Sinaxa Clericilor şi Monahilor Ortodocşi: SPUNE MULTE FURIA PATRIARHULUI ECUMENIC LA MAREA LAVRĂ A SFÂNTULUI MUNTE. ECUMENISM VS MĂRTURISIRE DE CREDINŢĂ

• După eşecul Dialogurilor teologice interconfesionale acum se promovează unirea „Bisericilor” de jos în sus, începând de la turma credincioşilor care sunt ţinuţi în ignoranţă dogmatică.
• Cuvintele Patriarhului Ecumenic despre ascultare.
• Deplina îndreptăţire a „Mărturisirii de credinţă împotriva Ecumenismului”.

Pe 17 octombrie a avut loc Adunarea Clericilor şi Monahilor Ortodocşi, care a abordat în primul rând problematica vizitei Patriarhului Ecumenic în Sfântul Munte şi cuvântarea acestuia de la Sfânta Mănăstire a Marii Lavre. Adunarea a constatat următoarele:

„Încă o dovadă nedezminţită a faptului că erezia Ecumenismului a vătămat grav gândirea teologică a Întâi-stătătorilor ortodocşi a constituit-o răspunsul Patriarhului Ecumenic, kir Bartolomeu, la alocuţiunea Stareţului Pródromos al Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre de sâmbătă, 8 octombrie 2011. În acelaşi timp, cuvântul Patriarhului  vădeşte, o dată în plus, că „Mărturisirea de credinţă împotriva Ecumenismului” – care s-a aflat, nedeclarat, în ţinta cuvântării patriarhale – a reprezentat o acţiune bisericească pe deplin îndreptăţită.

Textul cuvântării patriarhale suferă, din nou, atât de neputinţa de a articula un cuvânt bisericesc întemeiat împotriva „Mărturisirii de credinţă”, cât şi de faptul că ignoră sau ascunde adevărata cauză a opoziţiei teologice dintre ecumenişti şi aşa-numiţii „zeloţi”.

Cauza polemicii teologice dintre ecumenişti şi „zeloţi” nu o constituie dialogurile cu cei din afara Bisericii, ci acceptarea în scris de către Fanar şi de către alte Biserici locale a unor poziţii ecleziologice şi, mai general, dogmatice eretice, precum şi unirea treptată de facto cu ereticii, prin comuniunea la nivel liturgic cu aceştia şi prin pregătirea psihologică exercitată asupra poporului ortodox.

Monahii drept-slăvitori ai Marii Lavre, pe care Patriarhul Ecumenic, şi împreună cu el mass-media, i-a asemănat în mod nedrept cu vechea obşte de la Esfigmenou, s-au supus capului de acuzare şi unei serii de mustrări privitoare la ascultarea oarbă, fără cuvânt, nu pentru că au oprit pomenirea Patriarhului (cum a făcut vechea obşte a Mănăstirii Esfigmenou), nici pentru că s-au luat la harţă pentru proprietăţile mănăstirilor sau clădirilor, ci pur şi simplu pentru că au semnat şi au apărat „Mărturisirea de credinţă împotriva Ecumenismului”, singurul text care pune corect problema relaţiilor cu eterodocşii eretici şi cu cei de alte credinţe. Din nefericire, Patriarhul Ecumenic nu a încercat niciodată – şi nici de această dată – să combată bisericeşte textul „Mărturisirii de credinţă împotriva Ecumenismului”. Pentru că, dacă ar aborda teologic şi bisericeşte problema, ar trebui să conştientizeze că se impune să treacă oficial de partea teologiei şi ecleziologiei „post-patristice” care – nefiind „credinţa dată Sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3) – în nici un caz nu este ortodoxă, ci „alta decât cea” pe care Apostolii „ne-au vestit-o nouă” (Galateni 1, 8).

Patriarhul Bartolomeu a folosit o compilaţie de pasaje scripturistice şi patristice în favoarea ascultării faţă de mai-marii bisericeşti şi despre dialogul interminabil cu eterodocşii. Dar faptul că în atacul la persoană şi în discursul despre păruta neascultare a lavreoţilor l-a opus pe Sfântul Ioan Scărarul Apostolului Pavel care porunceşte ca „după întâia şi a doua certare depărtează-te” (Tit 3, 10) de oamenii eretici, dovedeşte că aceste pasaje au fost interpretate în afara contextului şi împotriva „cugetului” („nous”) unanim al ecleziologiei ortodoxe. În zilele următoare, în cadrul următoarelor sale cuvântări, se vor vădi cele de mai sus. Însăşi învăţătura Cuviosului Athanasie Athonitul, ctitorul Marii Lavre, de ale cărui mustrări s-a folosit Patriarhul Ecumenic, întăreşte faptul că, din motive de conştiinţă, monahii trebuie să se îndepărteze de elementele „eteroreligioase şi eterodoxe”.

Suntem întru totul de acord cu Patriarhul Ecumenic care a constatat că „Biserica Ortodoxă, care deţine adevărul, nu are a se teme de nici o cădere sau falsificare a sfintei noastre Credinţe”, după cuvântul Sfintei Scripturi (Matei 16, 18). Acest lucru însă nu este valabil şi pentru arhiereii, clericii, teologii sau laicii care au falsificat credinţa şi ale căror nume s-au înscris cu ocară în rândul celor pe care Biserica îi numeşte, laolaltă, ereziarhi şi eretici.

De aceea, pentru că ascultarea monahilor este raţională şi centrată pe Dumnezeu-Omul Hristos, iar nu de tip guru, se presupune ca ascultătorul să vadă la Episcop şi la părintele duhovnicesc un minim de asemănare cu Hristos. Astfel, Sfinţii interzic ascultarea de mai-marii bisericeşti care se abat de la dogmele şi de la sfintele canoane ale Bisericii.

Numai dacă luăm textul Porto Alegre, (http://www.oikoumene.org/en/resources/documents/assembly/porto-alegre-2006/1-statements-documents-adopted/christian-unity-and-message-to-the-churches/called-to-be-the-one-church-as-adopted.html), plin de compromisuri – prin care a fost acceptată ecleziologia protestantă şi care, potrivit învăţăturii antieretice a Bisericii noastre este identificat ca rău-credincios, ca eretic – şi este de ajuns să se dovedească, contrar celor spuse de Patriarh, că problema nu constă în continuarea dialogurilor, ci în faptul că reprezentanţii ortodocşi încheie acorduri cu eterodocşii într-o atmosferă sărbătorească şi le consfinţesc prin semnătura lor, spre mincinoasa liniştirea a eterodocşilor şi pierderea acestora şi, mai cu seamă, spre ruperea ortodocşilor de Trupul Bisericii.

Este vădit faptul că, după eşecul „vârfurilor” de a se pune teologic de acord, se promovează acum unirea de jos în sus, începând de la turma credincioşilor care sunt ţinuţi în ignoranţă dogmatică. Iar pentru că „Mărturisirea de credinţă” este un factor care împiedică această evoluţie, ea încasează atacul virulent al Patriarhului Bartolomeu. Aceasta este cheia ermineutică prin care se explică dezaprobarea patriarhală faţă de lavreoţii tradiţionali, câtă vreme era de aşteptat ca Patriarhul să vină la Athos pentru a aduce în pace slavă şi mulţumită lui Dumnezeu. Cheia aceasta s-a vădit clar în cuvântarea Patriarhului de la Langadas, la câteva zile după vizita în Sfântul Munte, unde din nou a atacat „organizaţiile de zeloţi care, nefiind în cunoştinţă de cauză,” semnează „mărturisiri de credinţă”. Totuşi, ironia face ca – în contextul vizitei şi cuvântării patriarhului – Marea Lavră să fie locul unde dumnezeiasca dreptate i-a pedepsit exemplar pe cei care, în timpul apostatului Patriarh Vekkos, au preferat ascultarea de mai-marii bisericeşti căzuţi în înşelare ascultării de „Hristos Care transcende veacurile”, de Trupul Lui, adică de Biserică, şi de dogmele neschimbătoare ale Bisericii.

 În numele Adunării Clericilor şi Monahilor Ortodocşi

17 octombrie 2011

Arhimandritul Athanasios Anastasiou, Stareţ, Sfânta Mănăstire a Marelui Meteor,

Arhimandritul Sarantis Sarantos, Parohul Bisericii Adormirea Maicii Domnului, Amarousi, Attiki

Arhimandritul Grigorios Hatzinikolaou, Stareţul Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi, Ano Gazea, Volos,

Bătrânul Evstratios Ieromonahul, Sfânta Mănăstire a Marii Lavre, Sfântul Munte Athos,

Protopresviterul Gheorghios Metallinos, Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Atena,

Protopresviterul Theodoros Zisis, Profesor Onorific al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Tesalonic.

 Ὀρθόδοξος Τύπος, 21 octombrie 2011, nr. 1898, pp. 1, 7.

Sursa: http://graiulortodox.wordpress.com

Zeci de academicieni, profesori universitari, scriitori, jurnalisti, studenti si simpli romani ii cer presedintelui sa NU promulge Legea Maghiara de instrainare a Arhivelor Nationale ale Romaniei. VEZI SEMNATURILE AICI

La Apelul semnat deja de academicianul Dinu C Giurescu si numerosi profesori universitari, istorici, scriitori, jurnalisti, studenti si simpli romani – Vezi NOI semnaturi pentru salvarea Arhivelor Nationale. Academicianul Dinu C Giurescu se alatura demersului. Apel catre Presedinte: NU promulgati Legea Maghiara de destramare a Arhivelor Romaniei! Campania continua: SEMNATI AICI -, s-au mai ralat astazi si academician Ion Aurel Pop, academician Razvan Theodorescu, Alexandru Matei, istoric, fost director al Arhivelor clujene, Cluj Napoca, Traian Rus, istoric, Cluj-Napoca, Cristian Negrea, analist, Ziaristi Online, alaturi de urmatorii:



Voi reveni cu toate semnaturile la zi.
Doamne ajuta!

NOI semnaturi pentru salvarea Arhivelor Nationale. Academicianul Dinu C Giurescu se alatura demersului. Apel catre Presedinte: NU promulgati Legea Maghiara de destramare a Arhivelor Romaniei!

DOMNULUI PREŞEDINTE AL ROMÂNIEI TRAIAN BĂSESCU

Domnule Preşedinte,

Opinia publică responsabilă din România, de la cetăţeni simpli la cercetători ştiinţifici, istorici, scriitori, oameni de artă şi de ştiinţă, reprezentanţi ai societăţilor civice şi cultural-patriotice au luat act cu îngrijorare de recentul demers de legiferare a dezmembrării integrităţii instituţiei Arhivelor Naţionale prin votarea în Camera Deputaţilor a Parlamentului României a legii de restituire a arhivelor confesionale către creatorul lor. Este vorba de arhivele luate de la creator în perioada comunistă, încercându-se repararea unei nedreptăţi şi neţinându-se cont că de fapt se face o nedreptate şi mai mai mare faţă de cetăţean şi faţă de viitorul consolidării noastre naţionale.
Stă mărturie, în acest sens, tradiţia arhivistică românească, modul cum s-a format însăşi instituţia Arhivelor Naţionale. Astfel, când la 23 iulie 1864 domnitorul Alexandru Ioan Cuza semna legea pentru concentrarea tuturor actelor “monastirilor pământene”, acte de interes public, în Arhivele Generale ale Statului, se afirma că se face aceasta pentru sigura lor conservare şi pentru folosirea lor practică, măsură deja aplicată prin legiuirea din 1841de a se aduna aceste acte ale mănăstirilor şi care au fost administrate de o “Comisiune documentală”, comisie contopită în 1862 cu Arhivele Generale ale Statului.
Aşadar, generaţia preunionistă şi cea unionistă şi-au asumat responsabilitatea faţă de viitorul şi consolidarea naţiunii lor şi nu se cunoaşte ca mănăstirile respective să fi răspuns cu duşmănie faţă de acest act de accedere a Principatelor româneşti la modernitate. Mai mult chiar, după răsturnarea lui Cuza, guvernele ulterioare, regii cei glorioşi care au realizat Independenţa şi Marea Unire nu s-au gândit să retrocedeze mănăstirilor arhivele şi nici sfintele mănăstiri româneşti nu au dat dovadă de duşmănie faţă de stat ca să le ceară înapoi, locul de depozitare şi importantul lor destin cultural şi ştiinţific era de necontestat.
Când în martie 1865 Adunarea Electivă a României vota legea pentru predarea la Arhivele Statului a arhivelor mănăstirilor aşa-zise brâncoveneşti, 99 de deputaţi au votat pentru, 8 contra şi 2 s-au abţinut. Şi prin Legea pentru organizarea Arhivelor Statului din 1925 se prevedea primirea spre păstrare în Arhivele Statului a actelor civile, bisericeşti şi militare, chiar actele de stare civilă ale Familiei Regale (nimeni nu era mai presus de interesul naţional), acte mai vechi de 30 de ani şi care nu mai erau necesare administraţiei curente a acestor autorităţi – spunea legea. Care ar fi fost, aşadar, destinul cultural şi ştiinţific al României fără aceste documente puse la dispoziţia unori mari oameni de cultură români precum Iorga, Hurmuzaki, Bogdan ş.a. ?
Domnule Preşedinte,
Soluţia dezmembrării unei instituţii de bază a statului român, cu documente de o valoare inestimabilă şi unicate, care urmează să fie dispersate în sute şi sute de centre extrem de nesigure, duce la periclitarea drepturilor cetăţeanului, mai ales că se face o discriminare între cetăţeni prin această cedare pe criterii anume, fapt care încalcă în mod clar Constituţia României.
Situaţia de acum peste o jumătate de secol, de la preluarea lor, este acum alta, sute de parohii care au creat atunci arhive pentru comunitatea lor azi nu mai există, comunităţile aparţin altui cult. Evident că nu se pot priva membrii comunităţilor respective de trecutul strămoşilor lor. Neconstituţional este şi faptul că nu s-au consultat Bisericile româneşti, specialiştii, oamenii de cultură şi întreaga societate, deoarece este vorba de o problemă majoră, de mare interes naţional.
Ne întrebăm atunci care este viitorul României fără memoria ei istorică şi culturală?
De aceea, domnule Preşedinte al României, vă solicităm să nu promulgaţi această lege şi să o returnaţi Parlamentului şi dezbaterii publice româneşti, până nu este prea târziu în declanşarea unui pas care va avea consecinţe ireparabile pentru patrimonial naţional. Constituţia României vă cere să apăraţi acest patrimoniu, care slujeşte şi va sluji mereu cetăţeanul român, fără discriminare etnică şi confesională, cultura şi ştiinţa naţională şi a Europei şi, implicit, prosperitatea şi consolidarea naţională.

Cu deosebit respect,
Organizatii:
ASTRA – Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român,
Centrul European de Studii Covasna Harghita,
Forumul Civic al Romanilor din Covasna, Harghita si Mures,
Fundatia Nationala pentru Romanii de Pretutindeni,
Asociatia Civic Media,
Ziaristi Online,
Clipa Magazine,
Consiliul Mondial Roman,
Comitetul Roman American pentru Basarabia,
Consiliul Roman American,
Asociația „Societatea de Mâine”,
Asociatia “Noi Romanii”,
Grupul Independent pentru Democratie
Persoane:
Acad Dinu C Giurescu, istoric, Bucuresti
Vasile Lechintan, istoric, Cluj
Prof Gheorghe Buzatu, istoric, Iasi
Prof Nae Georgescu, scriitor, Bucuresti
Prof Theodor Codreanu, scriitor, Husi
Alexandru Moraru,istoric-arhivist si publicist roman, Chisinau
Ilarion Tiu, istoric, asis univ, Bucuresti
Aurel I Rogojan, gen brig (r), Bucuresti
Florin Budea, jurnalist, Oradea
Sorin Sotoc, jurnalist, director Spinul, Oradea
Maria Petrascu, jurnalist, Brasov
Florian Palas, jurnalist, Brasov
Victor Roncea, jurnalist, Bucuresti
Elena Andronache, programator, Bucuresti, fost organizator al protestului-maraton Piata Universitatii – Bucuresti, aprilie – iunie, 1990
Constantin Dobre, fost lider al revoltelor mineresti din Valea Jiului – Lupeni, august 1977
Dr Adrian Boeru, filosof, Bucuresti
Dr Cristian Scaiceanu, istori, Bucuresti
Dr Emilia Corbu, arheolog, Slobozia
Prof Univ Dr Petre Anghel, scriitor, Bucuresti
Mariana Gurza, scriitor, Timisoara
Daniel Focşa, istoric, Bucuresti
Dan Tanasa, roman, Sf Gheorghe – Madrid
Ioan Mugur Topolnitchi, roman, Covasna
Mihai Cantuniari, scriitor, Bucuresti
Cristina Poponete, sociolog, Belgia
Sergiu Petrovici, roman, Basarabia
Daniel Vladescu, IT, Pitesti
Marius-Bogdan Bortas , inginer, Bucuresti
Mihai Isac, jurnalist, Bucuresti
Ion Negoiaş, student, Râmnicu Sărat
Semneaza din SUA:
Dumitru Caranfil, Mihai Stan, Radu Luchian, Nicolae Dima, Valentin Tepordei, Sergiu Anca, Neculai Popa;
Stefan Cristian ARIASU, Washington DC: Ma alatur demersului si fac apel catre Presedintele Basescu sa nu promulge o lege a tradarii intereselor nationale – Legea “restituirii arhivelor confesionale catre creatorul lor”, initiata de UDMR. Ca o observatie, rog Presedintia sa depuna eforturi pentru restituirea de catre Ungaria a arhivelor Transilvaniei conform Tratatului de la Trianon si sa reclame public, neintarziat, acest lucru.

Catastrofa pe care UDMR a pregătit-o României: ştergerea documentelor istorice

În timp ce opinia publică era bombardată cu ştiri despre arestarea lui Sorin Ovidiu Vîntu și a lui Liviu Luca, la Camera Deputaţilor, UDMR a avut grijă să-şi pregătească terenul pentru susţinerea propriilor interese, astfel fiind aprobată la foc automat o lege controversată care va aduce deservicii imense românilor și României.

Pe 8 noiembrie, la Camera Deputaților, cu Roberta Anastase la timona ședinței, mașinăria de vot a PDL și UDMR a aprobat, în ciuda protestelor PSD și PNL, proiectul Legii Arhivelor Naţionale, iniţiat de UDMR.
Conform acestui proiect, la propunerea UDMR, documentele din Arhivele Naţionale vor putea fi retrase din administrarea Fondului Arhivistic Naţional al României. Proiectul a fost adoptat cu 127 voturi “pentru”, 117 voturi “împotrivă” şi 4 abţineri.
Trebuie spus că proiectul de act normativ care modifică Legea arhivelor zăcea de multă vreme pe lista legilor care trebuiau să intre la dezbatere și la vot în Camera Deputaților. A intrat de mai multe ori în dezbaterea Camerei Deputaţilor, dar a fost retrimis de fiecare dată la Comisia de Cultură pentru a fi rediscutat. Comisia de Cultură din Cameră, condusă de pedelista Raluca Țurcan, este practic autoarea modificării din Legea Arhivelor care le dă ocazia cultelor să-şi primească înapoi documente de importanţă deosebită, relata Cotidianul într-un articol publicat pe 9 noiembrie 2011.
Pe lângă reglementările privind falimentul sau desfiinţarea unor creatori de arhive, dar şi autorizarea unor deţinători de arhive privaţi, în proiectul de lege adoptat s-a strecurat şi modificarea vizând retrocedarea în natură a documentelor care au aparţinut odată cultelor.
De unde vine acest interes al UDMR pentru retro­cedarea documentelor către cultele bisericeşti? Un motiv ar fi acela că, printre aceste documente, se numără şi registrele de stare civilă din bisericile din Ardeal, unde au fost consemnate de-a lungul timpului persoanele nou născute, persoanele decedate etc, aceste documente atestând existenţa continuă a românilor în această zonă a ţării. Odată dispersate aceste documente (ceea ce va face mult mai uşoară pierderea lor fizică), dispare şi una dintre cele mai puternice dovezi privind românismul din acest teritoriu.
Acest proiect de modificare a Legii arhivelor a stârnit indignarea arhiviştilor și a istoricilor.
Istoricul Zoe Petre susținea în urmă cu ceva vreme că retrocedarea arhivelor este “o barbarie fără seamă, o crimă”, și că “nicăieri în lume nu se întâmplă acest lucru, în toate ţările civilizate există arhive centralizate”. Zoe Petre le cerea atunci parlamentarilor Opoziției, dar și celor de la Putere să se trezească în plen “şi să nu voteze această proiect legislativ, deoarece Arhivele Naţionale sunt o instituţie a statului modern român, iar ele nu pot fi devalizate.”
Istoricul Adrian Cioroianu a tras un alt important semnal de alarmă legat de acest proiect de lege de modificare a Legii arhivelor în sensul dorit de UDMR. Fostul ministru de Externe e convins că această propunere legislativă reprezintă încă un pas spre obţinearea autonomiei mult dorite de către reprezentanţii politici ai maghiarilor din România.
“În măsura în care cultele îşi doresc această arhivă, este dreptul lor să o ceară, dar acest lucru implică alţi factori: să aibă unde să o depoziteze, să aibă oameni care să se ocupe de ea, etc. Acest demers va afecta profund studirea istoriei. Propunerea legislativă fiind iniţiată de parlamentarii UDMR, acest proiect pare să reprezinte intresele stricte ale comunităţii maghiare sau a unor reprezentanţi ai lor“, susține Adrian Cioroianu.
Bogdan-Florin Popovici, preşedintele Federaţiei Arhiviştilor din România, a atras atenţia că “funcţia instituţională a cultelor religioase nu este aceea de a păstra, de arhivare, ci una religioasă”.
“Suntem de acord ca documentele să fie restituite în copii, acordându-se acces proprietarilor de drept cu prioritate faţă de alte categorii care au acces la arhive. Dar să le retrocedezi fizic creează o mare ameninţare ca acestea să dispară. Intraţi în orice anticariat şi veţi găsi o dovadă că exercitarea unui control asupra documentelor retrocedate va fi o sarcină foarte dificilă”, a spus el.

Iată de ce aceasta lege care permite retrocedarea documentelor din Arhivele Naţionale contravine intereselor întregului popor român:

• se restituie in natura bunuri arhivistice care au o valoare patrimoniala deosebita si al caror risc de deteriorare este crescut

• o astfel de decizie „ar conduce la scoaterea respectivelor bunuri arhivistice de sub regimul juridic stabilit de Legea 16/1996 si la trecerea lor sub un alt regim juridic, neclar, intrucat situatia arhivelor private nu este reglementata inca in Romania”

• arhivele, in calitate de depozitar al memoriei nationale, au rolul de a asigura conditiile propice conservarii si pastrarii documentelor

• exista o mare varietate de spete rezultate in urma aplicarii Decretului nr. 472/1971 privind Fondul Arhivistic National. Aceasta varietate de cazuri nu poate fi pur si simplu tratata generic, ca avand caracter „abuziv” (după cum susţine UDMR – n.r.), si nu poate fi rezolvata decat printr-o analiza, de la caz la caz, intr-un cadru legislativ nuantat

• Fondul Arhivistic National este un important tezaur scris, care face parte din patrimoniul cultural-national al unui popor, o sursa istorica de importanta deosebita

• documentele care fac parte din fondul arhivistic national au o valoare istorica si, drept urmare, protectia acestora trebuie asigurata in mod unitar si continuu, indiferent de domeniul la care se refera aceste documente sau de interesul pe care il reprezinta la un moment dat

„Eu cred ca nu isi dau seama oamenii de catastrofa pe care o pregatesc Romaniei. Daca legea este adoptata, aceasta inseamna stergerea memoriei, odata ce arhivele dispar din centru, din Arhivele Nationale (…) Daca le-as propune in SUA sa intoarca arhivele de la Arhivele Nationale Centrale din Washington DC la diferitii emitenti din SUA, eu cred ca ar spune ca este un act de tradare nationala, de destramare a unitatii Statelor Unite”, a declarat renumitul istoric Dinu C. Giurescu.

Sursa: Financiarul.ro

Exilat pentru că cerea să se vorbească în română. Mihail Gorduza, condamnat pentru „naţionalism românesc“

În anii puterii sovietice erau pedepsiţi atât românii care îşi exprimau în exces sentimentele naţionale, cât şi ruşii care îşi manifestau şovinismul velicorus. Doar că primii riscau mult mai mult.

Regimul comunist din URSS a considerat, în discursul oficial, atât naţionalismul neruşilor, cât şi cel al ruşilor, drept pericol pentru existenţa statului sovietic. Dar pedepsele aplicate variau foarte mult. Cei învinuiţi de naţionalism românesc în RSS Moldovenească erau condamnaţi la ani grei de gulag în Siberia, inclusiv după moartea lui Stalin, în timp ce ruşii care manifestau atitudini şovine velicoruse în Moldova nu păţeau, de regulă, nimic. Primul caz documentat în acest sens datează din 1967, dar pedeapsa este incomensurabilă cu cea aplicată „naţionaliştilor moldo-români".

CONDAMNAT CĂ A FOST MEMBRU DE PARTID „BURGHEZ“

Gorduza Mihail Nicolae s-a născut în 1902 în satul Rădeni, raionul Ungheni, în familia unui preot. A absolvit Seminarul Teologic din Chişinău în 1916, în plin război mondial. După aceasta, revine în satul natal, unde, până în 1919, îl ajută pe tatăl său la oficierea slujbei religioase, precum şi în administrarea gospodăriei agricole proprii. Pleacă ulterior la Orhei, unde obţinuse funcţia de secretar la primărie şi unde va rămâne cinci ani de zile, până în 1924. Următorii doi ani este încadrat în armata română, după care este contabil la o bancă, apoi secretar la baroul de avocaţi din Chişinău (1925-1932).
După asta, timp de opt ani, până la ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, este secretar al trustului de producere a alcoolului din Chişinău. Este arestat în 1940 de către NKVD, condamnat la cinci ani de gulag şi trimis dincolo de Cercul Polar, tocmai în Ciukotka, incriminându-i-se faptul că a fost membru al Frontului Renaşterii Naţionale în anii 1939-1940, partid numit „burghez" şi „antisovietic". În realitate, era un membru din oficiu al acestui partid unic, celelalte fiind interzise de către Carol al II-lea în perioada dictaturii regale (1938-1940). Învinuirea sa nu avea niciun temei, aşa cum a stabilit chiar Curtea Supremă a Rusiei într-un alt caz, din 1990, care stipula foarte clar că înainte de 1940 cetăţenii români (din Basarabia) nu puteau încălca legile sovietice şi deci nu puteau fi judecaţi conform legislaţiei sovietice, întrucât erau supuşi ai altui stat.

ACUZAT ŞI DE „NAŢIONALISM ROMÂNESC"

Mihail Gorduza reuşeşte să revină în Moldova în 1947, după ce a lucrat în Ciukotka încă doi ani după ispăşirea pedepsei din 1940. Devine preot în satul Sipoteni, raionul Călăraşi, dar nu pentru mult timp. Organele de represiune sovietică îl iau în vizor ca pe un duşman de clasă care nu a fost reeducat suficient din moment ce a îndrăznit, după eliberarea din gulag, să devină preot. Astfel, la 11 aprilie 1949, MGB de la Chişinău (poliţia politică) îl arestează.
De data aceasta este învinuit tot pentru activitatea sa de membru de partid - al Frontului de Renaştere Naţională, în 1939-1940 - cu precizarea că ar fi făcut propagandă antisovietică, în particular pentru că le-ar fi interzis subalternilor săi să vorbească în limba rusă, ameninţându-i că-i va concedia. Nu existau probe sau mărturii care să susţină măcar formal această învinuire - cel puţin acestea nu figurează în dosar, de aceea soarta sa este decisă la 16 aprilie 1949 de către Consfătuirea Specială a Ministerului Securităţii Statului. Verdictul: exilarea pe viaţă în Siberia, făcându-se trimitere la faptul că ar fi fost membru al unei organizaţii „naţionaliste antisovietice".

COMUNIST RUS DIN MOLDOVA, ÎNVINUIT DE PURTARE NEDEMNĂ

Primul caz în care este implicat un rus din RSS Moldovenească, învinuit de şovinism velicorus, l-am identificat abia la sfârşitul anilor 1960. Este vorba de Vasili Anisimovici Pâhov. Rus după naţionalitate, născut în 1919 în Rusia, a absolvit şapte clase, era membru al PCUS din anul 1963, iar la momentul când i s-au adus acuzaţiile era şeful depozitului uzinei Electroaparatura din Bender. La 21 decembrie 1967, organizaţia primară a uzinei decide să-l expulzeze din rândurile PCUS, după care a urmat o hotărâre similară a comitetului orăşenesc al partidului din oraşul Bender, din data de 23 ianuarie 1968.
În documentul emis de ultima instanţă se preciza că Vasili Pâhov este eliminat din partid „pentru încălcarea statutului de membru al PCUS, exprimat în atitudine nepartinică faţă de colegii din partid, înjosirea demnităţii lor umane, precum şi a apartenenţei lor naţionale, ameninţări de agresiune fizică proferate la adresa lor, comportament nedemn faţă de nemembrii de partid, manifestarea lipsei de vigilenţă politică şi discreditarea calităţii de membru al PCUS în relaţia cu un membru al unui partid comunist frăţesc". Despre ce este vorba mai exact?

EXCLUS DIN PARTID CĂ A INSULTAT UN MOLDOVEAN

Au existat mai multe incidente, majoritatea lor având loc în perioada ianuarie 1966 - octombrie 1967. Ultima agresiune verbală a fost fatală pentru Pâhov, în sensul că partidul a fost nevoit să ia atitudine în cele din urmă. Astfel, la 23 octombrie 1967, fiind în stare de ebrietate (o situaţie agravantă - pentru că regimul sovietic considera că persoana este mai sinceră în acele momente), Pâhov l-a numit cu cuvinte licenţioase pe cetăţeanul Botezatu A.I. Între altele, i-a zis şi „unter [ofiţer] neamţ", „poliţai român", insultându-l pentru apartenenţa sa etnică (nu se dau alte precizări cu privire la expresiile utilizate şi putem deocamdată doar bănui despre ce este vorba).
Incidentul a avut loc în oraş, în plină stradă, unii comunişti din preajmă încercând să intervină în sensul calmării lui Pâhov, dar fără niciun rezultat. Doar soţia sa, venită la faţa locului, a reuşit să-l liniştească. Circumstanţe agravante pentru fapta lui Pâhov, care nu era prima de acest fel, au fost proferarea acuzaţiilor şi insultelor în public, în prezenţa soţiei lui Botezatu, dar şi a surorii acestuia, care era cetăţeancă româncă şi membră a Partidului Comunist Român.
Acest ultim detaliu, de fapt, a fost decisiv. Sora lui Botezatu a cerut a doua zi audienţă la prim-secretarul comitetului de partid orăşenesc Bender, A. I. Maţnev, căruia i-a adus la cunoştinţă incidentul care a şocat-o o zi mai devreme. Decizia a venit cu o anumită întârziere, or, abia pe 21 decembrie 1967, la o lună după incident, organizaţia primară de care aparţinea Pâhov a adoptat hotărârea privind excluderea sa din partid, fiind confirmată de organizaţia orăşenească a formaţiunii pe data de 23 ianuarie 1968.

Şovinismul velicorus, pedepsit doar de formă

Afirmarea identităţii naţionale româneşti în perioada interbelică de către un etnic român, Mihail Gorduza, inclusiv obligarea ruşilor de a vorbi doar în română la întreprinderea unde lucra, este considerată retroactiv de către regimul sovietic drept o manifestare de naţionalism şi antisovietism. Pedeapsa este foarte dură - exil pe viaţă în Siberia, de care a reuşit să scape după prima condamnare din 1940, revenind în 1947 în Moldova, din cauza stării precare a sănătăţii. A doua oară, în 1949, a fost condamnat, practic, la moarte prin exil. Aşa erau pedepsiţi cei care îşi declarau deschis identitatea naţională românească de către autorităţile comuniste până în anii 1980.
Totodată, ruşii veniţi în Moldova după 1940 şi 1944 şi reprezentanţii altor naţionalităţi rusificate îşi etalau nestingherit şovinismul velicorus. Îi insultau pe moldoveni, iar uneori chiar îi băteau, doar pentru că aceştia îşi vorbeau limba mamei la ei acasă. Erau numiţi naţionalişti, „fascişti", aşa cum o spune direct chiar secretarul pe propagandă şi agitaţie al CC al PCM în 1963. Asemenea acţiuni însă nu erau pedepsite nici măcar cu o mustrare aspră. Primul caz pe care îl cunoaştem la moment este cel al lui Pâhov, care nu scapă nepedepsit doar pentru că intervine un membru al PCR, care este şi sora pătimitului. Lipsa de reacţie a organizaţiei de partid orăşeneşti din Bender ar fi dus la complicaţii nedorite pentru PCM-PCUS, de aceea Pâhov este exclus din partid, o pedeapsa simbolică, pe lângă cea aplicată lui Garduza.

Autor: Igor Caşu
Sursa: Adevărul