Holocaustul creştin

O dată cu zorii veacului 21, un nou holocaust îşi ascute colţii. Este vorba de o mişcare criminală care urmăreşte eradicarea creştinismului din ţările în care aceştia sunt minoritari, deşi au trăit acolo de două milenii.

Am auzit de multe ori în societatea occidentală despre holocaustul iudaic din timpul celui de-al doilea război mondial, când milioane de evrei au fost ucişi în lagăre de concentrare şi ghetto-uri monstruoase pentru etnia şi credinţa lor.
Cultura Europei de Vest şi a Americii au asimilat această tragedie a umanităţii şi încearcă pe cât posibil să evite condiţiile şi pretextele unui asemenea genocid, urmărind şi pedepsind extremiştii de dreapta, examinând atent grupările rasiste skin head şi celebrând memoria celor ucişi fără de vină în lagărele morţii.
Însă aproape nimeni nu vorbeşte despre holocaustul comunist, acolo unde zeci de milioane de oameni au fost ucişi sistematic de maşinăria terorii staliniste. Comunismul este privit ca o curiozitate în vest, mulţi italieni care au experiat extrema dreaptă a lui Mussolini chiar admiră idealurile comuniste, francezii au cochetat întotdeauna cu iluziile egalitariste. Toţi cei care în timpul jumătăţii de veac de întuneric şi teroare comunistă s-au dezvoltat relaxaţi tind să minimalizeze orbrobriul socialist şi să uite în mod vinovat tragediile şi morţile datorate comuniştilor.

La sfârşitul veacului 20, comunismul şi-a dat obşescul sfârşit în Europa. În înţelepciunea paradoxală a lui Dumnezeu, ciuma roşie a stigmatizat umanitatea, dar a umplut cerurile cu milioane de martiri. După exploziile sociale din anii 90, comunismul mai supravieţuieşte rezidual şi embrionar în subsolul mental colectiv, împovărat cu prea multă responsabilitate în democraţie.

Însă o dată cu zorii veacului 21, un nou holocaust îşi ascute colţii. Este vorba de o mişcare criminală care urmăreşte eradicarea creştinismului din ţările în care aceştia sunt minoritari, deşi au trăit acolo de două milenii. Există planuri vaste de purificare religioasă a Africii, care să devină un continent musulman, aşa cum Europa este unul creştin (sic). Asia geme de plânsul creştinillor ucişi pentru credinţa lor. Unele ţări musulmane în special au instaurat un regim insuportabil de persecuţie religioasă anti-creştină, uneori pe faţă, alteori pe ascuns. În alte ţări, mişcări extremiste, finanţate generos din fonduri oculte, întreţin o atmosferă de frică, teroare şi moarte printre creştini.

La fiecare 5 minute, un creştin moare pentru vina de a crede în Dumnezeul Treime. Legi strâmbe, precum legea blasfemiei, sunt folosite viclean pentru a intimida, expulza şi ucide pe urmaşii lui Hristos. În unele ţări civilizate din Asia, a purta o Cruce la gât echivalează cu linşarea sau cu bătaia cruntă pe stradă. Bisericile creştine din Betania au sârmă ghimpată şi geamuri cu plasă de fier. La Wadi el Natroun, în Egipt, creştinii mărturisitori sunt ucişi de salafiţi pe drumul către apă. În China, câteva zeci de milioane de creştini se roagă pe ascuns, de frica regimului comunist care şi-a „hirotonit” o Biserică muncitorească de tip sindical, singura aprobată de tăvălugul morţii roşii. 10 milioane de creştini copţi nu au dreptul ca cea mai frumoasă mănăstire a lor să aibă indicatoare de drum. În Nigeria, în fiecare duminică, unul sau mai mulţi terorişti Boko Haram detonează câte o bombă în faţa Bisericilor. Irakul şi-a pierdut jumătate din creştini de la începutul invaziei americane. SMS-urile cu Hristos sunt interzise în Pakistan. Şi lista poate continua la nesfârşit.

Ceea ce este îngrozitor este faptul că occidentul se face că nu aude gemetele a sute de milioane de creştini prigoniţi pentru credinţa lor. Regimuri ateiste sau potrivnice lui Dumnezeu, o societate civilă debilitată de bunăstare, de silă şi de păcat, interese economice uriaşe bazate de transferul oceanului de petrol de sub nisipul arab în cerurile occidentale prin eşapamente şi furnale, strategii politice de cucerire a rezervelor naturale, o poluare imensă imensă din partea Statelor Unite, şi până la urmă lipsa de vocaţie jertfelnică a creştinilor majoritari din Europa, toate acestea contribuie la perpetuarea acestei tragedii uriaşe.
Avertizările palide ale Departamentului de Stat al Americii sunt invalidate de salutarea alegerilor „libere” din Egipt de către administraţia Obama şi de stimularea revoluţiilor Facebook în lumea arabă. Zeul banului a devenit mai puternic decât zecile de mii de morţi al căror sânge strigă din pământ ca sângele lui Abel. Interesele financiare sunt mai de preţ decât sutele de Biserici patrimoniu universal dărâmate de buldozerele extremiştilor. Liniştea prosperă, consumismul agresiv, labilitatea lăuntrică, secularizarea masivă, atomizarea de tip protestant, gustul croissant-ului proaspăt la all inclusive, sunt noile direcţii ale umanităţii de tip post-modern.

Holocaustul creştin poate fi oprit. Statele persecutoare de creştini pot fi avertizate sau chiar izolate de restul celorlalte. Un cuvânt rostit de un preşedinte inept într-o discuţie amicală despre bani, mulţi bani, poate salva viaţa a sute sau mii de oameni. În tot acest timp, occidentul se decreştinează din interior, obosit de plăcerile trupului, iar creştinii orientali se mută cu tot cu bisericile lor în ceruri.

Activarea conştiinţei publice a creştinilor şi trezirea din somnolenţa majorităţii care anesteziasză simţul jertfei şi al învierii sunt necesare astăzi mai mult decât oricând. Criza economică a occidentului derivă clar din degenerarea şi decadenţa morală a oamenilor lui. Omul fără Dumnezeu şi-a zidit raiul pe pământ şi este neputincios să-l întreţină cu tot mai multe bunătăţi, de vreme ce iadul interior al răutăţii sapă la rădăcinile umanităţii lui. Occidentalul e tot mai bogat şi tot mai singur. Şi pentru că bunăstarea creează dependenţă şi cere mereu tot mai mult, omul s-a văzut lovit de o indigestie a valorilor materiale. Criza economică nu e altceva decât o supradoză cu materie după care urmează şocul durerii şi al lipsei drogului.

Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: Doxologia

Părintele Stăniloae: Originea răului e o închipuire a răului.

A pune totdeauna vina pe tine însuţi, înseamnă a nu mai vedea răul nicăieri în altă parte, ci numai în tine şi prin aceasta a-l putea vindeca cu adevărat. Căci nu poţi vindeca pe alţii cu sila, dar te poţi îndrepta pe tine cu voia ta. Sau poţi opri mereu apariţia răului în tine şi poţi opri curgerea lui de la tine şi te poţi face izvor al unui curent neîncetat de bine. E singura metodă de a opri creş­terea răului, de a lucra la covîrşirea lui de către bine.
 

Răul se opreşte numai dacă nu răspunzi la răul altuia cu răul din tine, prin faptul că-l învinovăţeşti. Răul de la altul se îneacă în oceanul iertării tale. Propriu-zis, e topit înainte de a ajunge la tine, prin faptul că nu-l vezi. Răul e într-un anumit fel şi produsul unei închipuiri, o nălucire. Originea răului e o închipuire a răului. Ii dăm puterea de a exista şi de a ne chinui prin închipuirea că el există. Aceasta e inconsistenţa şi existenţa lui. Prin aceasta putem sus­ţine răul inconsistent în eternitate (iadul).

Părintele Stăniloae: Avem nevoie şi de celălalt pentru tămă­duirea deplină a noastră.

Avva Dorotei :

 

«Dumnezeule, ajută fratelui meu şi mie prin ru­găciunile lui».

 

Şi aşa se află rugîndu-se pentru fratele său, ceea ce este o dovadă de compătimire şi de dra­goste, şi smerindu-se prin faptul că cere ajutor prin rugăciunile aceluia.

 

Păr. Stăniloae:

 

 Numai apelul prin rugăciune la cineva, care e mai presus de amindoi, adică la Dumnezeu, poate să-i vindece pe amîndoi deplin de rana supărării şi a ţinerii de minte a răului. Numai aşa se pot depăşi amîndoi în raporturile dintre ei. De aceea, unul rugîndu-se lui Dumnezeu pentru celălalt cere lui Dumnezeu ca să-i dea şi celuilalt rugăciune pentru el. Dar aceasta e o nouă smerenie atît faţă de Dumnezeu, cît şi faţă de celălalt. Dar cerînd lui Dumnezeu rugăciunea celuilalt, îi mai cerem lui Dumnezeu ca şi acela să ajungă la smerenie, la depăşirea lui însuşi, îmbi­nată cu dragostea faţă de sine. Avem nevoie şi de celălalt pentru tămă­duirea deplină a noastră. Dar avem nevoie de el într-o stare de smerenie şi de dragoste. Iar în smerenie deplină nu putem ajunge unul faţă de altul decît întărind această smerenie a unuia faţă de altul din smerenia faţă de Dumnezeu. Numai în raportul cu Dumnezeu ne putem smeri pînă Ia capăt şi numai din această smerenie pînă la capăt în faţa lui Dum­nezeu, putem ajunge şi în smerenia pînă la capăt unul faţă de altul. Căci celălalt îşi descoperă valoarea nesfîrşită în faţa noastră numai pentru că este acoperită de valoarea infinită a lui Dumnezeu.