1 aprilie este Ziua națională
de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna
Albă si alte zone, ale deportărilor, ale foametei si ale altor forme de
represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Tinutul Herta,
nordul Bucovinei si întreaga Basarabie.
Ce fel de oameni au fost cei care au fost dispuși să moară pentru a trăi în România?
Iata câțiva dintre ei:
Domnul
Gheorghe Mihailiuc, profesor pensionar, cu o vechime de muncă de peste
50 de ani, este unul dintre supravieţuitorii, astăzi în viaţă, ai
măcelului de la 1 aprilie 1941 din pădurea Varniţa de lângă satul
Fântâna Albă. Născut la 13 martie 1925 la Trestiana, judeţul Storojineţ
(astăzi Dimca, raionul Hliboca), în acea zi neagră pentru românii
nord-bucovineni, abia trecuse de 16 ani. Dar dorul de libertate nu l-a
oprit să pornească, împreună cu fratele Nicolae (Culuţă), numai cu trei
ani mai în vârstă, spre Patria-mamă. Însă nu le-a fost dat să ajungă. (Crai Nou – 2005)
Timp
de 12 ani n-a ştiut nimic despre Nicolae, care, rănit, a fost dus
tocmai în regiunea Sverdlovsk, din munţii Ural. Abia după moartea
odiosului Stalin el a scăpat din lagăr, dar fără dreptul de a se
întoarce la baştină. A plecat în Basarabia, undeva lângă Anenii Noi,
unde, în urma suferinţelor prin care trecuse în fundul Rusiei, peste 8
ani s-a stins din viaţă.
Prof.
Gheorghe Mihailiuc, învinovăţit de naţionalism românesc, a fost purtat
timp de jumătate de secol dintr-o şcoală în alta, hărţuit, acuzat de
lipsă de devotament pentru Uniunea Sovietică, însă nici prigoana, nici
teroarea la care a fost supus nu l-au frânt. Şi astăzi, la frumoasa
vârstă de 80 de ani, el a rămas cu fruntea sus. De aceasta ne putem
convinge o dată în plus citind cartea sa de poezie şi proză, „Dincolo de
cuvintele rostite”, apărută la Editura obştească „Vivacitas” (Hliboca,
2004), din care prezentăm istorisirea de mai jos:
Nici
n-am observat când au trecut anii. Am străbătut un drum lung şi greu,
deseori presărat cu lacrimi amare. De multe ori traiul mi-a fost vizitat
de dureri. Şi acum, la marginea vieţii, răsfoind cartea existenţei
mele, caut să-mi adun a-mintirile, cele mai multe găsindu-le triste.
Unele din ele se mai pierd în negura timpului. Sunt fapte asupra cărora
se aşterne tăcerea, însă evenimen-tele tragice, care mi-au rănit adânc
sufletul, nu se pot uita vreo-dată.
Îmi
amintesc cu spaimă în suflet de anul 1940, de la care au început
nenorocirile noastre. Aşa-zişii fraţi mai mari, eliberatori, au înlocuit
adevărul cu minciuna. Sub acel regim odios spărgătorii de uşi, toţi
acei crescuţi într-un mediu în care credinţa, dreptatea, adevărul nu-şi
găseau loc, au devenit fruntea societăţii. Noi, băştinaşii acestui
pământ, obişnuiţi cu alt mod de via-ţă, au fost cu desăvârşire
margina-lizaţi. Limba, istoria, învăţămân-tul, credinţa şi, în genere,
cultura naţională au avut mult de suferit.
Apăsătoare
este viaţa sub un regim totalitar. O viaţă grea, umilitoare, când
demnitatea omului este desconsiderată, de fapt, nici nu este viaţă, ci o
moarte lentă. Această stare intolerabilă i-a făcut pe mulţi oameni să
cadă pe gânduri. Prin satele noastre se răs-pândea neliniştea. Trebuia
găsită o soluţie. Bărbaţii se adunau în grupuri mici, sfătuindu-se în
şoaptă. Unii îşi trăiau zilele negre în as-cunzişuri. Au început
urmărirea celor bănuiţi, anchetările, arestă-rile, deportările. Peste
sate se abătuse teroare bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii
stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile o parte din
populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din Ţară, ca să scape de
prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul
libertăţii, au por-nit paşii spre Fântâna Albă, la fron-tieră. Dar
pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu
fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au
desfăşurat lu-crurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Varniţa
mi-a rămas în amintire ca un simbol al barbariei. În memorie s-au
întipărit episoade de o rară cruzime, crâmpeie ce mă urmăresc cu
înfiorare toată viaţa.
Ucigaşii
au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la
luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe
oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa coloanei flutura
mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor bucovineni.
Deodată liniştea a fost spartă de groaznicul glas al arme-lor. Zgomotul
morţii s-a răspândit hăt departe peste codri. Cineva din mulţime a
strigat: „La pământ!” Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu
respiraţia curmată. În acea stare de încremenire un bărbat din primele
rânduri a strigat peste puterile sale: „Înainte, fraţilor, ei nu vor
cuteza să ne omoare!”. Dar chiar atunci a început măcelul. Tra-gedia de
acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt
convins că-i im-posibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de
redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa. Era un adevărat iad de la
pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în
mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu
groaza morţii pe buze: „Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru
libertate!”.
În
învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă,
oamenii cădeau ca frunzele de brumă. Până la pădure îmi ră-măseseră vreo
douăzeci de paşi, o întreagă veşnici. La dreapta mea un bărbat uscăţiv,
care ne-a îmbărbătat tot drumul, se dădea de-a rostogolul până a ajuns
la marginea pădurii. I-am urmat exemplu. L-am văzut o clipă cum s-a
ridicat în picioare, căutând cu privirea pe cineva. Când am ajuns lângă
el, bietul om se trudea să moară, cău-tându-şi adăpost la rădăcina unui
stejar. Se trăgea grămadă ca un arici atacat de duşmani, repetând un
nume drag: „Floriţă, Floriţă!”
Soldaţii
trăgeau fără întrerupere, cu precădere în grupurile compacte de oameni.
Aproape inconştient am început să fug prin desiş. Moartea mă păştea la
fiecare pas… Deodată mi s-a făcut întuneric înaintea ochilor, şi am
căzut. Au urmat câteva momente de tihnă. Dar degrabă mi-am venit în
fire. Frica de moarte m-a pus în picioare şi am început să fug la
întâmplare. Vântul mi-a adus un bocet şoptit. Am pornit după el. Într-un
desiş de brazi câteva femei se tânguiau deasupra unei neveste care-şi
dă-dea sufletul. Muribunda strângea la pieptul sângerând un băieţel de
vreo doi anişori. Parcă o văd şi acum cu nişte ochi mari şi tulburi, în
care străluceau lacrimile pierza-niei. Părul bogat îi acoperea umerii. O
şuviţă de sânge curgea domol peste bundiţa împodobită cu blăniţă de
dihor. O femeie a smuls copilul din braţele mamei, care şi-a dat
sufletul. Apoi toate au dispărut fără urmă. Din nou m-am pomenit singur
în mijlocul unei păduri necunoscute. Nu ştiam ce să fac, încotro s-o
iau. Noaptea grăbită se aşeza peste copaci. Se auzeau încă împuşcături
sporadice, la care tresăream ca muşcat de şarpe. „Braconierii” ieşiseră
din nou la vânătoare de oameni. Aşteptam sfârşitul. Mă întrebam unde o
fi fratele Culuţă, ce le voi spune părinţilor, dacă voi scăpa cu zile?
Şi totuşi, am avut noroc. Îmi sclipi o nădejde trimisă de Dumnezeu. Prin
întuneric zării un om care cobora povârnişul, ţinându-se de copaci. Îmi
făcu semn s-o iau după el. Ca prin minune am ajuns în satul Camenca.
Nişte oameni cu suflet mare, ucraineni de naţionalitate, ne-au dat
adăpost şi ne-au hrănit. Datorită lor am rămas cu zile. Ucrainenii, ca
şi românii, visau să scape de asuprire, să fie oameni liberi. În sat
câinii lătrau a moarte. Într-o şură, unde am fost ascunşi, am dat de mai
mulţi oa-meni, care tremurau de frică. A fost o noapte plină de spaimă.
Cu
riscul de a cădea în ghearele soldaţilor, am ajuns acasă a doua zi, pe
la chindii. Şi până acum uneori aud şuieratul acelor gloanţe blestemate.
Timpul trece mai mult în rău decât în bine, trec şi amintirile, cum se
duc fără întoarcere toate de pe pământ. Se ruinează imperii şi regimuri
totalitare. Fascismul a fost demascat, condamnat, interzis. De ce oare
s-a procedat astfel numai cu acest regim odios? Doar e cunoscut de toată
lumea că regimul comunist a comis atro-cităţi îngrozitoare, omul a
suferit enorm. Lumea a încetat să-l caute pe Dumnezeu. Iar la noi acest
partid activează încă, este reprezentat în Parlamentul Ucrainei! În
rezultatul unei educaţii nefireşti, societatea a devenit plină de
nelegiuiri. Şi acum trăim timpuri cu puţină speranţă şi multă disperare.
Se propagă mai mult o politică a promisiunilor.
Apar
tot felul de „savanţi”-meşteri tradiţionali în falsificarea istoriei.
În dauna omului de rând se fac prea multe cheltuieli birocratice. Avem o
ţară bogată şi… mulţi oameni săraci… Pentru a ieşi din această situaţie
e nevoie de renaştere morală, de înţelepciune, de iubire de adevăr.
Astăzi,
ca în fiecare an de la destrămarea satanicului imperiu sovietic, la
Troiţa de la Varniţa, ridicată în memoria victimelor de la 1 aprilie
1941, are loc o slujbă de pomenire a celor căzuţi fără vină. Dumnezeu
să-i aibă în grija sa.
(Prezentarea autorului şi adaptare pentru ziar – ION CREŢU, Cernăuţi)
*
Victime din Cupca ale marşului de la Fântâna Albă
din cartea „Viaţa trece, amintirile rămân” de Magdalina Morar,
Storojineţ, 2006, ediţie îngrijită de Eleonora Schipor
După
„alegerile libere” din iarna anului 1941 bucovinenii s-au convins că
sub ocupaţia sovietică nu mai era chip de trăit. Oamenii dacă se
întâlneau undeva pe drum, luând capăt de vorbă, nu se mai întrebau de
sănătate, ci vroiau să afle unul de la altul cine a mai fost arestat,
cine a mai fost împuşcat şi pe cine îl mai păştea primejdia
întemniţării. De frica bolşevcilor, unii oameni parcă îşi pierduseră
graiul. Vorbeau prin semne şi tăceau ca la priveghi, căci orice glumă
putea fi naiba ştie cum răstălmăcită. Agenţii secreţi recrutaţi din
rândurile sărăcimii mişunau pretutindeni. Ei picau sositori la clăci, la
şezători, la poarta bisericii, oriunde s-ar fi adunat doi-trei
gospodari, ca să poată trage cu urechea şi să-şi ticluiască apoi
denunţurile.
