şi să salveze România, după care să intre în ofensivă şi să reia lupta pentru Ardeal şi pentru Întregire, întregul ansamblu de pioni şi energii creatoare ale Neamului Românesc a jucat la unison, în deplină solidaritate şi unire de conştiinţă, cartea Unirii tuturor Românilor. A fost un ideal care a adus moarte, şi a fost o moarte binecuvântată, care a adus Înviere.

„Căci nu vom spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta (...), ci ca Tâlharul Te rugăm: pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!”. Aceste cuvinte se rostesc cu evlavie în faţa primirii Sfintei Împărăşanii, şi aceste cuvinte ar trebui în acelaşi timp să ne facă să cugetăm cu pioşenie la trupul şi sângele ţăranilor noştri adunat în sfântul pocal al Reîntregirii noastre. Cu adevărat, noi cei de astăzi avem condiţia Tâlharului faţă de cei de atunci, pentru că ei au adus sacrificiul suprem pentru a împlini un ideal de care nu au mai apucat să se bucure, în vreme ce noi ne bucurăm deplin de roadele jertfei lor fără a fi sacrificat nimic, ba chiar mai mult, în stare de nevrednicie. Pentru că astăzi a devenit un titlu de glorie să arunci cu noroi în Ţara ta, în eroii şi miturile noastre eterne, în memoria înaintaşilor, în istoria şi limba naţională, în credinţa strămoşească, în valorile noastre de civilizaţie. Confundând mecanismul imperfect al Statului cu ideea absolută de Ţară, mulţi sunt cei care se ridică în presă şi în domeniul public să desfiinţeze sistematic şi cu metodă orice urmă de ataşament şi de mândrie naţională, urmând odiosul principiu: „Românismul este handicapul nostru, iar valorile naţionale, cadavrul din debara!”. Aceştia sunt cei care atacă România prin vorbă, dar mult mai mulţi sunt cei care o subminează prin faptă: de la muncitorul prost şi până la politicianul prost, fiecare pion care nu îşi face datoria la locul de muncă având conştiinţa că prin cinstea şi efortul său contribuie la binele de mâine al întregului sistem şi, deci, al Ţării poate fi interpretat ca un inamic al propriului popor. Însă lumea este prea ocupată cu îmbuibarea stomacului şi cu spălarea creierelor ca să mai observe acest grav pericol. De aceea noi, cei care pe nedrept ne bucurăm şi de libertatea limbii materne, şi de integritatea teritoriului naţional, şi de neatârnare (atâta cât mai este) nu putem avea decât condiţia Tâlharului în faţa acelora care le-au dobândit pe acestea pentru noi prin sacrificiul suprem.

Însă există două tipuri de jertfire: acela prin moarte, care a fost împlinit de strămoşii noştri făuritori de Ţară, cât şi acela prin trăire, la care suntem chemaţi noi, cei de astăzi. Prin noi, cei vii, trăiesc părinţii şi moşii. Prin noi, cei vii, trăieşte întregul neam. Până când ultimul Român nu va fi fost îngenuncheat, întreaga Românie, cu prezent şi cu trecut, va fi vie prin el. De aceea avem datoria să ne deşteptăm (etern valabilul „Deşteaptă-te, Române!”) şi să ne zidim. Să nu lăsăm în părăsire valorile Sfintei Tradiţii şi ale credinţei strămoşeşti, să nu lăsăm în paragină limba Română, redusă la un vocabular de bază şi otrăvită cu atâtea cuvinte străine, monosilabice şi seci, să nu lăsăm să moară legătura aceasta miraculoasă de la o generaţie la alta. Cel mai odios mod de a muri este cel pe care îl aduce veninul şerpilor: paralizarea punţilor de legătură prin care circulă impulsul nervos. Aceste verigi suntem noi, iar informaţia noastră identitară este cea care vine de la înaintaşi, ne învăluie plăcut şi aşteaptă ca noi să o transmitem neamputată în zestrea urmaşilor noştri. Suntem datori să sădim conştiinţe. Cum spunea vechiul proverb: să plantez un pom, să clădesc o casă şi să cresc un copil. Dar mai important este să fiu atent ca pomul să nu fie tufiş de buruieni, casa să nu fie cuib de tâlhari iar copilul să nu fie un dezrădăcinat. În ceea ce lăsăm în urma noastră trebuie să depozităm conţinutul şi sensul pe care ni l-au transmis acei eroi frumoşi de la 1918 şi dintotdeauna. Ca să nu ne trezim mâine poimâine că am devenit o naţiune dizolvată, de adormiţi şi de slugoi –sovietici, americani, europeni şi de alte feluri, după caz-. „Munţilor cu creasta rară / Nu lăsaţi straja să piară! / Dacă piere straja voastră / A pierit şi Ţara noastră!”.

Sau, cu alte cuvinte: Privegheaţi!

 

text scris de Vlad Pârău, în anul 2008

Doi ani de la nasterea in ceruri a Parintelui Arsenie Papacioc (+19 iulie). Rolul suferintei, smereniei si jertfei in mantuirea noastra (VIDEO). Ganduri despre Romani.

Sunt foarte optimist în privinţa viitorului Neamului Românesc. Poporul român e cel mai adaptabil popor la învăţătura creştină. N-am dus niciodată un război de cucerire, ci numai de apărare. Exact poziţia Bisericii.

Faptele Neamului nostru de mii de ani sunt numai creştine. N-am luat nimic de la nimeni. Nouă toţi ne-au luat. Ruşii pe-o parte, ungurii pe-o parte, bulgarii la fel. Adică ce, suntem marfă fără stăpân? Doar suntem fiii lui Decebal! Decebal n-a murit! 

- mărturie consemnată de Crina Palas
Sursa: revista VEGHEA 

Cum va rezista neamul românesc?

Va avea neamul românesc, după părerea mea, o mare misiune. De ce? Nu pentru că am avut un Ştefan cel Mare în Moldova, un Mihai Viteazul pe care-l susţin cu tot sufletul, în partea astălaltă şi Vlad Ţepeş. Nu pentru asta. Ci pentru că neamul românesc nu a uitat bătaia clopotelor. Dacă tu cauţi viaţa ca un vierme, primeşte plată, dar de vierme. E copleşitor, zice sfântul Grigore, căci învinge aspectele nevăzute ale vieţii, ale existenţei pozitive ale vieţii. Dacă reuşiţi să suportaţi lumea aşa cum e, aţi ieşit din categoria viermilor; intraţi în categoria omului. Şi nu-i uşor. De aceea am vrut să vă văd şi eu, ca să vă trăiesc. Că nu-i de-ajuns să mă iubeşti, trebuie să mă trăieşti. Orice roman are o mişcare interioară trecătoare, dar o are când aude bătaia clopotelor. Pentru că România nu a dus niciodată un război de avangardă, adică de înaintare, ci de avanpost, de apărare. Avem voie să ne apărăm. Şi ţara românească nu a vrut nicio palmă de pământ să ia de la vecini. Atacată din toate părţile: ba de unguri, ba de ruşi, ba de turci şi de greci. Toţi vor să tragă de noi. Şi a trecut un grup, cântând nu în cuvinte romaneşti, ci ungureşti şi un oarecare Otto, cu care făceam fotbal împreună. „Măi, Otto, tu eşti ungur”? Da!, aşa cu emfază la mine. „Aţi uitat că sunt şi eu roman”. Şi m-am suit pe banca aia şi am vorbit o jumătate de zi şi m-a făcut primar în oraşul ăla. În trei zile am scos toţi ungurii de-acolo, asta am făcut în primul rând. Cu nicio condiţie, nici nu am vrut să stau de vorbă. M-au dat în judecată. Revenise axa: Budapesta – Bucureşti – Zărneşti. Bineînţeles că nu m-am jucat cu viaţa mea, dar aveam o răspundere de român. M-au condamnat bineînţeles, dar nu s-a aplicat. Asta era la Braşov. Dar pe urmă i-am pus şi eu în mişcare. La proces a venit o parte din oraş, plus cetăţile de-acolo. Şi-am zis: Mi-am făcut datoria. Şi m-a luat Aiudul… Deci pregătiţi-vă să rezistaţi unde nu vă e voia, printre pietre.

Dragii mei, trebuie să alergăm după două lucruri. De ce Mântuitorul a spus să fiţi înţelepţi ca şerpii? De ce a ales animalul acesta atât de fioros, de înspăimântător – şarpele? V-aţi gândit vreodată? Şarpele nu moare, orice i-ai face, numai dacă-l loveşti în cap. Aşadar, fereşte capul! Fiecare a văzut un şarpe şi şi-a dat seama că dacă îl loveşte în cap tot nu moare şi Mântuitorul e capul nostru şi trebuie păzit cum îşi păzeşte şarpele capul. Nu fugi la Hristos, ai pierdut tot! Cine este Hristos? „Eu sunt Cel ce sunt” este. El e totul. Deci de aceea să fim înţelepţi ca şerpii. Dar acuma am pus mâna pe vierme. Ce înseamnă că am pus mâna pe vierme? Mă rog să mă ia şi pe mine în plimbarea lui. Să caut şi eu viaţa. Sunt călugăr şi vă rog să mă scuzaţi, nu vă invit că sunteţi neputincioşi, dar dac-aţi îndrăzni, e cel mai mare lucru: călugăria.

[1] Interviu înregistrat în data de 13 martie, 2010.

cititi integral aici.

In memoriam: Parintele Alexandru Enache (+18iulie 2011). Despre Romania Mare (VIDEO).

În data de 18 iulie 2011 a trecut la cele veşnice, la vârsta de 93 de ani, după o păstorire de aproape 70 de ani, părintele Alexandru ENACHE. Spunem părintele pentru că, pentru cei ce l-au cunoscut, preotul Alexandru a fost un adevărat părinte, cu o vocaţie preoţească excepţională. Din capul locului trebuie să arătăm că a fost un om de o mare modestie, care nu dorea să iasă în faţă cu niciun prilej, aceasta şi datorită împrejurărilor unei vieţi cu întâmplări zbuciumate pe care le-a consemnat într-o lucrare de dimensiuni şi răspândire foarte restrânse. 

Cu părintele Alexandru s-au împlinit în viaţă cuvintele Scripturii, şi anume: „Smeriţilor le dă Dumnezeu har”. În ce priveşte viaţa acestui mare duhovnic redăm mai jos câteva fragmente din conceptul autobiografic „Doamne, câte i se pot întâmpla bietului om!”:

„M-am născut în anul 1918, în cea de-a 12-a zi a lunii decembrie, în comuna Dubăsarii vechi, judeţul Lăpuşna - din Basarabia - pe Nistru; din părinţii Andrei şi Nădejdea Enache, ţărani mijlocaşi. Primul născut dintre cei opt copii ai lor (4 băieţi şi patru fete. [...] Conform obiceiului religios respectat riguros pe atunci, mi s-a pus şi consacrat numele de Alexandru, după numele Sfântului indicat de calendarul zilei - Sf. Ierarh Alexandru [...]”. Urmează şcoala primară în satul natal, iar seminarul teologic în Chişinău, la dorinţa mamei: „De altfel, dacă ar fi fost după tata, mai practic şi mai realist decât mama, idealist -mistică, la şcoala normală de învăţători aş fi ajuns; parvenind cu patru ani mai devreme, la un salariu lunar. Dar a dat Dumnezeu să biruiască dorul mamei.” [...]

Mai departe părintele arată că în 1938 s-a înscris ca student la Facultatea de Teologie din Chişinău, ramură a Universităţii din Iaşi şi, pentru a se întreţine a devenit reporter cultural la ziarul „Universul”. Primii doi ani universitari i-a promovat la Chişinău, iar următorii doi ani la Facultatea de Teologie din Bucureşti, ca refugiat, în urma cedării Basarabiei. În iunie 1943 şi-a dat teza de licenţă cu subiectul „Ins şi colectivitate în faţa mântuirii” pe care a luat-o cu aprecierea „magna cum laudae”.

În iulie 1943 s-a căsătorit, viitoarea preoteasă fiind Tamara Brânzan, şi a fost hirotonit pe data 12 august 1943, ambele taine fiind săvârşite în Catedrala Mitropolitană din Chişinău. 

Una din multele încercări prin care a trecut în timpul războiului o descrie chiar părintele:

„Imediat au trecut Prutul - la noi o grupă de cercetaţi înarmaţi până în dinţi şi, după ce ne-au necăjit cu o serie de comenzi de culcaţi-sculaţi, ne-au ordonat să ne înşiruim în flanc. Formaţie în care ne-a trecut de îndată în revistă - Comandantul Frontului II Ucrainean - stând în picioare, într-o maşină de front anfibie - trecând de pe malul stâng basarabean al Prutului pe cel de de-a dreapta - al Moldovei - la noi. Interesant...  şi până la urmă chiar senzaţional, că în momentul când a ajuns în dreptul nostru, al meu şi al Tamarei (mai mult moartă decât vie) a oprit maşina şi a întrebat «ce-i cu popa?» - , «?o za pop?», pe ucraineană. Imediat un ofiţer de-al său s-a apropiat de noi şi într-o perfectă românească ne-a cerut să-i explic ce-i cu noi. Mai ales după ce mareşalul a aflat că femeia de alături de mine e soţia - preoteasa - pe care mareşalul a căinat-o până la urmă. Poate că am fi trecut neobservaţi dacă aş fi dezbrăcat şi eu reverenda ca alţi doi confraţi, dar aşa, iată că am devenit caz dimpreună cu soţia. Ofiţerului de legătură i-am spus sincer că aveam însărcinarea de a asista religios ostaşii... şi că n-am putut să-i părăsesc.

Nu ştiu cum a reacţionat mareşalul la informaţia ce i s-a dat. Destul că atunci când s-a trecut la ferecarea mâinilor la spate a soldaţilor luaţi prizonieri, pe noi ne-au lăsat liberi... şi nici nu ne-au încolonat în şirul celor ce erau numerotaţi şi trecuţi peste Prut înapoi. Încât rămăsesem pe plajă, numai noi doi şi o patrulă specială. Bieţilor noştri soldaţi şi ofiţerilor mai ales, li s-a părut că am fi fost izolaţi spre a fi împuşcaţi. Şi au început a striga: „dar şi părintele e cu noi”. Ei, care puţin mai înainte îmi strigaseră „dezbrăcaţi reverenda că o să ne împuşte pe toţi!”. Biata reverendă! Ea ne-a salvat de fapt.”

După sfârşitul războiului, întors în ţară, a primit în cele din urmă parohie in Ardeal, în satul Saschiz, de lângă Sighişoara, de unde în iunie 1953 a fost arestat din motive politice pe baza unor denunţuri mincinoase, şi după ce trece prin închisoarea de la Sibiu, este adus în cea de la Braşov, pe atunci oraşul Stalin. Spune părintele în conceptul autobiografic despre această etapă: 

„Curios, că şi aici s-a petrecut cu mine aceeaşi situaţie curioasă ca şi cea întâmplată cu opt ani în urmă, când am fost lăsaţi de izbelişte, (căci atunci era şi Tamara) pe malul drept al Prutului, nelegaţi la mâini şi neînsumaţi coloanei de prizonieri... (Favoare datorită pare-se mareşalului Konev). Căci şi aici şi acum, în timp ce se făceau listele celor destinaţi canalului Dunărea-Marea Neagră, pe mine m-au lăsat pe din afară, de rezervă.” În această închisoare părintele a avut un vis pe care l-a povestit anchetatorului Bota: „Vădit jenat, a răbdat totuşi să-i povestesc surprinzătorul meu vis până la capăt. Vis în care Bota în travesti, răsfoia un calendar almanah - ilustrat, oprindu-se la luna decembrie, la fila acesteia. Tocmai când o mână uriaşă înflăcărată a pus degetul apăsat pe data de 17 decembrie, ziua în care creştinătatea comemorează -IEŞIREA PROOROCULUI DANIEL dinGROAPA cu LEI”. (cartea Daniel -cap.26, versetele 23-29 (Desigur că identificarea anume am făcut-o mai apoi, în deplină trezvie!) Fără nici un comentariu m-a pus să semnez înscrisul anchetei făcute din fugă, anunţându-mă că peste două-trei zile voi coborî la tribunalul militar -spre a fi judecat. Ceea ce s-a şi întâmplat cu adevărat.”

Ca o minune, părintele povesteşte că la proces a văzut împlinirea visului: „Un răspuns curios mi s-a dat doar mie personal, prin aducerea la cunoştinţă că am fost condamnat la capătul unei detenţii de 220 de zile nefaste - la 20 zile închisoareşi 350 lei amendă, fără observaţii compensatorii. Sentinţa s-a dat pe 9 decembrie şi mi s-a comunicat la 12 decembrie dar a trebuit să mai zăbovesc la Cetăţuie încă vrea 3-4 zile, în regim de liber condiţionat, pentru ca autorităţile comunale - de la Saschiz să răspundă dacă mă primesc înapoi în comună. Era un clenci de parşivie securistă. Comuna, prin autorităţile în drept au răspuns că mă aşteaptă cu nerăbdare, şi cu scuze, la treabă. Încât în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1952, am plecat cu bilet de voie - cu trenul spre casă.” 17 decembrie fiind data din calendar care arată ieşirea Proorocului Daniel din groapa cu lei.

În 1960 s-a stabilit la Ghimbav, ca vrednic paroh. Trebuie spus de la început că aici a restaurat vechea biserică: „Încât, după păstoririle de câte doi ani de la Cărbuna, Moldoveni şi Mesendorf... şi de 10 ani, pândiţi de securitate, la Saschiz; la Ghimbav voi păstori 34 de ani, între 1960-1994. O viaţă de om. Căutând mai mult să mă ambiţioneze decât să mă descurajeze, Prea Cucernicia Sa Coman Vasile mi-a atras atenţia asupra greutăţilor ce mă aşteptau în misiunea de preot paroh al Ghimbavului. Cerându-le totodată - enoriaşilor prezenţi - să mă ajute la redresarea parohiei, în care şi la care, aproape toate erau de făcut sau refăcut.”

În 1994 se pensionează la cerere. Adevărul este că putem spune că a fost o lucrare a  lui Dumnezeu, ca şi credincioşii din Braşov să aibă parte de rugăciunile şi sfaturile duhovniceşti date de părintele Alexandru, care, timp de 17 ani, nu a pregetat să rămână după slujbă, să spovedească, să citească rugăciuni multor bolnavi şi necăjiţi. Trebuie spus că oricât de bolnav şi obosit ar fi fost, părintele, în toţi aceşti ani, nu a refuzat pe nimeni, din cei tot mai mulţi care au venit să-i ceară ajutorul. A fost un duhovnic fără asemănare, cu o putere mare, foarte atent cu omul viu din faţa lui, şi de mare blândeţe, fiind cunoscător al sufletului omenesc cu toate neputinţele lui.

Cei care l-au cunoscut îndeaproape ştiu că rugăciunile părintelui au dus la vindecarea unor boli socotite incurabile şi la limpezirea unor situaţii ce păreau de netrecut cu puterile omeneşti.

Plecarea părintelui lasă un mare gol atât în rândul slujitorilor ortodocşi din Brasov cât şi mai ales pentru cei mulţi care au fost întăriţi şi ajutaţi, prin aceasta aratând adevarata cale a crestinişmului ortodox.

Susa text: Transilvania Expres
Foto: Florin Palas

Săptămâna Roşie a neamului românesc (28 iunie - 3 iulie 1940). Martiriul Basarabiei şi al Bucovinei de Nord între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941

Imediat după 28 iunie 1940, Armata Roşie a fost primită de evrei cu entuziasm: La Chişinău, avocatul Steinberg a desfăşurat lozinca: «Bine aţi venit! V-am aşteptat 22 ani!»
Procuror-general: evreul Chitiş (de la Tiraspol).
La Orhei: s-a autoînscăunat prefect: Trostineţchi, procuror: Boris Cogan, Dr. Burd: medic primar; Rechis a doborît portretele familiei regale şi le-a călcat în picioare; un soldat evreu a părăsit coloana în retragere şi a tras cu arma în… statuia lui Vasile Lupu…

La Rezina: evreii au aruncat în Nistru statuia lui Ferdinand;

La Tighina: "comitetul de primire" (a sovieticilor) a fost animat de inginerul Muhlmann şi de avocatul T. Boris;
"Colectivizarea s-a făcut fără opoziţie: ţăranii erau de terorizaţ i, traumatizaţi de brutalitatea ocupaţiei şi au «consimţit»". în afară de "justiţie" şi de poliţie politică (NKVD) în care au activat, evreii au avut de distrus: cultura, învăţământul şi religia.

- au atacat şcoala românească, europeană, impunînd şcoala sovietică, prin discreditarea familiei, a respectului faţă de profesori(«Mama voastră: Uniunea Sovietică, Tatăl vostru: Tovarăşul Stalin!»), promovînd-încurajînd denunţul, lepădarea de părinţi după modelul Pavlik Morozov;

- au atacat cartea: au ridicat din biblioteci, de la particulari şi au ars toate volumele «tipărite cu litere burgheze, monarhiste, naţionaliste, faşiste» (citeşte: latine); cele tolerate au fost "epurate".
Rezultat - în învăţământ:
- şcoli de rang secundar, la Chişinău: 25 ruseşti, 17 «moldoveneşti», 5 evreieşti";
- facultăţi: la Chişinău şi la Cernăuţi - de filologiepedagogie
- însă numai în ucraineană şi în rusă. Facultăţi tehnice: numai în afara «republicii», cu precădere în Ucraina; aceeaşi politică şi cu şcolile de meserii: adolescenţii care doreau să înveţe o meserie, după un examen de limbă rusă, erau trimişI la şcoli-internat în Ucraina".

"La 1 ianuarie 1941 s-a anunţat: alfabetul latin a fost interzis, înlocuit cu cel chirilic".

Fabricarea "linghii maldavineşti" (limbii moldoveneşti) din arhaisme, din rusisme, din "adaptarea" rusismelor şi eliminarea tuturor neologismelor franceze - dar nu şi germane!

"Biserica a fost interzisă în faza a doua (1 ianuarie 1941), însă preoţii, călugării, credincioşii au fost agresaţi din primele momente ale regimului sovietic. Evreii au fost în majoritate zdrobitoare alcătuitorii Brigăzilor de Propagandă Antireligioasă ("S.V.P"). Ei pătrundeau în catedrale, în biserici, în mănăstiri, chiar în timpul slujbei religioase, cu drapele roşii, cu şepcile pe cap, urlînd: «Moarte popilor! Jos opiul noroadelor!!», după care treceau la devastări: doborau, spărgeau icoanele, le mâzgăleau cu vopsea - nu de puţine ori cu scârnăvie - scoteau ochii sfinţilor; uneori, pe dosul lor lipeau portretul lui Stalin. Intrau în altar, se îmbrăcau cu veşmintele preoţeşti - şi, cu pumnul ridicat, cântau
Internaţionala. Scuipau crucile, urinau în faţa altarului - credincioşii nu îndrăzneau să se opună: în uşă se aflau NKVD-işti înarmaţi, gata să intervină. Au pângărit, au ars cărţile de cult, precum şi cele din bibliotecile parohiale, episcopale, mitropolitane.

Au percheziţionat locuinţele, confiscînd, distrugînd icoane, crucifixuri, biblii. Lăcaşurile de rugăciune au fost prefăcute în cluburi, magazii, grajduri. Paraclisul Palatului Mitropolitan a fost amenajat în sală de spectacole a Palatului Pionierilor. Capelele din cazărmi: în magazii, grajduri. O bisericuţă din portul Ismail în magazie, iar o capelă militară din Cetatea Hotinului - în latrină.

Tinerii evrei din Brigăzile Antireligioase perturbau, fluierînd, huiduind cortegiile funebre…
Există informaţii potrivit cărora Sorin Toma - de pildă - a avut un rol de seamă în "noua cultură - sovietica": cărţile din biblioteci (tipărite cu "litere monarhiste") au fost retrase şI distruse; deasemeni a avut un rol hotărîtor în inventarea "limbii moldoveneşti"; a activat cu entuziasm şi în Brigăzile Atee; Cât despre Perahim (Jules), el s-a ocupat de muzee şi de bietul patrimoniu artistic (cât fusese, după noaptea rusească de până la 1918, după ravagiile Marii Revoluţii din Octombrie). El a fost responsabilul suprem al "lichidării" tuturor muzeelor din Basarabia, fie acestea de oarecare importanţă, ca cele de la Chişinău şi Cetatea Albă, fie judeţene: Orhei, Soroca, Hotin, Ismail. Exponatele, în cel mai fericit caz au fost "centralizate" - în magazii - fie, în cazul picturilor - pur şi simplu furate de tovarăşii revoluţionari din echipa de "artişti" ai lui Perahim. Tot el este autorul distrugerii-dispersării-pierderii pentru totdeauna a pieselor din muzeelor religioase - întreprindere în care a primit două mâini de ajutor de la Sorin Toma. încă nu am aflat cu ce s-a ocupat - la Chişinău - tovarăşul Celac, tatăl lui Sergiu şi al Marianei. Vom afla în curând (fireşte: prea-târziu).

48 preoţi deportaţi, ucişi, dispăruţi între 1940-1941:

Preoţi ucişi imediat după Cedare, de către evrei: Eustatie Chiriţă, Gheorghe Mihalache, Gheorghe Tudorache, Teodor Bunescu, Gheorghe Maleavin (vezi şi mai jos: Motescu, E. Popovici, Nicador Maleschi).

Au murit "de inimă rea" în ziua Cedării preoţii: Mihail Vasilache, Dumitru Cozinschi, Stefan Zagorodnâi, Ion Dulap.
Printre deţinuţii "arşi" în închisoarea din Orhei s-a numărat şi elevii cu condamnări "mici" din Lotul Institutului Pedagogic (vezi nota nr. 1 la acest capitol); şi preotul Mina Ţăruş.

Siliţi să fugă în iulie 1941, ruşii au vrut să-i împuşte, dar evreii au impus "pedeapsa focului": au incendiat peniten-ciarul, cu arestaţii în celule.

In groapa comună din curtea sediului NKVD Orhei au fost găsite cadavre cu chipurile arse cu vitriol, imposibil de
identificat.

La Ismail una din gropile comune a fost săpată în… cimitirul evreiesc.
"închisoarea: până la 15 februarie 1941: arestate 48.000 persoane".
"Deportarea : fără judecată - «pe bază de listă»;
"a) capi de familie
"b) familii întregi

"Pe vagoane scria: «Tren cuprinzînd muncitori români care au fugit din România de sub jugul boerilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieşiţi-le în cale cu flori!»"

Numărul deportaţilor nu se cunoaşte cu precizie. Se crede că cel puţin 300.000 persoane.

In locul lor au fost aduşi cca 200.000 de nemoldoveni.

Planul de deportări fusese pus la punct mult timp înainte de ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei.
Scopul: desnaţionalizarea.

"în toamna anului 1941 unităţi ale Armatei române au descoperit, lângă Odessa, un tren de marfă: în fiecare vagon (din cele 22) câte 40-60 persoane împuşcate prin pereţii de lemn [Doar acest tren a cuprins 1.000 victime]. Adulţi, femei, copii - fuseseră arestaţi şi trimişi în Siberia cu câteva zile înainte de izbucnirea războiului…"

"«Rezolvarea şomajului» (deportarea mascată) prin «deplasare benevolă»:
"- până în septembrie 1940 «trimişi în URSS» [din Teritoriile Ocupate]: 135.000 muncitori;
"- în octombrie-noiembrie: 19.200
"- în decembrie: 27.000
"Aceştia erau «trimişi liberi»".

"Asasinatul individual, colectiv:
"- arestaţii mai puţin periculoşi erau deportaţi;
"- periculoşii erau asasinaţi pe loc, după ce, sub tortură, li se zmulgeau scrisori care trebuiau să pară expediate din… Siberia.

"- la Chişinău, execuţiile: în beciul sediului NKVD din str. Viilor nr. 97. în septembrie 1941 [la trei luni după liberare] au fost descoperite 87 cadavre, dintre care 15 într-o groapă comună
- mâini, picioare legate;

"- la Ismail: sediul NKVD, subsolul imobilului din str. G-l Văitoianu: 6 cadavre (5 bărbaţi, o femeie), mâini legate la spate;

"- la Cetatea Albă: 19 aprilie 1942 - 19 cadavre;

"La Cernăuţi: înainte de 22 iunie 1941 sovieticii «arestaseră prea mulţi, nu-i mai puteau transporta; i-au legat, i-au aşezat cu faţa în jos, au trecut cu tancurile peste ei»;

"Orchestra simfonică a Basarabiei fusese surprinsă de cedare într-un turneu de concerte prin ţară. S-a întors în 3 iulie [1940]. în gara Chişinău toţi muzicienii au fost suiţi în camioane, duşi, în Valea Morii, lângă Orhei şi împuşcaţi";

"După izbucnirea războiului: la Sorotov, au fost executaţI 15.000 ostatici şi prizonieri români ca represalii pentru împuşcarea ostaticilor evrei după explozia Comandamentului de la Odessa."

După o statistică sumară alcătuită de români la sfârşitul anului 1941: în intervalul de 12 luni - între 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941 - au fost asasinate sau au murit sub tortură cca 30.000 de persoane.

"In ajunul Paştelor 1941, un grup de 40 elevi de la Institutul Pedagogic nr. 2 din Orhei au redactat manifeste antisovietice - redactate de profesoara de filosofie Maria Manjaru şi de elevul Dumitru Avramoglu: "«Ne-am săturat de regimul şi de pâinea sovietică! Vrem pâine românească! Jos Bolşevicii! Jos NKVD! Jos Stalin!» Trădaţi de o colegă evreică, au fost arestaţi. Ïn frunte cu profesoara, elevii majori: Anatolie Guma, Grigore Mihu, Vichentie Eprov, Victor Bradeţchi, Anatolie Cotun, Onisie Cozma au fost executaţi ca «spioni şi trădători de ţară»; minorii au fost condamnaţi la pedepse între 10 şi 25 ani".1)
"Pe ocupanţi îi impresionaseră prăvăliile în general, în special magazinele alimentare. Cumpărau cantităţi enorme de alimente. Mâncau pe loc, până li se făcea rău. Trimiteau colete uriaşe la ei, în Rusia.

"Spre uimirea localnicilor, Ruşii cumpărau mari cantităţi de vase de bucătărie, mosorele de aţă, zeci de metri de panglică, ace de cusut, ace pentru maşini de cusut, nasturi 2) - mai cu seamă nasturi. în magazinele de îmbrăcăminte erau uluiţi de ce se putea găsi - nu se atingeau de pălării, cravate (considerate «burgheze»).

Era frecvent ca rusoaicele să iasă în oraş îmbrăcate în cămăşi de noapte, crezînd că sunt rochii de stradă. Au fost văzute purtînd sutien peste rochii, peste bluze".

Masacrul de la Fântâna Albă (după mărturia supravieţuitorului Vasile Vorobeţ, publicată în Datoria românească, Chicago, Il, USA - Anul IX, nr. 23, nr. 2/2004):

"La 1 aprilie 1941, lângă localitatea Fântâna Albă din Bucovina ocupată de sovietici a avut loc un masacru: victime: românii care au încercat să se refugieze în patria mamă. (…) Nu trecuse nici un an în infernul ocupaţiei bolşevice şi românii, cei de neam şi de sânge cu noi, majoritatea situaţi pe ambele maluri ale Siretului (Ideşti, Suceveni, Demca, Carapciu, Petriceanca, Cupca, Pătrăuţii de jos, Hliboca, ş.a.) au fost cuprinşi de îngrijorare: se începuse măsurarea pământurilor, a pădurilor, inventari-erea averilor în scopul înfiinţării colhozurilor, recrutarea tineretului în Armata Roşie, dijmuirea recoltelor prin ‘cote’ obligatorii etc. La toate acestea se adăuga durerea cea mare: prin ocuparea acestei părţi din Bucovina, mulţi dintre ei au fuseseră despărţiţi de părinţi, de copii, de soţi, de soţii, de fraţi, de surori.

"Celelate naţionalităţi (nemţi, poloni, evrei, slovaci) au primit dreptul la repatriere. Din Pătrăuţii de Jos s-a iscat zvonul că şi românii pot să se repatrieze, trecînd gardul de sârmă ghimpată în România. Acest zvon a zburat din gură în gură prin satele amintite şi astfel, la 1 aprilie 1941 mii de români au luat hotărîrea să lase agoniseala de-o viaţă acolo şi să trăiască restul vieţii în România-Mamă.

"Lângă moara din Hliboca s-a desfăşurat un miting ad-hoc. înveşmântaţi în haine de sărbătoare (…) s-au strâns toţI cei care şi-au pus în gând să treacă gardul de sârmă. Oamenii, cu lacrimi în ochi de bucurie şi speranţă rosteau rugăciuni. Au scos din biserică pentru a fi însoţiţi pe drum cruci, prapori, icoane. Cineva din mulţime a spus cu glas tare: «Oameni buni, la graniţă ne aşteaptă fraţii din România cu pâine şi sare!» La rândul lor şi ei veneau cu pâine şi sare în ştergarea albe. Toţi aveau convingerea că se apropie timpul să-şi poată revedea, în sfârşit, soţia, soţul, tatăl, fiica, fratele. "S-a dat un semnal de plecare spre graniţă (…) pe un drum de pădure către toloaca [păşunea, islazul - n.m.] de la Varniţa, Fântâna Albă. Mergeau în grupuri, cu icoanele în braţe. Cei din faţă aveau tricolorul desfăcut, înconjurat de prapori, steaguri albe şi cruci. Din când în când se auzea din mulţime: «Trăiască România Mare şi Regele Mihai!». Din spate se auzeau alte voci: «La graniţă! La graniţă!»

"Grănicerii ocupanţilor le-au ieşit înainte, îndemnîndu-i să facă cale întoarsă, că altminteri au ordin să tragă (…) Ei nu au crezut. Cum puteau să creadă când consăteni de-ai lor de alte naţionalităţi au fost sprijiniţi să plece! Ignorînd somaţiile, în strigătele disperate:

"«La graniţă, la graniţă!», au pornit mai departe. "Din acel moment s-au închis uşile iadului. După primele rafale lumea s-a aruncat la pământ. Cei nevătămaţi, la îndemnul celor din urmă: «înainte! Ura!», s-au ridicat reluîndu-şi drumul, dar şi din aceştia au căzut mulţi sub gloanţe. Din mulţime se insista: «Ridicaţi batistele albe!», dar gloanţele ciuruiau şI mâinile ridicate şi batistele. (…) Se trăgea din toate părţile. Cei rămaşi vii încercau să fugă spre pădure, unii dintre ei târîndu-se răniţi şi plini de sânge. Se trăgea şi din pădure, de după copaci.

Toloaca de la Varniţa s-a umplut de mormane de cadavre. Mame cu copii mici ascunşi în traiste sau duşi de mână cădeau şi nu se mai ridicau. Peste tot se auzeau vaiete, gemete, blesteme. (…)

S-a pornit o adevărată hăituire şi vânătoare de oameni. "O parte dintre cei care au scăpat cu viaţă au fost deportaţi în Kazahstan. Numitul Tudor Deca s-a întors de acolo după 28 ani. Acasă n-a mai găsit pe nimeni. Pădurarul de atunci, la câteva zile după astuparea gropilor comune, a găsit în pădure, după o grămadă de vreascuri, un copil de 7 ani, mort pentru că i se scursese tot sângele din cauza rănilor (…).

"Unul din supravieţuitorii masacrului, prof. Gheorghe Mihailiuc povesteşte:
"«Invazia sovietică din 1940 s-a dovedit a fi cea mai îngrozitoare, cea mai lipsită de umanitate. Odată cu venirea lor a început procesul de asimilare, insistîndu-se pentru dispariţia trăsăturilor specifice românilor, a limbii române, elementul de bază a naţiunii. Peste tot s-a pus în practică rusificarea: obiceiurile, tradiţiile neamului erau interzise, religia era oprimată, chiar gândirea omului era dirijată din afară.

Sărbătorile religioase şi naţionale, interzise. Pentru a stârpi orice deviere de la linia ideologică impusă s-au comis tot felul de atrocităţi: persecuţii, condamnări, deportări, jefuirea oamenilor mai înstăriţi, falsificarea istoriei (crimă care continuă şi azi)»" "(…) După căderea comunismului şi destrămarea«Minunii» Sovietice, în locul odioasei crime, urmaşii celor dispăruţi au ridicat şi sfinţit în anul 1943 (…) o TROIţ™ - pe care autorităţile ucrainene au demolat-o!" [sublinierea mea, apăsată].
"în noaptea de 13 spre 14 iunie 1941 (joi spre vineri) a început deportarea masivă a Basarabenilor şi a Bucovinenilor.
Circa 200.000 (unii contestă cifra astfel: «Numai 100.000!») oameni au fost deportaţi în Siberia".
"«într-un sfert de oră să fiţi gata!»

Paul Goma, fragment din "Săptămâna Roşie", pg. 249-257; http://paulgoma.free.fr

VIDEO. Basarabia lui Dumnezeu - un film exceptional realizat de Vlad Parau

Basarabia lui Eminescu

Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să „lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoaşa Basarabiei”. întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deşi destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii. La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trapul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată.


Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie.

Ca în cazul oricărui furt, trăinicia unui act ca ruperea Basarabiei din sânul vetrei strămoşeşti nu putea fi asigurată decât prin încercarea de a da acestei nedreptăţi impresia legitimităţii, ceea ce nu se putea face decât prin denaturarea adevărului istoric. însă ideologia mincinoasă care a fost aruncată să plutească asupra destinului Basarabiei, încercând să slujească interesul cauzei pentru care a fost creată, a ajuns totuşi să îşi depăşească scopul, lovind până la urmă nu doar în conştiinţa naţională a locuitorilor acestei bucăţi de pământ, ci şi în sufletul poporului român ca ansamblu. Pentru că a rupe Basarabia înseamnă a îi inventa o identitate neromânească, ce putea fi încropită doar prin desfigurarea identităţii poporului ce i-a dat naştere. Astfel, suferind Basarabia, a suferit şi suferă întreaga naţiune română.

Cum a înţeles aşadar întregul să se apere, dacă nu prin glasul capului său celui mai de seamă, profetul poporului român în ansamblul său, „domnul Eminescu”? în activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism şi o putere de pătrundere fară putinţă de egalat. Prin aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al FIINŢEI ROMÂNEŞTI.

Din această poziţie „domnul Eminescu” şi-a făcut o virtute din apărarea adevărului istoric ca garant al sănătăţii spiritului naţiunii, în context chestiunea Basarabiei regăsindu-se ca o constantă. El i-a atribuit în articolele sale politice o importanţă majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei.


Trăind între 1850-1889, simţea proaspete urmele anexării din 1812 a întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru la Rusia. A trăit pe viu retrocedarea către Moldova, prin Tratatul de la Paris din 1856, a unei părţi (Basarabia geografică) din teritoriul anexat abuziv de ruşi în 1812. A trăit unificarea ţărilor române extracatpatice sub Alexandru Ioan Cuza, la 1859. A fost contemporan cu războiul de Independenţă din 1877-1878, în fapt un război purtat de Rusia împotriva Turciei, participarea României ca aliată a Rusiei facându-se cu scopul obţinerii neatârnării faţă de Poarta otomană. Deşi Rusia se obligase prin tratatul de alianţă militară să garanteze integritatea teritorială a aliatei sale România, după câştigarea războiului va încălca vechile angajamente, condiţionând recunoaşterea Independenţei României de re» anexarea Basarabiei la Rusia, la schimb cu Dobrogea. Tratând problema Basarabiei în articolele sale de presă, Eminescu dă naştere unor argumentaţii de excepţie, însă în primul rând porneşte de la o trecere onestă în revistă a istoriei românilor timp de mai bine de patru secole, din sec. al XlV-lea şi până într-al XVIII-lea. întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab I, reuşeşte să unifice mare parte dintre formaţiunile politico-statale de mai mici dimensiuni de la sud de Carpaţi şi până la Marea Neagră, cucerind în egală măsură de la tătari, în urma unei campanii militare din anii 1343-1345, teritoriul din nordul gurilor Dunării, aflat între Prut şi Nistru, care îi va prelua numele. Aceasta era Basarabia geografică, adică partea sudică a fâşiei de teren dintre Prut şi Nistru, imediat lângă Dunăre şi Mare. Astfel ia naştere denumirea de Basarabia, întâi pentru a desemna mica provincie danubiano-maritimă, iar apoi acest nume se va extinde asupra întregii Ţări Româneşti din epocă, în calitate de voievodat al lui Basarab. Eminescu lămureşte foarte bine acest episod: „Cam într-o sută de ani, de la Tugomir (tatăl lui Basarab I – n.n.) până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape. în această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia.”

„După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părţile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi au păstrat numele distinctiv al dinastiei primae ocupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâşie spre sud, hotărâtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae.

Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o lăture; apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lăture, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lăture, apoi luând malul Mărei Negre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lăture; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până în Bender, a cincea lăture. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabia; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.”

Vedem deci că Basarabia geografică, „reală”, cum o numeşte Eminescu, a aparţinut mai întâi Ţării Româneşti, pentru ca în final să facă parte din Moldova şi să rămână pe veci şi de drept a Moldovei, deşi anexată în dispreţul dreptului de către Imperiile vecine, întâi de către turci, apoi de către ruşi.

Referindu-se la existenţa unei mitropolii a Proilaviei (Brăilei), subordonată direct Constantinopolului, care fusese creată anume pentru credincioşii români rupţi din trupul Valahiei şi al Moldovei în noul context în care Dobrogea, regiunea Brăilei şi o parte din Basarabia Geografică se aflau sub turci, după care, în veacul al optsprezecelea, se aprobă desfiinţarea mitropo-liei de Brăila, iar componenţa acesteia este re-distribuită eparhiei de Huşi şi celei de Buzău, prin aceasta văzându-se în mod indirect cine era considerat a avea dreptul moral asupra acestor teritorii şi că Moldova era posesorul legitim al Basarabiei, Eminescu se foloseşte în mod strălucit de argumentul    organizării bisericeşti pentru a demonstra ceea ce politic nu era recunoscut în epocă de către mai-marii de atunci, formulând şi o morală de adâncă simţire creştinească, demnă să spulbere în zilele noastre orice suspiciune asupra unui pretins ateism eminescian: „Să mulţumim Bisericei noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie ce a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică. întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată”.

Profesorul Ilie Badescu despre Eminescu, Basarabia si Bucovina

Cu gandul la Basarabia. O viziune ortodoxa a Unirii. Prin jertfa, spre Inviere

Prin jertfă, spre Înviere
 

La 1 Decembrie 2008 s-au împlinit 90 de ani de la Marea Unire a tuturor Românilor. Un pod peste timp care cu greu mai poate fi re-stabilit, pentru că la capătul de atunci se află o generaţie de eroi înflăcăraţi de idealul absolut, o generaţie a Ţăranului Român crescut în munţi cu sfinţenia în suflet şi plecat în câmpii să îşi verse sângele pentru pământul strămoşilor, o generaţie a verticalităţii ce are ca simbol central Coloana fără Sfârşit a lui Brâncuşi; iar la capătul de astăzi se află o generaţie a decadenţei, a oamenilor lipsiţi de Dumnezeu, a miticilor fără caracter, a oportuniştilor şi a vânzătorilor de Ţară. O generaţie care şi-a lepădat cămaşa de foc a Românismului şi a îmbrăţişat blana de lup europeană a ateismului şi a „multiculturalităţii” (varianta eufemistică a „deznaţionalizării”).

Mulţi sunt cei care, de la o distanţă confortabilă de 90 de ani, sunt tentaţi să afirme că Marea Unire a fost rezultatul unui moment prielnic şi a situării României în tabăra cea mai avantajoasă, de partea puterilor în stare să îi asigure împlinirea visului Reîntregirii. Cu alte cuvinte, Unirea ar fi fost mai mult un joc din creion care convenea intereselor vremii, de lichidare a fostelor imperii şi de creare a unor state naţionale capabile să reconfigureze raportul de forţe în Europa. O astfel de afirmaţie, deşi bazată pe argumente cu o oarecare valoare de adevăr, este totuşi infamă prin omisiune şi prin exagerarea forţată a rolului anumitor factori, în detrimentul celor esenţiali. Se pune întrebarea: Unde am fost noi, Românii, în tot acest context? A fost oare România un magazin pe uşa căruia scria: „Plecat în concediu. Ne vedem la Trianon.”? Au luptat şi au hotărât alţii în locul nostru? S-a făcut Unirea pe deasupra capetelor noastre?

Ei bine, nu! E adevărat că România nu ar fi putut realiza Unirea de una singură şi că a fost sprijinită diplomatic şi militar de către aliaţii săi, însă nu putem pune în paranteză aproape un milion de ostaşi Români pe mormintele cărora s-a ridicat altarul Reîntregirii. Trupul sfâşiat al Ţării a fost reînviat prin trupurile sfâşiate ale Ţăranilor. Duhul sfinţeniei lor ne mai bântuie şi astăzi şi ne dă fiori. Pământ suntem, şi în pământ ne vom întoarce. Ei bine, ei au ales să se coboare de bună voie în pământul strămoşesc, pentru a-i da viaţă. Şi nimeni nu îşi poate permite astăzi să mânjească memoria acestor eroi prin afirmaţii care mai de care mai „inteligente”.

La un studiu atent al documentelor de arhivă, ne poate impresiona un detaliu aparent nesemnificativ: ziarele vremii care au consemnat fenomenul Marii Uniri adoptau ca titlu al articolelor pe acela de „Înviere”. Învierea poate fi înţeleasă în sensul direct, fiindcă Marea Unire a început în Primăvara anului 1918, în preajma Sfintelor Paşti, la Chişinău, dar poate fi înţeleasă şi în sens metafizic. Învierea Mântuitorului este reluată ca gest ritualic la fiecare Sfântă Liturghie când, prin sfinţire şi coborârea Sfântului Duh, pâinea şi vinul sunt prefăcute în chip dumnezeiesc în Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, Cel Care a călcat moartea cu moarte şi a dat viaţă nouă lumii. În mod cu totul similar, prin jertfa Poporului Român, prin Răstignirea României ce s-a petrecut pe parcursul Primului Război Mondial (când trei sferturi din Ţară, cu tot cu Bucureştiul, căzuseră sub mâna inamicului, capitala fiind mutată la Iaşi şi neîntrezărindu-se la acel moment speranţe prea mari de scăpare onorabilă, darmite nesperata realizare a Unirii tuturor teritoriilor româneşti), cât şi prin jertfirea trupului şi sângelui fiilor ei căzuţi pe câmpul de luptă şi la trecători sub sloganul „Pe aici nu se trece!”, s-a realizat simbolistic vorbind taina Învierii Neamului Românesc, dătătoare de viaţă şi suflu nou pentru o nouă Românie. Unirea a fost creionată de marile puteri, dar înfăptuită de fiii României. De la simplul Ţăran şi până la înaltele personalităţi politice ale vremii, care au avut demnitatea şi curajul să intre în Marele Război în ciuda îndoielilor şi a prefigurării unui posibil eşec (previziuni care s-au dovedit juste), iar apoi şi-au asumat cu dârzenie responsabilitatea pentru dezastrul căderii graniţelor şi au încercat până în ultimul moment să păstreze şi să salveze România, după care să intre în ofensivă şi să reia lupta pentru Ardeal şi pentru Întregire, întregul ansamblu de pioni şi energii creatoare ale Neamului Românesc a jucat la unison, în deplină solidaritate şi unire de conştiinţă, cartea Unirii tuturor Românilor. A fost un ideal care a adus moarte, şi a fost o moarte binecuvântată, care a adus Înviere.

O altă dimensiune a răpirii Basarabiei din iunie 1940 - o mărturie a marelui duhovnic al neamului românesc - Părintele Arsenie Boca

 

Sursa: Biblioteca lui Monia Gugu

Vizita Patriarhului Kirill, în atenţia presei de la Chişinău. Cruciada creştină, care urmăreşte expansiunile teritoriale şi politice ale Moscovei

Vizita patriarhului Bisericii Ortodoxe Ruse în Republica Moldova este în atenţia presei de peste Prut de joi (06 octombrie 2011), care comentează acest eveniment ca unul cu tentă politică.

Sâmbătă, clopotele bisericilor din Republica Moldova vor bate altfel. Unele vor bate a primejdie, ca pe timpurile când dădeau turcii, altele – a smerenie în faţa ÎPS Kirill, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, “care vine să-i îngenuncheze pe moldoveni sub patrafirul său”, scrie ziarul “Timpul”.
Din păcate, subliniază articolul, nici Mitropolia Basarabiei (dependentă canonic de Patriarhia Română), dar nici vreun partid politic nu şi-a exprimat protestul faţă de cruciada creştină pornită de Patriarhul Kirill, care urmăreşte expansiunile teritoriale şi politice ale Moscovei.
Duminică, la Cernăuţi, Patriarhul Kirill trebuia să se întâlnească cu preşedintele ucrainean Viktor Ianukovici şi cu Mitropolitul Kievului, Vladimir, dar ambii n-au venit, din anumite motive.
“La noi însă ÎPS Kirill intră, ca la el acasă, cu cădelniţa în curte străină pentru a marca în continuare teritoriul canonic al Patriarhiei Ruse, indirect arătând tuturor că aceasta e zona de influenţă a Moscovei”, scrie în continuare “Timpul”.
În aceste zile, în Republica Moldova, vizita patriarhului Kirill al Rusiei coincide cu vizita “patriarhului (spiritual) Tudor Gheorghe al României”, scrie Ziarul de Gardă.

In prefaţa volumului în care au fost incluse predicile patriarhului Rus, rostite în anul 2010, scrie că acesta se roagă ca “orientarea politică a Moldovei să contribuie la păstrarea unităţii Sfintei Rusii”.
Atât a spus, lăsând fără nume concrete simpatiile sale politice de aici, accentuează săptămânalul. “În aceste condiţii, deloc simple, patriarhul Tudor Gheorghe vine cu alt mesaj – Vremea Nemâniei – un spectacol eveniment axat pe poezia lui Grigore Vieru”, notează Ziarul de Gardă.

Sursa: Financiarul.ro

Răzbunarea ucrainenilor: ziarişti români declaraţi indezirabili

Autorităţile de la Kiev dau un răspuns dur: ziariştii români care scriu despre suferinţele românilor din Ucraina primesc automat interdicţia de a mai intra în Ucraina. Azi dimineaţă au păţit-o Simona Lazăr de la Jurnalul Naţional şi Valentin Ţigău de la Radio România. Jurnaliştii vroiau să meargă la sfinţirea singurei biserici româneşti din sudul Basarabiei (foto), de la Hagi Curda (Kamîşovka). Doar că la graniţă au aflat că sunt indezirabili pe teritoriul Ucrainei vreme de cinci ani.

De ce?

Simona Lazăr de la Jurnalul Naţional şi Valentin Ţigău de la Radio România au călătorit în anul 2009 în sudul Basarabiei, prin satele românilor lipsiţi de orice fel de drepturi, şcoală biserică sau presă. Au scris şi au relatat despre cele văzute. Despre cum au fost demolate bisericile româneşti. Despre cum limba română este eliminată din şcoli, zi de zi. Despre cum nu sunt respectate prevederile tratatelor internaţionale pe care le-a semnat guvernul de la Kiev. Răsplata: interdicţie de intrare în Ucraina. Nu sunt primii şi nici ultimii. Mai înainte a primit o astfel de interdicţie Marian Voicu de la TVR. Apoi Victor Roncea, în perioada lui de la ziarul ZIUA. Au mai fost cel puţin un jurnalist, dar din păcate nu îmi amintesc numele ei. Zic că nu sunt ultimii: anul trecut am călătorit şi eu prin sudul Basarabiei şi am scris un volumaş despre cele văzute acolo. Îl puteţi descărca în format electronic la sfârşitul acestui articol. Am scris acolo ce am văzut, am arătat cum Ucraina încalcă cele mai elementare drepturi ale minorităţilor naţionale. Cred că şi eu am fost “premiat” alături de Cătălin Vărzaru (co-autorul volumului “Românii din Bugeac pe cale de dispariţie”).

Continuare la Blog pentru Basarabia

Stalin despre Basarabia si 28 iunie 1940. Fostul agent rus Victor Suvorov sparge gheata GRU si a NKVD

„În vara lui 1940, printr-o ticăloasă campanie „eliberatoare”, Stalin a rupt din România Bucovina şi Basarabia. Chiar la gura Dunării, malul estic al rîului, pe o porţiune de cîteva zeci de kilometri, a trecut la Uniunea Sovietică. Imediat a fost mutată aici Flotila Dunării, formată în prealabil. N-a fost uşor să fie strămutate vasele de pe Nipru: vasele mici au fost transportate pe calea ferată, iar cele mari au fost aduse cu măsuri speciale de siguranţă, pe timp favorabil, prin Marea Neagră.”…
„În iunie 1940, cînd armata germană lupta în Franţa, din ordinul lui Stalin şi fără nici un fel de consultare cu aliaţii germani, Jukov (foto dreapta cu Stalin) a rupt o bucată din România – Basarabia – şi a adus navele fluviale în Delta Dunării. Dacă Hitler va face încă un pas spre apus, în Marea Britanic, cine garantează că Jukov, din ordinul aceluiaşi Stalin, nu va mai face încă un pas în România, un pas de o sută de kilometri, fatal pentru Germania?
Hitler a cerut şefului diplomaţiei sovietice să îndepărteze ameninţarea asupra inimii petroliere a Germaniei. Stalin şi Molotov n-au făcut acest lucru. Cine este vinovat de începerea războiului?
Cine pe cine a ameninţat’ Cine pe cine a provocat la acţiuni în replică?
Studiind în amănunt problema, marele istoric britanic L. Hart a stabilit că planul german din iulie 1940 a fost foarte simplu: pentru a apăra România de agresiunea sovietică trebuia ca atacul german să se dea în altă parte, distrăgînd atenţia Armatei Roşii de la cîmpurile petroliere.”…
„De ce a luat Stalin Basarabia în iunie 1940 ne spune telegrama sa din 7 iulie 1941 adresată comandantului Frontului de Sud, generalul de armată LV. Tiulenev. Stalin cere ca Basarabia să fie menţinută cu orice preţ, „avînd în vedere că teritoriul Basarabiei ne este necesar ca bază de plecare la atac pentru organizarea ofensivei”…
„Hitler lovise deja prin surprindere, iar Stalin nici nu se gîndea la apărare. Principala lui grijă este să organizeze ofensiva pornind din Basarabia. Căci ofensiva din Basarabia înseamnă ofensiva asupra cîmpurilor petroliere româneşti.
În cariera lui Stalin au fost puţine erori. Una dintre cele puţine, dar cea mai importantă, a fost luarea Basarabiei în 1940. Trebuia ori să cucerească Basarabia şi să meargă mai departe pîna la Ploieşti, acest fapt însemnînd prăbuşirea Germaniei, ori să aştepte pînă ce Hitler va debarca în Marea Britanic şi, după aceea, să cucerească Basarabia şi întreaga Românie, acest fapt însemnînd sfîrşitul „Reichului de o mie de ani”.
Stalin a făcut un pas înspre petrol, cucerind un cap de pod pentru o viitoare ofensivă, şi s-a oprit aşteptînd. Prin aceasta şi-a arătat interesul pentru petrolul românesc şi l-a speriat pe Hitler, care pînă atunci luptase în Vest, în Nord, şi în Sud, fără să acorde atenţie „neutrului” Stalin.
Luarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică şi concentrarea în această zonă a unor însemnate forţe de agresiune inclusiv corpul de armată de desant aerian şi Flotila Dunării, l-au obligat pe Hitler să examineze situaţia strategică din cu totul alt punct de vedere şi să-şi ia măsurile de prevedere corespunzătoare. Era însă cam tîrziu! Nici măcar atacul prin surprindere al Wermachtului asupra Uniunii Sovietice nu l-a mai putut salva pe Hitler şi imperiul său… Hitler a înţeles de unde vine principala primejdie, dar prea tîrziu. Trebuia să fi gîndit la acest lucru înainte de semnarea pactului Molotov-Ribbentrop.”…
„Şi iată că facem o unică, dar însemnată descoperire: în prima jumătate a lui iunie 1941, în Uniunea Sovietică s-a înfiinţat cea mai puternică armată din lume, însă NU LA GRANIŢA GERMANĂ. Faptul e uluitor. Există suficiente mărturii că sporirea titanică a puterii militare sovietice la frontiera vestică (în Primul eşalon strategic, în special) n-a fost provocată de ameninţarea germană, ci de alte considerente. Poziţia Armatei 9 indică limpede aceste considerente: aceasta s-a înfiinţat LA GRANIŢA ROMÂNEASCĂ.
După prima dispariţie, Armata 9 apare subit în iunie 1940 la graniţa românească. Acum însă nu mai este o armată de gradul al doilea, ci o autentică armată de şoc. Se pregătea o „campanie eliberatoare” în Basarabia, iar sursele sovietice arată că, „Armata 9 s-a înfiinţat special pentru rezolvarea acestei probleme importante” (V7/, 1972, Nr. 10, pag. 83). Pregătirea armatei s-a făcut cu cei mai agresivi comandanţi, în ajunul „campaniei eliberatoare”, armata a fost inspectată de K.K. Rokossovski, abia eliberat din închisoare. Armata 9 a intrat în componenţa Frontului de Sud, – avînd calitatea de lider-cheie printre celelalte armate, la fel cum fusese Armata 7 în Finlanda. Frontul era comandat de G.K. Jukov personal. După o scurtă „campanie eliberatoare”, Armata 9 dispare din nou. Apoi, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, reapare pe acelaşi amplasament de unde începuse „eliberarea” cu un an în urmă. Acum nu mai era pur şi simplu de şoc, ci de supraşoc, se pregătea să devină cea mai puternică armată din lume. Pentru ce? Pentru apărare? Nu, de partea română sunt trupe prea puţine, dar chiar dacă ar fi fost multe, nici un agresor nu va da lovitura principală prin România, din cele mai elementare considerante geografice, însă noua „campanie eliberatoare a armatei 9 în România putea să schimbe întreaga situaţie strategică din Europa şi din lume. România este principala sursă de petrol pentru Germania. O lovitură asupra României înseamnă moartea Germaniei, înseamnă oprirea tuturor tancurilor şi avioanelor, a tuturor maşinilor, vaselor, a industriei şi transportului. Petrolul este sîngele războiului, iar inima Germaniei, oricît ar părea de curios, se afla în România. O lovitură asupra României înseamnă o lovitură direct în inima Germaniei.”…
„Hitler a făcut ca toate acestea să nu se întîmple. În comunicatul guvernului german, transmis guvernului sovietic în momentul începerii războiului, sunt indicate cauzele acţiunii germane împotriva Uniunii Sovietice. Printre aceste cauze este şi concentrarea lipsită de temei a trupelor sovietice la graniţele României, ceea ce reprezintă un pericol fatal pentru Germania. Toate acestea
nu sunt născociri ale „propagandei lui Goebbels”. Armata 9 de „supraşoc” a luat fiinţă ca armată pur ofensivă. Generalul-colonel P. Belov mărturiseşte că şi după începerea operaţiunilor germane pe teritoriul sovietic, în armata 9 se consideră că, „fiecare misiune defensivă este ceva de scurtă durată” (V7/, Nr. 11, pag.65). De fapt, de această boală sufereau toate armatele, nu numai armata 9.
O informaţie cu mult mai interesantă despre starea de spirit în Armata 9 aduce triplul Erou al Uniunii Sovietice, mareşalul de aviaţie A.I. Pokrîşkin (pe atunci locotenent major, locţiitor al comandantului escadrilei de avioane de vînătoare din cadrul Armatei 9). Iată discuţia lui cu un „burtă-verde care nu fusese tăiat pînă atunci” şi căruia „eliberatorii” îi luaseră magazinul. Suntem în Basarabia „eliberată”,  în primăvara lui 1941.
“- O, Bucureşti! Dacă aţi vedea ce oraş frumos!
- Cîndva am să-l văd, i-am răspuns cu convingere. Stăpînul magazinului a făcut ochii cît
cepele, aşteptînd ce voi spune mai departe.
A trebuit să schimb tema discuţiei” (A.I. Pokrîşkin, Cerul războiului, pag. 10).”…
„Soldaţii germani au intrat pe teritoriul inamicului toţi ca unul, în acelaşi moment. Cei ai lui Stalin au făcut la fel în Finlanda, în Mongolia şi în Basarabia. La fel urmau să procedeze şi în războiul cu Germania.”…
„Sovietizarea Finlandei a fost şi mai minuţios pregătită, în momentul în care „clica militaristă finlandeză a început provocarea armată”, Stalin avea deja în rezervă un „preşedinte” comunist finlandez, un „prim ministru” şi un întreg „guvern”, incluzîndu-l şi pe cekistul şef al „Finlandei democratice libere”. Şi în Estonia, Lituania, Letonia, în Basarabia şi în Bucovina s-au găsit „reprezentanţi ai poporului”, care cereau alipirea la „marea familie frăţească”, s-au găsit (uimitor de repede) preşedinţi de comitete revoluţionare, asesori populari, deputaţi ş.a.m.d.”…
„Din mai 1940 pînă în februarie 1941, au fost reatestaţi (au susţinut examene şi colocvii) 99.000 de activişti din rezerva de partid, inclusiv 63.000 de activişti ai comitetelor de partid. Reciclarea nomenclaturii merge în ritm susţinut. Şi nu numai reciclarea. Apar ordinele de mobilizare. La 17 iunie 1941, încă 3.700 de lucrători din nomenclatură primesc ordinul de chemare la dispoziţia armatei! Se pregăteşte o nouă sovietizare?

 

Nu numai şefii partidului au sovietizat Estonia, Lituania, Letonia, Ucraina Occidentală şi Bielorusia Occidentală, Basarabia şi Bucovina, dar şi „organele corespunzătoare” au întins o mînă de ajutor, în spatele „reprezentanţilor” şi a „celor în slujba poporului”, NKVD „ajută pe muncitorii şi ţăranii răsculaţi să întărească puterea proletariatului”. Primii care au trecut hotarele sunt grănicerii NKVD. „Acţionînd în mici grupuri, ei au cucerit şi au luat în stăpînire podurile şi încrucişările de drumuri” (VJJ12, 1970, Nr.7, pag.85).”…
„De exemplu: la 25 iunie 1941, la graniţa românească, şalupele grănicerilor sovietici au desantat în raza oraşului Chilia. Formaţiunea de desant a cucerit un cap de pod. Pentru aceasta, desantiştii au fost susţinuţi cu foc de către agenţii NKVD”…
„Dar chiar şi pînă la agresiunea lui Hitler, NKVD a lucrat cu aceeaşi anvergură – datele operaţiunilor desfăşurate în 1940 în Estonia, Lituania, Letonia, Ucraina occidentală, Bielorusia, Bucovina şi Basarabia nu sunt însă publicate nicăieri. Dar sunt publicate destule materiale pe această temă de către victime…”

Victor Suvorov / Extrase din “Spargatorul de Gheata – Cine a declansat al doilea razboi mondial?“

Semnalat de Ziaristi Online

Masacrul de la Fantana Alba – Corespondenta de la Putna si Marturii zguduitoare ale supravietuitorilor Katyn-ului romanesc. FOTO/VIDEO/DOC

 

Mănăstirea Putna: Sfinţirea Troiţei închinate memoriei victimelor masacrului de la Fântâna Albă

După ocuparea nordului Bucovinei în urma pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, URSS a ocupat în 1940 Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa. Numeroşi români bucovineni au fost arestaţi, omorâţi, deportaţi, bisericile au început să fie închise, aşa încât multe familii au început să treacă noua graniţă şi să vină în România.
Un astfel de grup a fost cel care a căzut pradă masacrului de la Fântâna Albă, la 1 aprilie 1941. Atunci, circa 3.000 de români bucovineni din satele de pe Valea Siretului: Pătrăuţii de Sus, Pătrăuţii de Jos, Igeşti, Crasna, Ciudei, Budineţ, Cireşul, Crăsnişoara Veche, Crăsnişoara Nouă, Bănila Moldovenească, Dăvideni, Carapciu, Cupca, Trestiana, Suceveni, Iordăneşti, au plecat către România, fiind decişi mai bine să moară decât să mai trăiască sub stăpânirea Uniunii Sovietice. Cei din fruntea grupului au purtat trei cruci, icoane şi steaguri albe, arătând că nu doresc să facă niciun rău, ci doresc libertatea. Au spus autorităţilor sovietice că vor să plece fără să ia nimic cu ei, lăsând toată averea pe loc. Ajunşi în apropierea graniţei au fost întâmpinaţi cu foc de mitraliere. După încetarea focului, răniţii rămaşi în viaţă au fost aruncaţi împreună cu cei morţi în gropi comune. Cei care au reuşit să fugă au fost căutaţi în împrejurimi, astfel încât foarte puţini participanţi au rămas în viaţă. După două luni, la 13 iunie 1941, 13.000 de familii din aceste sate au fost deportate în Siberia şi Kazahstan, doar circa 10% dintre ele supravieţuind deportării.
La 70 de ani de la această pagină însângerată a istoriei noastre, o jertfă pornită din dorul de libertate, de credinţă şi de a fi la un loc cu fraţii, Departamentul pentru Românii de Pretutindeni a avut iniţiativa ridicării unei troiţe în memoria acestor jertfe nevinovate la Mănăstirea Putna, locul în care cei care au căzut atunci veneau adesea, locul din care Sfântul Voievod Ştefan cel Mare îi ocroteşte şi dincolo de moartea trupului.
Troiţa, asemănătoare cu cea din cimitirul soldaţilor români de la Ţiganca, Basarabia, a fost sfinţită în ziua de 1 aprilie 2011. Mai întâi s-a desfăşurat slujba parastasului, la care au fost pomeniţi cei morţi la Fântâna Albă, cei morţi în satele din jur, cei deportaţi şi cei ale căror nume nu se mai ştiu, dar au fost ucişi doar pentru vina de a fi români, de a-şi apăra neamul şi credinţa. Apoi a avut loc sfinţirea troiţei. Au slujit IPS Arhiepiscop Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, Arhimandritul Melchisedec Velnic, Stareţul Mănăstirii Putna, împreună cu clerici din mănăstirile bucovinene.
După slujba de pomenire şi sfinţirea troiţei au luat cuvântul Înaltpreasfinţitul Părinte Pimen care a amintit de dragostea pe care trebuie să o avem faţă de înaintaşi şi faţă de strămoşii noştri, apoi Eugen Tomac, secretar de stat al Departamentului pentru Românii dePpretutindeni, prezent astazi si la Fantana Alba, care a arătat necesitatea ridicării acestei troiţe la Mănăstirea Putna. Părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, stareţul Mănăstirii Putna a amintit ca, la slujba de sfintire „au fost pomeniţi toţi aceia care au dat mărturie că îşi iubesc patria şi neamul, că iubesc libertatea şi credinţa”. Au mai luat cuvantul Viorel Badea, senator pentru diaspora, si Teodor Panţâru, basarabean, deputat pentru diaspora in Parlamentul Romaniei si autorul unui Proiect de Lege pentru cinstirea nationala a martirilor de la Fantana Alba.

Între oficialităţile prezente s-au numărat doamna Maria Ardelean, deputat de Suceava, domnul Cristi Dumitru, directorul Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni, doamna Angela Zarojanu, Subprefect al judeţului Suceava, domnul Aurel Buzincu, Directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Suceava, reprezentanţi ai autorităţilor locale, ai Asociaţiei Pro Basarabia şi Bucovina, supravieţuitori ai acelor vremuri de grea încercare. Au participat mai bine de 100 de studenţi basarabeni şi români din Suceava. Slujba şi cuvântările au fost transmise în direct de postul de radio Vocea Basarabiei de la Chişinău. (Corespondent)

Masacrul de la Fantana Alba. Marturii
O marturie din CraiNou.ro: Varniţa, o tristă amintire

Domnul Gheorghe Mihailiuc, profesor pensionar, cu o vechime de muncă de peste 50 de ani, este unul dintre supravieţuitorii, astăzi în viaţă, ai măcelului de la 1 aprilie 1941 din pădurea Varniţa de lângă satul Fântâna Albă. Născut la 13 martie 1925 la Trestiana, judeţul Storojineţ (astăzi Dimca, raionul Hliboca), în acea zi neagră pentru românii nord-bucovineni, abia trecuse de 16 ani. Dar dorul de libertate nu l-a oprit să pornească, împreună cu fratele Nicolae (Culuţă), numai cu trei ani mai în vârstă, spre Patria-mamă. Însă nu le-a fost dat să ajungă. (Crai Nou – 2005)

În iadul de lângă graniţă, dezlănţuit de focul năprasnic de mitralieră al călăilor bolşevici, l-a despărţit de fratele drag. Timp de 12 ani n-a ştiut nimic despre Nicolae, care, rănit, a fost dus tocmai în regiunea Sverdlovsk, din munţii Ural. Abia după moartea odiosului Stalin el a scăpat din lagăr, dar fără dreptul de a se întoarce la baştină. A plecat în Basarabia, undeva lângă Anenii Noi, unde, în urma suferinţelor prin care trecuse în fundul Rusiei, peste 8 ani s-a stins din viaţă.
Prof. Gheorghe Mihailiuc, învinovăţit de naţionalism românesc, a fost purtat timp de jumătate de secol dintr-o şcoală în alta, hărţuit, acuzat de lipsă de devotament pentru Uniunea Sovietică, însă nici prigoana, nici teroarea la care a fost supus nu l-au frânt. Şi astăzi, la frumoasa vârstă de 80 de ani, el a rămas cu fruntea sus. De aceasta ne putem convinge o dată în plus citind cartea sa de poezie şi proză, „Dincolo de cuvintele rostite”, apărută la Editura obştească „Vivacitas” (Hliboca, 2004), din care prezentăm istorisirea de mai jos:
Nici n-am observat când au trecut anii. Am străbătut un drum lung şi greu, deseori presărat cu lacrimi amare. De multe ori traiul mi-a fost vizitat de dureri. Şi acum, la marginea vieţii, răsfoind cartea existenţei mele, caut să-mi adun a-mintirile, cele mai multe găsindu-le triste. Unele din ele se mai pierd în negura timpului. Sunt fapte asupra cărora se aşterne tăcerea, însă evenimen-tele tragice, care mi-au rănit adânc sufletul, nu se pot uita vreo-dată.
Îmi amintesc cu spaimă în suflet de anul 1940, de la care au început nenorocirile noastre. Aşa-zişii fraţi mai mari, eliberatori, au înlocuit adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uşi, toţi acei crescuţi într-un mediu în care credinţa, dreptatea, adevărul nu-şi găseau loc, au devenit fruntea societăţii. Noi, băştinaşii acestui pământ, obişnuiţi cu alt mod de via-ţă, au fost cu desăvârşire margina-lizaţi. Limba, istoria, învăţămân-tul, credinţa şi, în genere, cultura naţională au avut mult de suferit.
Apăsătoare este viaţa sub un regim totalitar. O viaţă grea, umilitoare, când demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viaţă, ci o moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a făcut pe mulţi oameni să cadă pe gânduri. Prin satele noastre se răs-pândea neliniştea. Trebuia găsită o soluţie. Bărbaţii se adunau în grupuri mici, sfătuindu-se în şoaptă. Unii îşi trăiau zilele negre în as-cunzişuri. Au început urmărirea celor bănuiţi, anchetările, arestă-rile, deportările. Peste sate se abătuse teroare bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din Ţară, ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au por-nit paşii spre Fântâna Albă, la fron-tieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lu-crurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varniţa mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În memorie s-au întipărit episoade de o rară cruzime, crâmpeie ce mă urmăresc cu înfiorare toată viaţa.
Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor bucovineni. Deodată liniştea a fost spartă de groaznicul glas al arme-lor. Zgomotul morţii s-a răspândit hăt departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: „La pământ!” Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată. În acea stare de încremenire un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: „Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!”. Dar chiar atunci a început măcelul. Tra-gedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i im-posibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: „Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!”.
În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă. Până la pădure îmi ră-măseseră vreo douăzeci de paşi, o întreagă veşnici. La dreapta mea un bărbat uscăţiv, care ne-a îmbărbătat tot drumul, se dădea de-a rostogolul până a ajuns la marginea pădurii. I-am urmat exemplu. L-am văzut o clipă cum s-a ridicat în picioare, căutând cu privirea pe cineva. Când am ajuns lângă el, bietul om se trudea să moară, cău-tându-şi adăpost la rădăcina unui stejar. Se trăgea grămadă ca un arici atacat de duşmani, repetând un nume drag: „Floriţă, Floriţă!”
Soldaţii trăgeau fără întrerupere, cu precădere în grupurile compacte de oameni. Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la fiecare pas… Deodată mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor, şi am căzut. Au urmat câteva momente de tihnă. Dar degrabă mi-am venit în fire. Frica de moarte m-a pus în picioare şi am început să fug la întâmplare. Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el. Într-un desiş de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-şi dă-dea sufletul. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băieţel de vreo doi anişori. Parcă o văd şi acum cu nişte ochi mari şi tulburi, în care străluceau lacrimile pierza-niei. Părul bogat îi acoperea umerii. O şuviţă de sânge curgea domol peste bundiţa împodobită cu blăniţă de dihor. O femeie a smuls copilul din braţele mamei, care şi-a dat sufletul. Apoi toate au dispărut fără urmă. Din nou m-am pomenit singur în mijlocul unei păduri necunoscute. Nu ştiam ce să fac, încotro s-o iau. Noaptea grăbită se aşeza peste copaci. Se auzeau încă împuşcături sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe. „Braconierii” ieşiseră din nou la vânătoare de oameni. Aşteptam sfârşitul. Mă întrebam unde o fi fratele Culuţă, ce le voi spune părinţilor, dacă voi scăpa cu zile? Şi totuşi, am avut noroc. Îmi sclipi o nădejde trimisă de Dumnezeu. Prin întuneric zării un om care cobora povârnişul, ţinându-se de copaci. Îmi făcu semn s-o iau după el. Ca prin minune am ajuns în satul Camenca. Nişte oameni cu suflet mare, ucraineni de naţionalitate, ne-au dat adăpost şi ne-au hrănit. Datorită lor am rămas cu zile. Ucrainenii, ca şi românii, visau să scape de asuprire, să fie oameni liberi. În sat câinii lătrau a moarte. Într-o şură, unde am fost ascunşi, am dat de mai mulţi oa-meni, care tremurau de frică. A fost o noapte plină de spaimă.
Cu riscul de a cădea în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă a doua zi, pe la chindii. Şi până acum uneori aud şuieratul acelor gloanţe blestemate. Timpul trece mai mult în rău decât în bine, trec şi amintirile, cum se duc fără întoarcere toate de pe pământ. Se ruinează imperii şi regimuri totalitare. Fascismul a fost demascat, condamnat, interzis. De ce oare s-a procedat astfel numai cu acest regim odios? Doar e cunoscut de toată lumea că regimul comunist a comis atro-cităţi îngrozitoare, omul a suferit enorm. Lumea a încetat să-l caute pe Dumnezeu. Iar la noi acest partid activează încă, este reprezentat în Parlamentul Ucrainei! În rezultatul unei educaţii nefireşti, societatea a devenit plină de nelegiuiri. Şi acum trăim timpuri cu puţină speranţă şi multă disperare. Se propagă mai mult o politică a promisiunilor.
Apar tot felul de „savanţi”-meşteri tradiţionali în falsificarea istoriei. În dauna omului de rând se fac prea multe cheltuieli birocratice. Avem o ţară bogată şi… mulţi oameni săraci… Pentru a ieşi din această situaţie e nevoie de renaştere morală, de înţelepciune, de iubire de adevăr.
Astăzi, ca în fiecare an de la destrămarea satanicului imperiu sovietic, la Troiţa de la Varniţa, ridicată în memoria victimelor de la 1 aprilie 1941, are loc o slujbă de pomenire a celor căzuţi fără vină. Dumnezeu să-i aibă în grija sa. (Prezentarea autorului şi adaptare pentru ziar – ION CREŢU, Cernăuţi)

Basarabia lui Dumnezeu - un film realizat de Vlad Parau

Basarabia lui Dumnezeu from Ion Roata on Vimeo.

Vlad Pârău despre Basarabia lui Eminescu. Harta Basarabiei reale

Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să „lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoaşa Basarabiei”. întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deşi destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii. La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trapul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată.

Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie.

Ca în cazul oricărui furt, trăinicia unui act ca ruperea Basarabiei din sânul vetrei strămoşeşti nu putea fi asigurată decât prin încercarea de a da acestei nedreptăţi impresia legitimităţii, ceea ce nu se putea face decât prin denaturarea adevărului istoric. însă ideologia mincinoasă care a fost aruncată să plutească asupra destinului Basarabiei, încercând să slujească interesul cauzei pentru care a fost creată, a ajuns totuşi să îşi depăşească scopul, lovind până la urmă nu doar în conştiinţa naţională a locuitorilor acestei bucăţi de pământ, ci şi în sufletul poporului român ca ansamblu. Pentru că a rupe Basarabia înseamnă a îi inventa o identitate neromânească, ce putea fi încropită doar prin desfigurarea identităţii poporului ce i-a dat naştere. Astfel, suferind Basarabia, a suferit şi suferă întreaga naţiune română.

Cum a înţeles aşadar întregul să se apere, dacă nu prin glasul capului său celui mai de seamă, profetul poporului român în ansamblul său, „domnul Eminescu”? în activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism şi o putere de pătrundere fară putinţă de egalat. Prin aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al FIINŢEI ROMÂNEŞTI.

Din această poziţie „domnul Eminescu” şi-a făcut o virtute din apărarea adevărului istoric ca garant al sănătăţii spiritului naţiunii, în context chestiunea Basarabiei regăsindu-se ca o constantă. El i-a atribuit în articolele sale politice o importanţă majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei.