+17 noiembrie-naşterea în ceruri a Părintelui Daniil Sandu Tudor. În iureşul anchetei de la Aiud. Mărturii cutremurătoare despre moartea monahului

     Dosarul Rugului Aprins reprezintă cel mai concludent exemplu de persecuţie religioasă. Deşi Constituţia garanta libertatea religioasă, acest privilegiu era socotit „o mască pentru promovarea diverselor obiective politice antidemocratice de către elemente duşmănoase”.

Unul dintre cele mai interesante dosare pe care Securitatea le-a fabricat a fost „Alexandru Teodorescu şi alţii”, într-un cuvânt Rugul Aprins. Astăzi, acest dosar, conform specialiştilor, reprezintă un model de reprimare la adresa creştinismului ortodox.

Dosarul Penal 202, „Alexandru Teodorescu şi alţii”, aflat astăzi la Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), provenit de la Arhivele Ministerului de Justiţie, secţia Instanţe Militare, este format din zece volume cuprinzând anchetele, recursul şi actele de penitenciar ale întregului lot. George Enache, în Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, pe baza documentelor de la A.C.N.S.A.S., reface luptele de culise duse de către cele mai prestigioase feţe bisericeşti din perioada ateisă, acordând, cu această ocazie, un spaţiu amplu dosarului amintit.

A adera la doctrina Bisericii înseamnă o desprindere de comunism

Deşi asociaţia Rugul Aprins fusese legal înfiinţată, intelectualii adunaţi la mănăstirea Antim au fost catalogaţi drept „inamicii poporului”. Astfel, potrivit opiniei de atunci, „a adera la doctrina Bisericii şi a practica în mod sistematic cultul înseamnă o desprindere, cel puţin spirituală, de comunism”. Cu toate acestea, Sandu Tudor, în ciuda vicisitudinilor, s-a ridicat împotriva materialismului dialectic ateist în numele spiritualităţii ortodoxe. Iar pentru această culpă securitatea i-a fabricat, ca de altfel şi în alte situaţii, un vast dosar de anchetă.

George Enache, în capitolul Daniil Sandu Tudor, pagini din dosarul de anchetă 113668, ce face parte din studiul CNSAS, Arhivele Securităţii, publică dosarul de anchetă al învinuitului. Din acest document aflăm că iniţial părintele Daniil Sandu Tudor a fost acuzat de infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale” (articolul 209 din Codul Penal al R.P.R.), ca apoi să i se aducă noi învinuiri.

Daniil Sandu Tudor, învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică

Inculpatul este acuzat că în perioada 1933-1938, pe când era directorul ziarului Credinţa, ar fi semnat articole în care ar fi susţinut „pătrunderea fascismului în România.” Apoi, este învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică şi „ordinea socială existentă în stat.”

Cu privire la manifestările culturale organizate la mănăstirea Antim, în viziunea securităţii, conferinţele au fost „îndreptate împotriva regimului instaurat în România”. Desigur, această acuzaţie era cel mai uşor de adus dar, în acelaşi timp, cel mai greu de probat.

Marius Oprea, în studiul Adevărata călătorie a lui Zahei, formulează o gravă acuzaţie la adesa scriitorului Zaharia Stancu. Exegetul consideră că sub numele conspirativ „Zamfir Pană”, întâlnit în trei declaraţii în dosarul lui Sandu Tudor, se ascunde Zaharia Stancu, prieten şi colaborator al revistelor Floarea de foc şi Credinţa. Comentând acest aspect, Marius Oprea susţine că „nu este imposibil ca Zaharia Stancu (...) să-l fi trădat de-a binelea a doua oară”.

Tăria de caracter nu l-a părăsit de-a lungul anchetei

Securitatea, căutând noi capete de acuzare, i-a introdus în celulă, timp de o lună de zile, un informator. Noul „camarad”, periodic, era scos pentru a da declaraţii cu privire la comportamentul inculpatului. „Spune că este acuzat mereu că şi el desfăşoară activitate legionară sub masca duhovnicească. Neagă acest lucru spunând că, deşi caută să arate celor ce vin la el calea adevărului şi pericolul ce-l prezintă aceşti anti-creştini, atei adevăraţi ce sunt comunişti, nu se poate numi activitate legionară”. Prin urmare, dârzenia, tăria de caracter nu l-au părăsit de-a lungul dificilei anchete.

Pentru a strânge noi dovezi, securitatea folososeşte şi binecunoscuta metodă de confruntare cu alţi membri ai grupului, dar fără succes. Părintele Daniil Sandu Tudor a recunoscut doar declaraţiile pe care ceilalţi membri le făcuseră anterior.

În căutarea de noi dovezi, anchetatorii, răscolind bibliotecile, găsesc zece articole publicate în Credinţa, cu un puternic caracter anticomunist, pe baza cărora este invinuit „de activitate intensă contra clasei muncitoare”.

Sentinţa numărul 125, din 8 noiembrie 1958, cuprinde următoarea precizare: „De asemenea prin articolele scrise în ziarul Credinţa în perioada 1933-1938 inculpatul Teodorescu Alexandru a dus o intensă propagandă anticomunistă, calomniind şi defăimând Uniunea Sovietică şi elogiind orânduirea capitalistă. Astfel, din cuprinsul articolelor Bestialitatea modernă, Religia ateismului rus, Între sobor şi soviet şi altele rezultă ura neîmpăcată a inculpatului Teodorescu Alexandru împotriva clasei muncitoare şi mişcării muncitoreşti, dovedindu-se a fi un apărător credincios al orânduirii burghezo-moşiereşti şi un propagator înfocat al ideologiei fasciste. Pentru a-şi ascunde aceasă activitate criminală, după 23 august 1944 inculpatul Teodorescu Alexandru s-a călugărit, stabilindu-se la Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde şi-a continuat activitatea sa duşmănoasă stabilind legături cu o serie de elemente legionare aşa cum sunt: Braga Roman, Ghiuş Vasile Benedict, Anania Valeriu, precum şi cu inculpatul Mironescu Alexandru, şi împreună au trecut la înfiinţarea unei grupări intelectuale Rugul Aprins în cadrul căreia să-şi continue în mod organizat activitatea lor antidemocrată. Astfel, inculpatul Teodorescu Alexandru, în calitate de şef al asociaţiei Rugul Aprins, în perioada 1945-1948 a organizat la Mănăstirea Antim o serie de întruniri cu membrii grupului cât şi cu elemente ce vizau mănăstirea, în cadrul cărora pe lângă problemele de ordin mistic-religios au desfăşurat şi o intensă activitate contrarevoluţionară”.

Astfel, după cum se poate observa, sub eticheta de legionari, „era pedepsit delictul de a gândi altfel decât noua politică care se impunea în România”. Din cercetările efectuate în ultima perioadă rezultă că grupul Rugului Aprins „şi-a exercitat dreptul pe care, teoretic, orice român îl avea, de a crede şi de a-şi practica credinţa religioasă în mod liber”.

Retragerea la schitul Rarău, interpretată ca o pregătire de răscoală

Cu privire la retragerea pe timpul verii a câtorva studenţi la schitul Rarău, securitatea, fidelă învăţăturii marxiste, a interpretat dorinţa de renaşere spirituală ca fiind o mască ce ascundea o pregătire „în munţi” de răsculare a tuturor legionarilor. În viziunea anchetatorilor, părintele Daniil Sandu Tudor „începând cu anul 1955, a trecut la reorganizarea acesteia”. Cât priveşte modul în care se formase presupusa răscoală, securitatea, vigilentă, oferi instanţei următoarea explicaţie: „au atras tinerii într-o activitate mistico-religioasă (...) manifestandu-se cu ei duşmănos la adresa ordinii sociale existente”. Desigur, „educaţia mistico-religioasă” se făcea, din punctul lor de vedere, „în spirit ostil regimului existent”, căutându-se totodată şi defăimarea Uniuni Sovietice.

În ciuda istovitoarei anchete, care se desfăşură timp de peste patru luni de zile, anchetatorii s-au văzut în situaţia să concluzioneze: „Nu s-a scos nimic de la el.”

Astfel, în urma cercetărilor efectuate, după această pseudo-anchetă, părintele Daniil Sandu Tudor este acuzat de „activitate ostilă clasei muncitoare şi de susţinere a fascismului, de organizare a unei activităţi contrarevoluţionare în cadrul asociaţiei Rugul Aprins în perioada 1945-1948”, precum şi de „întruniri subversive cu foşti membri ai asociaţiei Rugul Aprins şi alte elemente în perioada 1955-1958”.

Securitatea considera Rugul Aprins o organizaţie subversivă

În viziunea securităţii, Rugul Aprins era „o organizaţie subversivă unde s-au ţinut mai multe şedinţe cu caracter conspirativ, au atras o serie de elemente reacţionare din rândul studenţilor şi i-au instigat la acţiuni contrarevoluţionare împotriva orânduirii de stat democratice din R. P. R.” Prin urmare, „faptele tuturor condamnaţilor întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale întrucât organizaţia are caracter fascist şi a avut ca scop schimbarea ordinii sociale existente în stat.”

Părintele Daniil Sandu Tudor, considerat liderul grupului, a fost condamnat la „25 de ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică”, pentru „infracţiunea” de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, şi la „15 ani detenţie riguroasă pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare.” Conform Codului Penal, inculpatul era obligat să execute pedeapsa cea mai grea.

“Averea” monahului Daniil

Sentinţa mai prevedea şi confiscarea totală a averii. Cu privire la bunurile sale: „Subsemnatul Teodorescu Alexandru (…) în legătură cu averea mea personală declar următoarele : Nu posed nici o avere imobilă, posed un număr de cărţi, două rânduri de haine călugăreşti şi lenjerie personală. Aceasta îmi este declaraţia de care răspund şi semnez Alexandru Teodorescu”. În continuarea acestei declaraţii, „averea” părintelui călugăr ne este prezentată amănunţit: „Proces verbal al obiectelor ce aparţin ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor: 1. şasesprezece volume, dicţionare universale legate în pânză roşie, 2. treisutepatruzeci cărţi scrise în limba franceză legate în pânză gris, 3. douăsute şaizeci şi opt cărţi scrise în limba franceză şi română, 4. patru volume: Dicţionarul limbii române literare contemporane, 5. un stilou marca Luxcor, una lentilă convexă, una busolă Besart, 6. una rasă, o camilafcă. Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal în trei exemplare dintre care unul rămâne custodelui”. În urma „violării” intimităţii intelectuale, procesul se sfârşi. Astfel, părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, la şaizeci şi doi de ani, intră în vârtejul Aiudului.

Dacă închisoarea Piteşti a fost locul destinat studenţimii române, Miercurea-Ciuc femeilor, Aiudul a fost închisoarea desemnată intelectualilor. Dintre personalităţile care au trecut prin iureşul Aiudului îi amintim pe: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Constantin Noica, Nichifor Crainic.

În vremea dictaturii comuniste, deţinuţii erau împărţiţi în două categorii, cei politici şi cei de drept comun. Deţinuţii de drept comun se bucurau de anumite privilegii. Aceştia aveau acces la corespondenţă, primirea de pachete, vizite.

Deţinuţii politic nu se bucurau de drepturile amintite, mai mult, odată ajunşi în penitenciar, erau supuşi unui nou interogatoriu. De data aceasta întrebarea sacadată a noului anchetator era: „Ce n-ai declarat la anchetă?”. În felul acesta torturile fizice şi psihice continuau.

Coleg de celulă cu Virgil Maxim

Întâmplarea face ca Virgil Maxim să-l reîntâlnească pe ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor la Aiud. Precizăm că Virgil Maxim îl cunoscuse în 1950, pe când părintele fusese arestat vreme de doi ani de zile. Timpul pe care cei doi îl petrecuseră împreună în celula întunecoasă îl determină pe fostul deţinut politic să-l considere „cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit în perioada când am stat la Reduit”.

Fire efervescententă, Daniil Sandu Tudor, pentru a nu mai ţine prelegeri colegilor din celulă, „fu izolat pe una din laturile scurte ale T-ului, spre administraţie”.

La un moment dat, în închisori s-au dat noi directive. Deţinuţii politic erau obligaţi să-şi recunoască aşa zisa vină şi să defăimeze mişcarea legionară dacă erau legionari, ierarhia bisericească dacă erau preoţi, strămoşii dacă proveneau dintr-o familie burgheză.

În aceste circumstanţe, tuturor feţelor bisericeşti li s-au cerut „declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi a ierarhilor ei”.

Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată, precizează că ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, care de ceva vreme fusese izolat la Zarca, „primind hârtie şi cerneală, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechizitoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică. (...) Aproape o lună de zile a scris întruna şi a aşteptat din zi în zi să fie chemat la confruntare”. În urma îndelung aşteptatului moment, „într-o dimineaţă, s-a zvonit, în tot Aiudul, că a fost găsit mort în celulă”.

Conform fişei medicale, pe 17 noiembrie 1962, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, în urma unei „hemoragii cerebrale, boală hipertronică visceralizată”, a trecut la cele veşnice. Certificatul medical nu ne furnizează prea multe informaţii cu privire la motivul care a declanşat hemoragia cerebrală. Dintr-un alt document aflăm că Sandu Tudor a fost adus la infirmerie „cu 11 ore înainte de deces, în comă profundă”. Dat fiind firea sa nedispusă la compromisuri, alături de atrocităţile la care erau supuşi deţinuţii politic, nu ne este greu să înţelegem, printre rânduri, cauza hemoragiei cerebrale.

Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor a trecut la cele veşnice în celebra celulă Zarca, asemenea şi altor personalităţi postbelice. Teofil Dumbrăveanu, fost deţinut politic, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Antonie Plămădeală, precizează că: „La ieşirea pe poartă, către cimitirul Trei Plopi, i-au înfipt o suliţă de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort”, ca în martirologiile medievale.

Mai târziu, săpându-se un şanţ pe lângă zidurile închisorii, au găsit un schelet „cu lanţuri la picioare”. Cei de faţă, aducându-şi aminte că părintele Daniil Sandu Tudor s-a numărat printre puţini călugări, care au purtat lanţuri pe tot parcursul detenţiei, „credeau că acela era deţinutul «Daniil Sfântul.»”

Mitropolitul Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins, îşi încheie prelegea cu următoarea concluzie: părintele Daniil Sandu Tudor „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credinţa lui. (...) El a murit în închisoare pentru credinţa lui! El ar putea intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morţi în închisori pentru credinţă, sfinţi, cum sunt cei 40 de martiri din istoria creştinismului, şi printre aceştia ar intra, fără îndoială, şi Daniil Sandu Tudor”.

Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor a fost şi un mare anahoret, manifestând o predilecţie spre rugăciunea neîncetată. Alexandru Mironescu, în Floarea de foc, ne aduce la cunoştinţă o mărturisire pe care prietenul său i-a făcut-o, cu puţin timp înainte să fie arestat.

„Trăiesc o mare pace interioară, o prospeţime sufletească rară, ca mireasma unei flori, desigur la aceasta contribuie şi ... postul acesta sever. În această ambianţă de pace îmi fac rugăciunea de seară, obişnuită. Mă culc, am stins, e întuneric. Cu ochii închişi, cu mâna pe inimă, mă rog în minte. Ascult în acelaşi timp cadenţa, ritmul inimii. Încetul cu încetul însă nu mă mai gândesc la nimic, nici chiar la ecoul rugăciunii, care parcă răsună în minte şi în inimă ca sub cupola unei catedrale... Sub degetele mele din dreptul inimii parcă s-ar petrece ceva, ceva nelămurit, de care nu-mi mai aduc aminte... Deodată în tot trupul, din creştet până-n tălpi, trece o adiere, un fior şi mă simt dintr-o dată într-un alt registru de viaţă, într-o stare pe care n-am cunoscut-o vreodată. O căldură... ca o plită brusc încălzită la roşu, nici o transpiraţie, nici o uscăciune. Dar inima, inima unde e? Nu o mai aud bătând... un susur, ca o apă care curge repede. O stare de uşurare, de plutire... o oarecare teamă parcă m-ar cupinde, dar în acelaşi timp şi încrederea că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Doresc să revin la normal, mă străduiesc, respirând, silind inima să bată iarăşi ca mai înainte, ca totdeauna, dar reîntoarcerea nu e bruscă, e întreruptă, e alternativă, fiorul revine cu intensitatea unui suspin... ”.

Despre această trăire interioară ne vorbeşte şi Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată. Fiind coleg de celulă cu părintele ieroschimonah, observă că: „Din când în când m-am uitat la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu.”

Dr. Camelia SURUIANU

Sursa: Publicaţia VEGHEA