+17 noiembrie-naşterea în ceruri a Părintelui Daniil Sandu Tudor. În iureşul anchetei de la Aiud. Mărturii cutremurătoare despre moartea monahului

     Dosarul Rugului Aprins reprezintă cel mai concludent exemplu de persecuţie religioasă. Deşi Constituţia garanta libertatea religioasă, acest privilegiu era socotit „o mască pentru promovarea diverselor obiective politice antidemocratice de către elemente duşmănoase”.

Unul dintre cele mai interesante dosare pe care Securitatea le-a fabricat a fost „Alexandru Teodorescu şi alţii”, într-un cuvânt Rugul Aprins. Astăzi, acest dosar, conform specialiştilor, reprezintă un model de reprimare la adresa creştinismului ortodox.

Dosarul Penal 202, „Alexandru Teodorescu şi alţii”, aflat astăzi la Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (A.C.N.S.A.S.), provenit de la Arhivele Ministerului de Justiţie, secţia Instanţe Militare, este format din zece volume cuprinzând anchetele, recursul şi actele de penitenciar ale întregului lot. George Enache, în Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, pe baza documentelor de la A.C.N.S.A.S., reface luptele de culise duse de către cele mai prestigioase feţe bisericeşti din perioada ateisă, acordând, cu această ocazie, un spaţiu amplu dosarului amintit.

A adera la doctrina Bisericii înseamnă o desprindere de comunism

Deşi asociaţia Rugul Aprins fusese legal înfiinţată, intelectualii adunaţi la mănăstirea Antim au fost catalogaţi drept „inamicii poporului”. Astfel, potrivit opiniei de atunci, „a adera la doctrina Bisericii şi a practica în mod sistematic cultul înseamnă o desprindere, cel puţin spirituală, de comunism”. Cu toate acestea, Sandu Tudor, în ciuda vicisitudinilor, s-a ridicat împotriva materialismului dialectic ateist în numele spiritualităţii ortodoxe. Iar pentru această culpă securitatea i-a fabricat, ca de altfel şi în alte situaţii, un vast dosar de anchetă.

George Enache, în capitolul Daniil Sandu Tudor, pagini din dosarul de anchetă 113668, ce face parte din studiul CNSAS, Arhivele Securităţii, publică dosarul de anchetă al învinuitului. Din acest document aflăm că iniţial părintele Daniil Sandu Tudor a fost acuzat de infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale” (articolul 209 din Codul Penal al R.P.R.), ca apoi să i se aducă noi învinuiri.

Daniil Sandu Tudor, învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică

Inculpatul este acuzat că în perioada 1933-1938, pe când era directorul ziarului Credinţa, ar fi semnat articole în care ar fi susţinut „pătrunderea fascismului în România.” Apoi, este învinuit că ar fi defăimat Uniunea Sovietică şi „ordinea socială existentă în stat.”

Cu privire la manifestările culturale organizate la mănăstirea Antim, în viziunea securităţii, conferinţele au fost „îndreptate împotriva regimului instaurat în România”. Desigur, această acuzaţie era cel mai uşor de adus dar, în acelaşi timp, cel mai greu de probat.

Marius Oprea, în studiul Adevărata călătorie a lui Zahei, formulează o gravă acuzaţie la adesa scriitorului Zaharia Stancu. Exegetul consideră că sub numele conspirativ „Zamfir Pană”, întâlnit în trei declaraţii în dosarul lui Sandu Tudor, se ascunde Zaharia Stancu, prieten şi colaborator al revistelor Floarea de foc şi Credinţa. Comentând acest aspect, Marius Oprea susţine că „nu este imposibil ca Zaharia Stancu (...) să-l fi trădat de-a binelea a doua oară”.

Tăria de caracter nu l-a părăsit de-a lungul anchetei

Securitatea, căutând noi capete de acuzare, i-a introdus în celulă, timp de o lună de zile, un informator. Noul „camarad”, periodic, era scos pentru a da declaraţii cu privire la comportamentul inculpatului. „Spune că este acuzat mereu că şi el desfăşoară activitate legionară sub masca duhovnicească. Neagă acest lucru spunând că, deşi caută să arate celor ce vin la el calea adevărului şi pericolul ce-l prezintă aceşti anti-creştini, atei adevăraţi ce sunt comunişti, nu se poate numi activitate legionară”. Prin urmare, dârzenia, tăria de caracter nu l-au părăsit de-a lungul dificilei anchete.

Pentru a strânge noi dovezi, securitatea folososeşte şi binecunoscuta metodă de confruntare cu alţi membri ai grupului, dar fără succes. Părintele Daniil Sandu Tudor a recunoscut doar declaraţiile pe care ceilalţi membri le făcuseră anterior.

În căutarea de noi dovezi, anchetatorii, răscolind bibliotecile, găsesc zece articole publicate în Credinţa, cu un puternic caracter anticomunist, pe baza cărora este invinuit „de activitate intensă contra clasei muncitoare”.

Sentinţa numărul 125, din 8 noiembrie 1958, cuprinde următoarea precizare: „De asemenea prin articolele scrise în ziarul Credinţa în perioada 1933-1938 inculpatul Teodorescu Alexandru a dus o intensă propagandă anticomunistă, calomniind şi defăimând Uniunea Sovietică şi elogiind orânduirea capitalistă. Astfel, din cuprinsul articolelor Bestialitatea modernă, Religia ateismului rus, Între sobor şi soviet şi altele rezultă ura neîmpăcată a inculpatului Teodorescu Alexandru împotriva clasei muncitoare şi mişcării muncitoreşti, dovedindu-se a fi un apărător credincios al orânduirii burghezo-moşiereşti şi un propagator înfocat al ideologiei fasciste. Pentru a-şi ascunde aceasă activitate criminală, după 23 august 1944 inculpatul Teodorescu Alexandru s-a călugărit, stabilindu-se la Mănăstirea Antim din Bucureşti, unde şi-a continuat activitatea sa duşmănoasă stabilind legături cu o serie de elemente legionare aşa cum sunt: Braga Roman, Ghiuş Vasile Benedict, Anania Valeriu, precum şi cu inculpatul Mironescu Alexandru, şi împreună au trecut la înfiinţarea unei grupări intelectuale Rugul Aprins în cadrul căreia să-şi continue în mod organizat activitatea lor antidemocrată. Astfel, inculpatul Teodorescu Alexandru, în calitate de şef al asociaţiei Rugul Aprins, în perioada 1945-1948 a organizat la Mănăstirea Antim o serie de întruniri cu membrii grupului cât şi cu elemente ce vizau mănăstirea, în cadrul cărora pe lângă problemele de ordin mistic-religios au desfăşurat şi o intensă activitate contrarevoluţionară”.

Astfel, după cum se poate observa, sub eticheta de legionari, „era pedepsit delictul de a gândi altfel decât noua politică care se impunea în România”. Din cercetările efectuate în ultima perioadă rezultă că grupul Rugului Aprins „şi-a exercitat dreptul pe care, teoretic, orice român îl avea, de a crede şi de a-şi practica credinţa religioasă în mod liber”.

Retragerea la schitul Rarău, interpretată ca o pregătire de răscoală

Cu privire la retragerea pe timpul verii a câtorva studenţi la schitul Rarău, securitatea, fidelă învăţăturii marxiste, a interpretat dorinţa de renaşere spirituală ca fiind o mască ce ascundea o pregătire „în munţi” de răsculare a tuturor legionarilor. În viziunea anchetatorilor, părintele Daniil Sandu Tudor „începând cu anul 1955, a trecut la reorganizarea acesteia”. Cât priveşte modul în care se formase presupusa răscoală, securitatea, vigilentă, oferi instanţei următoarea explicaţie: „au atras tinerii într-o activitate mistico-religioasă (...) manifestandu-se cu ei duşmănos la adresa ordinii sociale existente”. Desigur, „educaţia mistico-religioasă” se făcea, din punctul lor de vedere, „în spirit ostil regimului existent”, căutându-se totodată şi defăimarea Uniuni Sovietice.

În ciuda istovitoarei anchete, care se desfăşură timp de peste patru luni de zile, anchetatorii s-au văzut în situaţia să concluzioneze: „Nu s-a scos nimic de la el.”

Astfel, în urma cercetărilor efectuate, după această pseudo-anchetă, părintele Daniil Sandu Tudor este acuzat de „activitate ostilă clasei muncitoare şi de susţinere a fascismului, de organizare a unei activităţi contrarevoluţionare în cadrul asociaţiei Rugul Aprins în perioada 1945-1948”, precum şi de „întruniri subversive cu foşti membri ai asociaţiei Rugul Aprins şi alte elemente în perioada 1955-1958”.

Securitatea considera Rugul Aprins o organizaţie subversivă

În viziunea securităţii, Rugul Aprins era „o organizaţie subversivă unde s-au ţinut mai multe şedinţe cu caracter conspirativ, au atras o serie de elemente reacţionare din rândul studenţilor şi i-au instigat la acţiuni contrarevoluţionare împotriva orânduirii de stat democratice din R. P. R.” Prin urmare, „faptele tuturor condamnaţilor întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale întrucât organizaţia are caracter fascist şi a avut ca scop schimbarea ordinii sociale existente în stat.”

Părintele Daniil Sandu Tudor, considerat liderul grupului, a fost condamnat la „25 de ani de temniţă grea şi 10 ani degradare civică”, pentru „infracţiunea” de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, şi la „15 ani detenţie riguroasă pentru crima de activitate intensă contra clasei muncitoare.” Conform Codului Penal, inculpatul era obligat să execute pedeapsa cea mai grea.

“Averea” monahului Daniil

Sentinţa mai prevedea şi confiscarea totală a averii. Cu privire la bunurile sale: „Subsemnatul Teodorescu Alexandru (…) în legătură cu averea mea personală declar următoarele : Nu posed nici o avere imobilă, posed un număr de cărţi, două rânduri de haine călugăreşti şi lenjerie personală. Aceasta îmi este declaraţia de care răspund şi semnez Alexandru Teodorescu”. În continuarea acestei declaraţii, „averea” părintelui călugăr ne este prezentată amănunţit: „Proces verbal al obiectelor ce aparţin ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor: 1. şasesprezece volume, dicţionare universale legate în pânză roşie, 2. treisutepatruzeci cărţi scrise în limba franceză legate în pânză gris, 3. douăsute şaizeci şi opt cărţi scrise în limba franceză şi română, 4. patru volume: Dicţionarul limbii române literare contemporane, 5. un stilou marca Luxcor, una lentilă convexă, una busolă Besart, 6. una rasă, o camilafcă. Drept pentru care am încheiat prezentul proces verbal în trei exemplare dintre care unul rămâne custodelui”. În urma „violării” intimităţii intelectuale, procesul se sfârşi. Astfel, părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor, la şaizeci şi doi de ani, intră în vârtejul Aiudului.

Dacă închisoarea Piteşti a fost locul destinat studenţimii române, Miercurea-Ciuc femeilor, Aiudul a fost închisoarea desemnată intelectualilor. Dintre personalităţile care au trecut prin iureşul Aiudului îi amintim pe: Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Alexandru Mironescu, Constantin Noica, Nichifor Crainic.

În vremea dictaturii comuniste, deţinuţii erau împărţiţi în două categorii, cei politici şi cei de drept comun. Deţinuţii de drept comun se bucurau de anumite privilegii. Aceştia aveau acces la corespondenţă, primirea de pachete, vizite.

Deţinuţii politic nu se bucurau de drepturile amintite, mai mult, odată ajunşi în penitenciar, erau supuşi unui nou interogatoriu. De data aceasta întrebarea sacadată a noului anchetator era: „Ce n-ai declarat la anchetă?”. În felul acesta torturile fizice şi psihice continuau.

Coleg de celulă cu Virgil Maxim

Întâmplarea face ca Virgil Maxim să-l reîntâlnească pe ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor la Aiud. Precizăm că Virgil Maxim îl cunoscuse în 1950, pe când părintele fusese arestat vreme de doi ani de zile. Timpul pe care cei doi îl petrecuseră împreună în celula întunecoasă îl determină pe fostul deţinut politic să-l considere „cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit în perioada când am stat la Reduit”.

Fire efervescententă, Daniil Sandu Tudor, pentru a nu mai ţine prelegeri colegilor din celulă, „fu izolat pe una din laturile scurte ale T-ului, spre administraţie”.

La un moment dat, în închisori s-au dat noi directive. Deţinuţii politic erau obligaţi să-şi recunoască aşa zisa vină şi să defăimeze mişcarea legionară dacă erau legionari, ierarhia bisericească dacă erau preoţi, strămoşii dacă proveneau dintr-o familie burgheză.

În aceste circumstanţe, tuturor feţelor bisericeşti li s-au cerut „declaraţii din care să reiasă compromiterea Bisericii şi a ierarhilor ei”.

Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată, precizează că ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, care de ceva vreme fusese izolat la Zarca, „primind hârtie şi cerneală, în loc să facă plăcerea adversarului, părintele a făcut un rechizitoriu detaliat concepţiei materialiste şi guvernării comuniste, deconspirând lucrarea satanică. (...) Aproape o lună de zile a scris întruna şi a aşteptat din zi în zi să fie chemat la confruntare”. În urma îndelung aşteptatului moment, „într-o dimineaţă, s-a zvonit, în tot Aiudul, că a fost găsit mort în celulă”.

Conform fişei medicale, pe 17 noiembrie 1962, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, în urma unei „hemoragii cerebrale, boală hipertronică visceralizată”, a trecut la cele veşnice. Certificatul medical nu ne furnizează prea multe informaţii cu privire la motivul care a declanşat hemoragia cerebrală. Dintr-un alt document aflăm că Sandu Tudor a fost adus la infirmerie „cu 11 ore înainte de deces, în comă profundă”. Dat fiind firea sa nedispusă la compromisuri, alături de atrocităţile la care erau supuşi deţinuţii politic, nu ne este greu să înţelegem, printre rânduri, cauza hemoragiei cerebrale.

Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor a trecut la cele veşnice în celebra celulă Zarca, asemenea şi altor personalităţi postbelice. Teofil Dumbrăveanu, fost deţinut politic, într-o scrisoare adresată Mitropolitului Antonie Plămădeală, precizează că: „La ieşirea pe poartă, către cimitirul Trei Plopi, i-au înfipt o suliţă de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort”, ca în martirologiile medievale.

Mai târziu, săpându-se un şanţ pe lângă zidurile închisorii, au găsit un schelet „cu lanţuri la picioare”. Cei de faţă, aducându-şi aminte că părintele Daniil Sandu Tudor s-a numărat printre puţini călugări, care au purtat lanţuri pe tot parcursul detenţiei, „credeau că acela era deţinutul «Daniil Sfântul.»”

Mitropolitul Antonie Plămădeală, în monografia Rugul Aprins, îşi încheie prelegea cu următoarea concluzie: părintele Daniil Sandu Tudor „poate fi canonizat! (...) El a murit în închisoare la Aiud, unde a fost închis pentru Rugul Aprins, pentru credinţa lui. (...) El a murit în închisoare pentru credinţa lui! El ar putea intra foarte bine într-un catalog al martirilor creştini, pe care ar trebui să-l alcătuim noi astăzi, ar trebui să intre printre cei dintâi în acest catalog cu nume sau fără nume, martiri morţi în închisori pentru credinţă, sfinţi, cum sunt cei 40 de martiri din istoria creştinismului, şi printre aceştia ar intra, fără îndoială, şi Daniil Sandu Tudor”.

Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor a fost şi un mare anahoret, manifestând o predilecţie spre rugăciunea neîncetată. Alexandru Mironescu, în Floarea de foc, ne aduce la cunoştinţă o mărturisire pe care prietenul său i-a făcut-o, cu puţin timp înainte să fie arestat.

„Trăiesc o mare pace interioară, o prospeţime sufletească rară, ca mireasma unei flori, desigur la aceasta contribuie şi ... postul acesta sever. În această ambianţă de pace îmi fac rugăciunea de seară, obişnuită. Mă culc, am stins, e întuneric. Cu ochii închişi, cu mâna pe inimă, mă rog în minte. Ascult în acelaşi timp cadenţa, ritmul inimii. Încetul cu încetul însă nu mă mai gândesc la nimic, nici chiar la ecoul rugăciunii, care parcă răsună în minte şi în inimă ca sub cupola unei catedrale... Sub degetele mele din dreptul inimii parcă s-ar petrece ceva, ceva nelămurit, de care nu-mi mai aduc aminte... Deodată în tot trupul, din creştet până-n tălpi, trece o adiere, un fior şi mă simt dintr-o dată într-un alt registru de viaţă, într-o stare pe care n-am cunoscut-o vreodată. O căldură... ca o plită brusc încălzită la roşu, nici o transpiraţie, nici o uscăciune. Dar inima, inima unde e? Nu o mai aud bătând... un susur, ca o apă care curge repede. O stare de uşurare, de plutire... o oarecare teamă parcă m-ar cupinde, dar în acelaşi timp şi încrederea că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Doresc să revin la normal, mă străduiesc, respirând, silind inima să bată iarăşi ca mai înainte, ca totdeauna, dar reîntoarcerea nu e bruscă, e întreruptă, e alternativă, fiorul revine cu intensitatea unui suspin... ”.

Despre această trăire interioară ne vorbeşte şi Virgil Maxim, în volumul memorialistic Imn pentru crucea purtată. Fiind coleg de celulă cu părintele ieroschimonah, observă că: „Din când în când m-am uitat la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu.”

Dr. Camelia SURUIANU

Sursa: Publicaţia VEGHEA

Comentariu asupra volumului Călătorie spre centrul inimii de Vasile Voiculescu - studiu de dr. Camelia Suruianu

Bartolomeu Valeriu Anania, în prefaţa la volumul de Acatiste al lui Daniil Sandu Tudor, tipărit în anul 1997, susţine că în interiorul „Rugului Aprins“ au existat două grupuri: unul literar şi unul duhovnicesc, însă „Voiculescu era singurul care aparţinea ambelor grupuri, literar şi duhovnicesc.“[1] De asemenea, consideră că marea poezie voiculesciană îşi are rădăcinile creaţiei în jurul anului 1950, când poetul începe să frecventeze reuniunile spirituale de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, iniţiate de Sandu Tudor. „Prin mijlocirea acestor reuniuni, el se iniţiază şi apoi se adânceşte în literatura filocalică şi face din isihasm nu numai un obiect de studiu, ci şi universul unei aventuri spirituale din care poezia sa va beneficia din plin [...] Poeziile care îl reprezintă cu adevărat pe marele poet religios V. Voiculescu au fost scrise între 1949-1958. O parte din ele au fost publicate, în 1983, sub titlul convenţional Clepsidra.“[2]

Afirmaţiile lui Bartolomeu Valeriu Anania referitoare la impactul „Rugului Aprins“ asupra operei lui Vasile Voiculescu sunt întărite şi de Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „Pentru Vasile Voiculescu, Rugul Aprins a însemnat ucenicia trăirii isihaste, pregătitoare pentru martirajul care avea să-i încununeze existenţa.“[3]  Amintirile sale ne restituie un portret hieratic al poetului din acea vreme, semn al urcuşului spiritual pe care Voiculescu îl parcurgea atât în interioritatea sa cât şi în poezie: „Când l-am văzut ultima oară pe Vasile Voiculescu era în anii ’50, în acei ani și-a scris cele mai multe din poemele postumului volum Clepsidra. Ne aflam, într-o seară, câțiva prieteni ai lui Petru Comarnescu (printre care și Ionel Jianu), la Apostol Apostolide, faimosul (pe atunci) chelner, meloman rafinat și colecționar de reală calitate. La un moment dat, pe când priveam și comentam noi, în camera din fund, Luchianii amfitrionului, am văzut intrând în camera din față un bărbat cu o înfățișare uimitoare. Înfășurat în tăcere, s-a așezat pe un scaun lângă pick-up-ul la care gazda i-a pus spre ascultare Sonata pentru vioară și pian de Cesar Frank. Sprijinindu-și ușor pe mâna dreaptă capul, noul venit a rămas nemișcat, lăsându-ne să-l privim în voie, de departe. Vibra, parcă, în jurul acestei figuri de mag, o aureolă nevăzută. Mâna părea transparentă în lumina scăzută a camerei, iar capul christic, cu părul și barba sură, radia o liniște ciudată, îngemănată cu o concentrare dramatică, ce trecea dincolo de percepția noastră comună. A ascultat muzica și a plecat în aceeași tăcere în care venise. Erau anii Rugului Aprins, fără de care nici biografia, nici opera târzie a poetului n-ar putea fi înțelese.“[4]

În volumul postum Călătorie spre centrul inimii sunt incluse câteva poeme dedicate unor membri ai „Rugului Aprins“ (părintelui Sofian Boghiu, profesorului Alexandru Mironescu, părintelui Bartolomeu Valeriu Anania, părintelui Andrei Scrima, Părintelui Daniil Sandu Tudor), care mărturisesc atât despre prietenie cât şi despre o comuniune în duhul unor învăţături tainice, înţelese şi practicate în întrunirile grupului.

Întâlnirea cu gruparea „Rugul Aprins“ survine într-un moment de cotitură în viaţa sa. După moartea soţiei survenită în anul 1946, scriitorul şi-a schimbat felul de viaţă, „s-a sihăstrit,“ după cum afirmă fiul acestuia. Ieşea numai „pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu,“ ducea o viaţă lipsită de comodităţi normale. Această asceză impusă de durerea pierderii soţiei, la care se adăuga angoasa instabilităţii vremurilor, excluderea din viaţa publicistică, a favorizat o deschidere a lui Voiculescu spre învăţătura isihastă promovată la Antim. Astfel ne explicăm, la nivelul datelor biografice, impactul profund pe care „Rugul Aprins“ l-a avut asupra sa şi asupra operei sale. Desigur, conjuncturii i se adaugă fondul sufletesc al scriitorului, care a rezonat la această viziune spirituală.

Potrivit afirmaţiilor lui Valeriu Anania, dintre scriitorii reprezentanţi ai „Rugului Aprins,“ Vasile Voiculesu şi-a apropriat cel mai mult învăţătura mistică isihastă, transpunând-o în poezia din ultima parte a vieţii. În culegerea de eseuri Din spumele mării, în capitolul „Poezia religioasă modernă, mari poeţi de inspiraţie creştină,“ constată că: „Expresia cea mai înaltă şi mai pură a credinţei şi a sentimentului religios din întreaga literatură română se află în opera marelui poet Vasile Voiculescu. [...] Prin meditaţie şi prin exerciţiile spirituale ale isihiei el depăşeşte starea de extaz şi se ridică până la aceea de entaz, adică [...] la întâlnirea eu-lui cu Logosul. Rodul literar al acestei experienţe, sau, mai precis, expresia ei artistică este ciclul Ultimele sonete închipuite ale lui Scakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, poezii care, după părerea mea, nu pot fi pe deplin înţelese fără considerarea isihiei.“[5]

ALEXANDRU MIRONESCU şi Rugul Aprins – studiu de dr. Camelia Suruianu

„Reprezentantul complet al grupului Rugul Aprins“,[1] după cum îl numeşte Marian Popa în Istoria literaturii române de azi pe mâine, 23 august 1944 – 22 decembrie 1989, Alexandru Mironescu a reintrat în atenţia lectorilor după perioada postdecembristă, datorită strădaniei fiice sale, Ileana Mironescu, de a (re)publica creaţia literară şi ştiinţifică a emeritului gânditor. Sintagma criticului Marian Popa este deosebit de relevantă pentru intelectualul ale cărui scrieri (eseuri ştiinţifice sau de reflecţie filozofică, estetică, memorii, proză, poezie, teatru) mărturisesc despre un om care a căutat în permanenţă realizarea Chipului Lui Dumnezeu în propriul sine. Deşi om de ştiinţă, s-a manifestat întotdeauna împotriva gândirii materialiste şi a încercat să pună descoperirile ştiinţei în slujba desăvârşirii spirituale.

Alexandru Mironescu s-a născut la 10 iulie 1903, la Tecuci, fiind primul copil din cei patru fii ai colonelului Victor Mironescu şi ai Elenei Budişteanu[2]. Între anii 1922-1926 tânărul urmează cursurile Facultăţii de Ştiinţă din cadrul Universităţii Bucureşti, Secţia Fizică-Chimie. După licenţă susţine un doctorat în filozofie şi pleacă la Sorbona pentru a definitiva o teză de doctorat în ştiinţele exacte: fizică şi chimie organică. În anul 1929 îşi încheie cercetarea ştiinţifică, susţinând la Universitatea Sorbona teza Sur l´action des organomagnésiens sur le furfurol et l´éther pyromucique, lucrare de pionierat în biochimia de azi, cu care obţine titlul de „Docteur ès Sciences Physiques“. 

La întoarcerea în ţară, ocupă funcţia de asistent universitar la Catedra de Chimie organică a Facultăţii de Ştiinţe din cadrul Universităţii Bucureşti. În anul 1931 se căsătoreşte cu Maria Constantin, cu care va avea doi copii: Ileana şi Şerban. 

Debutul în literatură are loc în anul 1935, cu romanul Oamenii nimănui. În acelaşi an, datorită cercetărilor sale ştiinţifice este ales membru al Academiei Române de Ştiinţe. Încă din primii ani postbelici este prezent şi în presă, publicând numeroase articole în ziare precum „Credinţa“, „Floarea de Foc“, „Semnalul“, „Azi“. Susţine şi conferinţe publice alături de Constantin Noica, Ion Marin Sadoveanu, Anton Dumitriu, Constantin Noica. În anul 1934 îşi adună articolele ştiinţifice publicate prin diferite reviste de specialitate, formând volumul Spiritul ştiinţific. În anul 1939 va publica un nou roman, Destrămarea. În 1945 îşi adună, din nou, o parte din scrierile ştiinţifice editând studiul Limitele cunoaşterii ştiinţifice. Contribuţia ştiinţelor experimentale la problema epistemiologică; iar în 1946 publică volumul Claude Bernard, o veritabilă monografie despre personalitatea şi cercetările medicale ale acestui savant. În 1947 îi apare Certitudine şi adevăr, un comentariu existenţialist pe marginea celor mai importante descoperiri ştiinţifice din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolul XX.

În anul 1949 în urma schimbărilor politice este epurat din Universitate, devenind profesor la un liceu seral, unde rămâne până la arestarea survenită în anul 1958. Începând cu 1949 nu va mai putea publica, însă va continua să scrie asiduu, Alexandru Mironescu fiind unul dintre puţinii noştri scriitori cu o bogată operă de sertar. Toate aceste scrieri vor fi editate după 1989. 

Tot în jurul anului 1949 începe să participe cu regularitate la întrunirile „Rugului Aprins“. André Scrima şi-l aminteşte alături de Sandu Tudor: „inseparabil de el ca prezenţă şi imagine, deşi distinct în personalitatea sa“[3]. Încă de pe timpul colaborării sale la revistele „Floarea de foc“ şi „Credinţa,“ aflate sub conducerea lui Sandu Tudor, între cei doi s-a născut o prolifică prietenie. De altfel, ceea ce îl individualiza pe Alexandru Mironescu era „geniul prieteniei“ după cum îşi aminteşte André Scrima, care ne oferă şi un portret concludent: „Din anii studiilor şi formaţiei sale în Occident, Mironescu integrase substanţa culturii şi, în acelaşi timp, un savoir-faire al practicii ei: mereu atent la formulările altuia, disponibil înnoirilor, suscitând dialogul critic. […] Adesea, prietenii săi sau cei care îl întâlneau pentru întâia oară reţineau «candoarea» sa, lipsa de maliţiozitate:  adăugate umorului său sec, rezulta o impresie de confort, o bună dispoziţie înviorătoare... În el, am găsit un om al ospitalităţii esenţiale, tocmai în clipa când acest titlu de nobleţe sacră a fiinţei devenea un delict politico-poliţienesc“[4]. În cadrul conferinţelor de la Antim Alexandru Mironescu a adus „darul unei maturităţi clare, neprezumţioase: în continuă împărtăşire celorlalţi, celor mai tineri în chip privilegiat“[5].

Graţie prodigioasei sale culturii a adus în atenţia auditoriului numeroase probleme ştiinţifice, dar şi literare. Părintele Petroniu Tănase, cu studii în filologie, teologie şi matematică, mărturiseşte că: „Îi admiram limbajul hotărât, limpede şi precis al expunerilor. […] Chipul profesorului Mironescu mi-a rămas ca o armonioasă realizare a unui intelectual român: om cu o temeinică cultură ştiinţifică, un fiu credincios al Bisericii Ortodoxe şi un îndrăgostit de bunurile culturale şi spirituale ale Neamului românesc, pe care le-a îmbogăţit el însuşi cu activitatea sa. Lucările sale ştiinţifice şi duhovniceşti […] sunt mărturii grăitoare în acest sens“[6].

După ce Asociaţia „Rugul Aprins“ a fost scoasă în afara legii, o parte din membrii grupului au continuat să poarte discuţii literare la domiciile lui Vasile Voiculescu, Barbu Slătineanu, Dinu Pillat şi Alexandru Mironescu. André Scrima, participant şi el pentru scurtă vreme, la aceste cenacluri, îşi aminteşte că în ciuda presiunilor politice, „casa lui […] a rămas întotdeauna deschisă şi primitoare. Ceea ce a constituit, bineînţeles, un grav cap de acuzare la procesul Rugului Aprins“[7].  

În timpul anchetei, a declarat, în urma torturilor, că la domiciliul său s-au purtat discuţii cu „caracter duşmănos la adresa regimului“, nominalizându-i pe cei care au participat la aceste întruniri. Este condamnat la douăzeci de ani de închisoare, împreună cu fiul său Şerban Mironescu, student la Facultatea de Litere, în vârstă de 22 de ani. În sala de judecată, „cu totul excepţional, aproape neverosimil în acele locuri şi împrejurări, o voce s-a ridicat la procesul Rugului Aprins, în plin tribunal...“[8]. Era vocea lui Alexandru Mironescu care cerea graţierea lui Vasile Voiculescu: „în ceasul ultim al judecăţii, când inculpaţii şi-au putut rosti cuvântul, s-a sculat Alexandru Mironescu şi s-a adresat, aproape textual, tribunalului: «Nu am nimic de adăugat în ceea ce mă priveşte. Nu cer nimic pentru mine. În schimb vă cer să reconsideraţi prezenţa aici, ca învinuit, a doctorului Vasile Voiculescu. Vă rog să vă gândiţi că sunteţi pe cale de a condamna pe unul dintre marii poeţi şi oameni de cultură ai acestei ţări. Pentru el cer înţelegerea dumneavoastră, cer să se ia în considerare vârsta lui şi să fie pronunţată achitarea din partea tribunalului.»“[9]. Inutil să reamintim că doleanţa nu a fost onorată şi Vasile Voiculescu s-a numărat printre condamnaţi.

Alexandru Mironescu a fost eliberat, asemenea majorităţii deţinuţilor politici, odată cu decretul de amnistiere din anul 1964. Tardiv, i s-au recunoscut titlurile ştiinţifice, obţinânând cu ajutorul lui Zaharia Stancu o mică pensie din partea Uniunii Scriitorilor. Ultima parte a vieţii şi-a dus-o într-un desăvârşit anonimat.  Bolnav de cancer, a trecut la cele veşnice la 20 ianuarie 1973. 

La moartea sa, Nicolae Steinhardt îi scria lui Virgil Ierunca, profund marcat: „A fost unul din cei mai curaţi oameni din câţi am cunoscut. Şi un creştin cum rar întâlnim: nebigot, nehabotnic, nefăţarnic; drept şi neîngăduitor. Şi ce viaţă desăvârşit românească a dus!“[10].

(...) Zoe Dumitrescu-Buşulenga, recunoscându-i geniul creator, consideră că „este de ajuns să parcurgi cu băgare de seamă o pagină scrisă de Alexandru Mironescu, pentru a-ţi da seama, chiar de la primul nivel al receptării, că te găseşti în faţa nu a unei fiinţe obişnuite, chiar deosebit de dotată, ci în faţa unei conştiinţe de adâncime şi o acuitate cum greu se mai găseşte. Indiferent că atacă o problemă de fizică sau de chimie, de matematică, biologie, medicină sau istorie a ştiinţelor, savantul se mişcă printre date, citate, experimente, nu cu uşurinţa vanitoasă a unui cercetător oarecare, oricât de bine informat şi la zi cu biografia specialilităţii sale. Pentru  Alexandru Mironescu, cuvântul scris, cum era şi cel spus, are greutatea caratelor acelui adevăr în a cărui căutare se află fără încetare pornit. În limba lui românească bogată, curată, neaoşă, răsună ecoul unei mari şi neîncetate întrebări: cât şi cum poate cunoaşte mintea omenească prin instrumentele care-i stau la îndemână. Stăpânind, prin formaţie, ştiinţele şi filozofia, savantul îndrăgostit şi de metafizică, reface în felul său personal drumul cunoaşterii în nesfârşita-i istorie. Cu argumentele îngemănate ale ştiinţei şi filozofiei, folosite ccu o rigoare pe care mi-aş îngădui s-o numesc dramatică, Alexandru Mironescu reface orizontul cunoaşterii contemporane“[11].

Horia Ioan Groza, cercetător ştiinţific în genetica plantelor şi scriitor, ne mărturiseşte că: „Era un om blând, cald, deschis, laconic, cu un ascuţit simţ de observaţie. Un om ale cărui gesturi exterioare, oricât de mici, fuseseră bine preformulate în lăuntrurile sale, după o gestaţie lungă şi grea. Îmi amintesc, de exemplu, că la biserică nu aprindea, cum obişnuia majoritatea, o sumedenie de lumânări mici însoţite de o sumedenie de cruci repezi şi mai mici pentru fiecare membru al familiei, ci doar o singură lumânare mare. Gestul era îndelung gândit şi teoretic motivat: «Aprind una singură dar mare ca să poată fi martoră la întreaga slujbă a Sfintei Liturghii.» Era un om generos, cu mult discernământ, cu simţul reconfortant al deplinei responsabilităţi. Nu vorbea gratuit, cuvântul lui avea greutate şi  ţinută precisă“[12].

Dr. Camelia SURUIANU

---

[1]Marian Popa Alexandru Mironescu: eu am simţit în carne că aura există, în Istoria literaturii române de azi pe mâine, volumul I, 23 august 1944- 22 decembrie 1989, Editura Semne, Bucureşti, 2009, p. 1037.

[2]Printre înaintașii acestei familii îi amintim pe Veniamin Cătulescu (1816-1890) monah al mănăstirii Cernica, profesor de istorie biblică la Colegiul Național Sfântul Sava din București, și  generalul Constantin Budișteanu (1838-1911), participant la Războiul de Independență din 1877-1878, luptător la Plevna, apoi ministru de Război.

[3]André Scrima, op. cit., p. 129.

[4]Idem.,

[5]Idem.,

[6]Ieroschimonahul Petroniu Tănase, Profesorul Alexandru Mironescu, în Centenariul naşterii 1903-2003, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 105.

[7]André Scrima, op. cit., p. 178.

[8]Ibidem., p. 148.

[9]Ibidem., p. 178.

[10]Nicolae Staeinhardt, Alexandru Mironescu, în Centenariul naşterii 1903-2003, ed. cit., p. 96.

[11]Zoe  Dumitrescu-Buşulenga, prefaţă la Serile singurătăţii, op. cit, p. 173.

[12]Horia Ioan Groza, Un cavaler al inefabilului: scriitorul şi profesorul universitar Alexandru Mironescu, în Buletinul Institutului Român de Cercetări istorice, San Diego, California, 1994, nr.6, pp. 23-24.

Alexandru Mironescu şi Rugul Aprins, un mod de a retrăi ortodoxia în închisoare - studiu de dr. Camelia Suruianu

În anul 2001, la Editura Elion, a fost publicat volumul memorialistic Floarea de foc, scris 1964 de Alexandru Mironescu. Cartea, păstrată vreme de treizeci şi şapte de ani în manuscris, de către fiica autorului, stabilită în Elveţia, cuprinde pe lângă prelegeri susţinute în cadrul conferinţelor de la mănăstirea Antim şi  mărturisirea omului care vreme de şase ani s-a aflat în iureşul Aiudului. Floarea de foc este dedicată „soţiei, copiilor şi prietenilor mei care au cunoscut cumplitele suferinţe ce au hrănit bucuria de a fi scris mărturia aceasta“. 

Cu nădejdea că va veni vremea când confesiunea sa va vedea lumina tiparului, Alexandru Mironescu îşi anunţă cititorii că în capitolul destinat perioadei de detenţie, nu are intenţia să facă literatură, deşi o preţuieşte „în cel mai înalt grad, ca pe una din cele mai valoroase îndeletniciri ale omului. [...] Eu mă spovedesc, frate!“[1] Cu toate acestea, memorialistul va apela din plin la mijloacele literaturii pentru a-şi exprima suferinţa, încercând o îmblânzire prin estetizare a infernului torţionar.

„Spovedania“ începe cu depoziţia pe care a făcut-o în faţa anchetatorilor şi pe care procurorii nu au luat-o în seamă. „[...] N-am înţeles niciodată naţionalismul ca o agresivitate. [...] Singura formă de naţionalism este afirmarea din sânul comunităţii a valorilor spirituale incontestabile. Restul e gălăgie“[2]. Nu e de mirare că procurorii nu au fost sensibili la această mărturisire care seamănă, mai de grabă, cu un discurs filozofic despre valorile umaniste, decât cu o apărare punctuală în faţa unor acuzaţii.

În ziua de 13 iunie, Sandu Tudor, coborât din vârful muntelui Rarău în Bucureşti ca să-şi viziteze prietenii, ca şi alte dăţi a poposit la domiciliul lui Alexandru Mironescu.  Şerban Mironescu, în articolul Rugul Aprins, un mod de a retrăi ortodoxia, precizează că în acea zi „nu a avut loc nici o reuniune“. Alexandru Mironescu, în volumul amintit, alocă un spaţiu întins momentului arestării. La ora unu, douăzeci de persoane, militari şi civili, i-au pătruns în casă. Nu era prima vizită a Securităţii la domiciliu. Cu câţiva ani în urmă fusese ridicată sora soţiei sale, pe motiv că numele ei figurase pe o scrisoare venită de la o prietenă din străinătate. Şi atunci, vreme de câteva ore, toată casa a fost cercetată „ca şi cum aş fi fost un vestit şi înfiorător criminal“[3]. După o percheziţie vreme de câteva ore, în dimineaţa zilei de 14 iunie, din locuinţa sa au fost ridicate trei persoane: Daniil Sandu Tudor, Şerban Mironescu şi Alexandru Mironescu. „Şi aşa am plecat, smulşi, ca nişte rădăcini însângerate, din mijlocul unor fiinţe scumpe, de acolo de unde numai Dumnezeu are dreptul să ridice făpturile Lui“[4]. Fraza este relevantă pentru atributul divin pe care Statul ateu începuse să şi-l aroge: atotputernicia. În acele circumstanţe, Alexandru Mironescu trăieşte spaima de a vieţui într-o lume fără Dumnezeu, adică fără limite în rău.

Despre procedura care se aplica în momentul arestării unei persoane Alexandru Mironescu mai auzise de la fratele său, cumnata şi cumnatul, care dealtfel a şi murit la Jilava. Cu toate acestea, recunoaşte că „realitatea e infinit mai bogată decât povestirea sau închipuirea. Viaţa închide în scrinul ei lucruri care nu pot fi povestite!“[5] Profesorul este consternat  de agresivitatea cu care fusese „jupuit de atributele materiale de om“[6]. După ce a fost dezbrăcat într-un mod barbar, a fost „împins într-o cameră strâmtă şi întunecoasă, iar uşa a fost trântită cu un gest inuman. Zgomotul acela a răsunat în sufletul meu ca piatra răsturnată peste un mormânt. Fusesem înmormântat de viu“[7]. Sentimentul este cel al deplinei singurătăţi în mijlocul infernului, care va reveni ca un laitmotiv de-a lungul întregii confesiuni. 

În celulă este întâmpinat de un bec care răspândea în întreaga cameră „o lumină de sineală.“ „Muncitorul“, simţind că noua sa victimă ar vrea să se destindă pentru câteva momente, îi comunică că nu are voie să adoarmă. Observăm că Mironescu îl numeşte pe gardian „muncitor“. În primele secole ale creştinismului, prin acest termen era denumit cel care îi supunea pe creştini la chinuri inimaginabile (aruncarea de viu în smoală, tăierea corpului cu fierăstrăul etc). Mironescu, urmând acest sens, precizează că limbajul eclezial are „ciudate şi tulburătoare taine“. 

Pentru a se convinge că-i sunt respectate ordinele, prin „ochiul magic“, din două în două minute, „muncitorul“ îşi supraveghea victima. Cu toate acestea, o linişte i-a cuprins fiinţa gândindu-se că Şerban (fiul său) şi Sandu Tudor se aflau şi ei într-o celulă în apropiere. Dar, în curând şi această mică bucurie se risipi. „Ca şi cum călăii şi-ar fi dat seama că ne simţim unii pe alţii, i-au dus în altă parte, şi astfel m-am trezit într-o izolare totală“[8]. 

Singur, smuls din rădăcinile existenţei sale cotidiene, o serie de gânduri negre îi cuprinsese fiinţa. Înţelegea că, pentru un timp, soţia şi fiica vor rămâne fără niciun sprijin moral şi financiar. Cercetându-şi sufletul, vedea despărţirea ca fiind de scurtă durată, prin urmare, la gândul apropiatei revederi, se îmbărbăta să reziste noii încercări. Cu toate acestea, preocuparea majoră o reprezenta fiul. Şerban, fără experienţă de viaţă, era nevoit să treacă alături de părintele său prin iureşul închisorii. Instinctul îi spunea că băiatul, în vârstă de douăzeci şi trei de ani, nu era pregătit, sub nici o formă, să facă faţă situaţiei. 

Liniştea „de mormânt“ fusese în cele din urmă tulburată de „trântituri de uşi, o tehnică specială de intimidare, de menţinere a unor spaime organice, care să pătrundă în sufletul omului, încordări istovitoare de fiecare minut. Zăvoare, zăvoare şi uşi trântite, zgomote de infern, care îmi vor trece ani de zile prin inimă ca nişte cuţite. Şi nu poţi să strigi, nu poţi să te plângi, nimeni nu-ţi poate da un pic de ajutor. Suntem mai rău decât nişte naufragiaţi. O ştiu şi nu-mi fac nicio iluzie. Mă tulbură însă agresivitatea, atmosfera de ură de o densitate, de o toxicitate pe care le resimt până în măduva oaselor. Mila lipseşte aici cu desăvârşire. Dar sunt lucruri care nu se pot explica în cuvinte obişnuite, omeneşti. Ele se trăiesc şi atâta tot. Secrete personale de viaţă cu care pleci, fără să le poţi împărtăşi, dincolo, pe tărâmurile vieţii celeilalte. [...] Morminte care se deschid şi care se închid în vacarmul zăvoarelor. Zăvoare şi şoapte, ceva care îţi dă senzaţia de suspiciune şi de punere la cale a unor lucrări care pot fi înspăimântătoare. Cuvinte, înadins proferate, de batjocură a celor sfinte, foarte greu de suportat, dar noi suntem aici pentru a îndura acest calvar!“[9] În aceste mărturisiri se simte conştiinţa martirului religios care ştie că suferă pentru propria-i purificare. 

După un timp, inculpatul, cu brutalitate, a fost introdus într-o cameră unde era aşteptat de doi tineri anchetatori. Vreme de câteva ore fu supus primului interogatoriu. Le povesti diverse fapte în care a fost implicat, şi evenimente la care a fost martor. Într-o primă instanţă, anchetatori, „tineri blonzi, frumoşi, plesnind de tinereţe, de viaţă“, îl ascultară, pe aşa numitul „inamicul lor numărul unu“, privindu-l „cu o agresivitate fiorosă“. În ciuda situaţiei neobişnuite „mă uit cu simpatie şi cu înţelegere la ei. În fond, ei sunt între ciocan şi nicovală. Li se înmânează o foaie de hârtie cu obligaţia să obţină anumite declaraţii, indiferent dacă sunt sau nu adevărate, cu riscul de a-şi pierde bucata de pâine dacă nu semnez“[10]. În cele din urmă, cei doi îi aduc la cunoştinţă învinuirile. Ceea ce îi cereau să declare şi să semneze i se părea inculpatului dea dreptul o absurditate. Pentru că refuză să semneze cei doi trec la bruscarea fizică a învinuitului. 

După prima şedinţă de anchetă, Mironescu este mutat într-o altă celulă. Noua încăpere, deşi era mai mare, era locuită de câţiva deţinuţi. Într-un colţ observă un deţinut care avea un comportament bizar. Convins fiind că urma să fie otrăvit, îl întâmpină pe noul venit cu bunătate, cerându-i să intervină la gardian, să fie mutat într-o altă celulă. În pofida faptului că făcea greva foamei, de ceva timp, „caralii“ nu-i satisfăcuseră doleanţa. Mironescu fu stupefiat de „ochii care mă imploră ca un animal rănit, şi, fără să scoată un cuvânt, cu întreaga lui fiinţă parcă mi-ar spune: fă ceva pentru mine“[11]. Un alt deţinut, aşezat „pe pat ca pe un catafalc,“ slab  „ca un cadavru, bolborosea încontinuu... «nu mă mai bateţi... nu mă mai chinuiţi în zadar... nu mă mai bateţi».“ Privindu-l observă că din ochii lui închişi curg mici şiroaie de lacrimi.“ Cu tulburare în suflet, profesorul concluzionă: „Aici plâng şi morţii!“[12] Deşi îşi dătea toată silinţa să evite orice motiv ca gardianul să-i facă observaţii „profund jignitoare, agresive,“ temnicerii erau astfel instruiţi încât chiar dacă „nu faci absolut nimic ei găsesc, inventează motive să-şi facă meseria.“ Oamenii aceştia sunt caracterizaţi ca având „spirit drăcesc“. După un timp, reflectând la întreaga situaţie, cu părere de rău, notează: „Câte calităţi irosite în slujba unor cauze atât de strâmbe!“[13]

În acest context Mironescu îl aminteşte pe un gardian cu un comportament uman. În acea „strictă, supravegheată şi apăsătoare atmosferă“, ducându-l într-o zi la anchetă, cu ochelari negri de tinichea la ochi, coborând o scară în formă de spirală, „în loc să se poarte cu mine de parcă aş fi un lepros sau cel mai mare duşman al lui, cum este aici obiceiul, îmi şopteşte: «Călcaţi cu grijă, să nu vă împiedicaţi. Eu vă sprijin, dar să nu cădeţi.»“[14] În acel spaţiu al dezumanizării, „şoapta aceasta era atât de umană!“. Plin de emoţie „din ochii mei [...] picură câteva lacrimi mari şi calde. Niciodată nu este totul pierdut“[15]. Prin urmare, închisoarea poate deveni şi un mediu de spiritualizare a fiinţei, de creştere a acuităţii sufleteşti, care determină omul să valorizeze maximal orice calitate a celuilalt, în cazul de faţă, mila.

Emoţiile din timpul anchetelor, mâncarea deplorabilă, mizeria, alături de programul „conceput ca o tortură fiziologică“ facilita şubrezirea corpului, deţinutul constatând că: „m-am topit“. Cu toate aceste tensiuni psihice, noua situaţie nu este resimţită „ca o slăbiciune, ci ca o purificare, ca o mare putere“[16].

În urma acuzaţiilor care i s-au adus, profesorul universitar a „recunoscut“, aşa zisele „crime împotriva statului“: „Fireşte, uneori, când au avut loc evenimete politice deosebite, cum au fost bunăoară cele din Ungaria şi Egipt, am vorbit şi noi despre acestea – de altfel ca absolut toată lumea, dar şi ca nişte oameni care o viaţă întreagă au practicat comunicarea şi controversa. Asta e cultura: discuţii şi controverse. Asta fac academiile, societăţile ştiinţifice, universităţile, cenaclurile literare, revistele, jurnalele. Asta am făcut o viaţă întreagă, am discutat şi am comentat, şi am interpretat“[17].

Anchetele se desfăşurau aproape zilnic, discuţiile prelungindu-se ore în şir. Analizându-se, observă că „tensiunea nervoasă este însă extraordinară. Mă mir că omul e în stare s-o suporte! Atenţia, veghea sunt paroxiste. Îmi dau perfect de bine seama că orice cuvânt de prisos, sau nepotrivit, poate avea consecinţe nefaste, noi arestări, sau noi complicaţii pentru cei arestaţi împreună cu mine“[18]. După ce interogatoriul din ziua respectivă se încheiase, Mironescu, revenit în celulă, ducea „o viaţă intensă, de neîntreruptă rugăciune“. Pentru a nu-şi pierde liniştea interioară, chiar şi în timpul anchetei rostea rugăciuni în gând. „Uneori, tânărul acesta îşi dă seama că se petrece ceva neobişnuit, că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă unul cu altul, că nişte demersuri ale lui pică în gol, că s-a angajat pe un anumit drum şi într-un mod inexplicabil, a nimerit în altă direcţie, dar astfel de situaţii rămân nelămurite. Ele se citesc numai pe feţele noastre“[19]. În cele din urmă, anchetatorul, cu nişte „ochii care sticlesc de ură, ca ochii de lup şi de şacal“, ajunsese să asculte cu „viu interes“ prelegerea universitarului.  

Pentru a se obişnui cu noul mediu, profesorul nu găseşte o altă soluţie „mai înţeleaptă“ decât să se gândească că „am murit pentru lumea de care am fost despărţit, trebuie să mă dezlipesc, în inima mea şi în gândurile mele, de tot ce mă leagă de o viaţă normală. [...] Tot ce era lumesc în mine trebuie eliminat. Văd bine, în asemenea condiţii nu se poate trăi decât printr-o simplificare maximă“[20]. Această ipoteză o întâlnim exprimată şi în Jurnalul fericirii a lui Steinhardt, care adoptând o metodă asemănătoare reuşeşte să supravieţuiască unui sistem concentraţionar.

Până şi somnul deţinuţilor era strict reglementat. Pe timpul nopţii celulele erau supravegheate, deţinuţii fiind obligaţi să doarmă cu faţa spre interiorul celulei şi cu mâinile deasupra păturii. 

Mironescu evocă şi momentul în care au fost scoşi la duş. „În grabă, într-o tensiune, într-o alarmă ca şi cum ar veni hunii peste noi, ca şi cum ar fi luat casa foc. Duşuri care nu funcţionează, ferestre sparte, o grabă, şi un adevărat haos. Atâtea trupuri goale, bărbăteşti, marchează o prezenţă, o forţă, o acumulare de energie explozivă. E ceva aspru de putere, în această nuditate, în aceşti muşchi dezveliţi, mobili, în această mulţime de picioare, de mâini, de degete, de ochi, de linii ca nişte tendoane care afirmă în spaţiu realităţi statuare, bolnavi însuflleţiţi. Aici nimic nu e mediocru sau vulgar, nimic nu e dezgustător, nimic nu e de idilă sau de reverie. E o prezenţă de putere, o afirmare a unei realităţi complexe, incontestabile. Aici nu e un tablou sau un spectacol, e o natură a omului într-o esenţialitate a ei, manifestându-se cu vigoare în toţi porii. […] În viaţa de afară simţim, bărbăţia e în suferinţă sau e o suferinţă sau e o funcţiune în declin, temă în anecdote sau de disperări. Acolo s-a născut freudismul, ca un oracol al neputinţelor şi inchietudinilor, ca un cititor în vise, în divagaţii şi obsesii descoperind, sub nume noi, vechi magii şi alchimii. Aici îmi dau seama că fără dragoste pentru natura noastră materială este cu neputinţă a organiza existenţa noastră morală. În puşcărie şi în mănăstire înţeleg că bărbăţia e sacră şi e o putere“[21]. Fragmentul este memorabil prin această pledoarie pentru trup, într-un moment în care corpul este zdrobit fără milă. De asemenea este interesantă înţelegerea valorii trupului în spaţiul carceral şi cel monahal, toposuri ale claustrării şi ale cenzurii. Mai ales că, în acest cadru, funcţia fiziologică devine o forţă morală.

În închisoare, convieţuirea unui număr mare de oameni pe un perimetru restrâns poate deveni „inimaginabil de complicată şi dificilă“ din cauza educaţiei, vârstelor, tabieturilor. La un moment dat, ca în legile fizicii mecanice, „materialul uman nu mai rezistă, crapă, plesneşte, sare în ţăndări, aceasta nu e o figură de stil. Bale, muci, degete murdare, lucruri murdare, pături infecte, zdrenţe, totul e atât de infect încât chiar fără nici o imaginaţie ai senzaţia că te mişti într-un iezer de puroi şi de marmeladă de microbi, răscolite de prodigioase nebăgari de seamă, de inconştienţe, uneori de iresponsabilităţi, chiar de curioase rele-voinţe. Oameni amestecaţi şi puşi să fiarbă împreună într-o oală de cele mai mici dimensiuni posibile“[22]. În asemenea circumstanţe, ca atmosfera să nu devină un vacarm, singura soluţie e „să-i iubeşti pe toţi ca Sfântul Damian Leprosul.“ Şi dacă miracolul iubirii se întâmplă, „în lumina aceasta a dragostei, unul e ca un copil al tău, altul ca un frate iubit, un altul ca un tată neajutorat. Nimic nu mai e greţos, respingător“[23]. Ca semn că liniştea interioară s-a instalat, „în substanţa fiinţei sale simţi o pace, o răbdare, un echilibru, o putere“[24].  

    

Dintre toate „bucuriile“ vieţii, în închisoare profesorul a tânjit cel mai mult după  muzică. În spaţiul sumbru al celulei a descoperit că muzica „e un aliment necesar, esenţial al fiinţei noastre“. Când un deţinut ştia să cânte, simţea o înalţare sufletească asemenea unui „susur, ca un zefir de melodie“. Cu ajutorul vibraţiei înalte, pe care numai muzica o putea produce, în bieţii deţinuţi avea loc trezirea unor puteri care până atunci parcă „dormitau“, insuflându-le „nădejdi, speranţe din care se revărsau dulci şi salutare bucurii“[25]. Spaţiul torţionar capătă treptat „virtuţile pustiului pentru anahoret“, fiind locul „tăcerii, al liniştii, al realităţilor interioare“. 

Alexandru Mironescu aminteşte şi de izolările pe care unii deţinuţi „indisciplinaţi“ erau nevoiţi să le suporte. „Neagra“ era denumirea celulei în care un deţinut era pedepsit să vieţuiască vreme de câteva zile în condiţii cu totul inumane. În această cameră nu exista pat, saltea sau alte necesităţi. Deţinutul, sumar îmbrăcat, primea două zile doar apă şi a treia zi raţia alimentară pe jumătate. De obicei, această cameră se afla la beci, nefiind iluminată sau încălzită, chiar şi pe timpul iernii. 

În încercarea de a spiritualiza spaţiul infernal, memorialistul face analogia dintre celulă şi locul de nevoinţă al schimnicilor: „Aici nu e vântul care ca nişte limbi de foc flambează toată ordinea naturală, dar e zăvorârea aceasta care proclamă solemn deşertăciunea tuturor celor lumeşti“[26]. În acel spaţiu al claustrării „obiceiurile devin simple şi aspre, dar mai subtile şi întraripând virtuţile sufleteşti“[27]. Profesorul reflectând asupra câtorva aspecte existenţiale, ajunge la concluzia că, dacă în viaţa unui om în libertate „accentul cade pe a trăi,“ pe dimanica expansivă a lucrurilor materiale, în închisoare – „cade pe a gândi, pe nevoia de a te ruga“. Şi astfel se declanşează „o luptă aprigă, înflăcărată cu tine însuţi, îmbrăţişată cu tine însuţi, în azurul de safir la văzduhul interior. […] Lacrimile sunt aici ca seva care urcă în muguri, iar pe dinlăuntrul tău totul se leagă şi totul parcă înfloreşte“[28].

În ultimii doi ani şi jumătate de detenţie, Alexandru Mironescu a avut marea bucurie de a asculta, de la alţi deţinuţi, un număr impresionant de poezii. Astfel făcu „o concentrată baie de poezie“: „Toată lumea, aproape, ştia poezii – unii sute de poezii pe de rost“. Pe marginea textelor aflate „la mare cinste“ se iscau discuţii critice. În felul acesta, analizele amănunţit realizate au avut meritul de a-l conduce „într-un laborator intim al creaţiei poetice, cum nu se întâmplă la o simplă lectură, şi îţi dai seama pe viu, de tot travaliul poetului, de caratele fiecărui cuvânt, ale fiecărei expresii, de instinctul, de simţul acela uimitor de a alege forţa cea mai mare de expresie, cea mai bogată de înţelesuri, în împlicaţii cu rezonanţe nesfârşite“[29]. Poeziile în închisoare erau comunicate „prin pereţi, prin conductele de la calorifer, bătute la morse“. Dar, de cele mai multe ori, din cauza metodelor empirice de comunicare, textul original se deforma, restaurarea unui vers sau a unui poem, în acel cadru, era dea dreptul „o încântare“.

În închisoare Alexandru Mironescu a regretat cel mai mult că nu ştia pe de rost psalmi, rugăciuni, şi texte din Scripturi. Mare i-a fost uimirea când a constatat că mulţi dintre deţinuţi cunoşteau pe de rost Evanghelia după Ioan, Apocalipsa, Psaltirea. Aceştia rosteau textele sacre „nu ca nişte nebuni, ca nişte maniaci, ci ca nişte purificaţi, simplificaţi la maximum după ani şi ani de teribilă detenţie!“[30] Într-una din nopţi, mare i-a fost uimirea, când a sesizat un fapt cu totul inexplicabil. Un coleg de carceră, înaintat în vârstă, recita psalmi în şoaptă, chiar şi în timpul somnului, semn că omul atinsese desăvârşirea spirituală: „Sufletul lui era mobilat cu psalmi, adică cu cea mai splendidă poezie şi frumuseţe născută din raporturile de dragoste şi de suferinţe dintre om şi Dumnezeu. […] Un astfel de om  care şi-a însuşit, care a absorbit toată mireasma asta duhovnicească ridicată din inima celor care l-au iubit pe Dumnezeu, cum noi ăştia iubim păcatul, nu mai are nevoie de nimic şi poate trăi, şi muri în linişte oriunde!“[31]

În anul 1963, Alexandru Mironescu a fost eliberat împreună cu alţi deţinuţi politici. Într-una din zile, temnicerul i-a ordonat pe neaşteptate să-şi facă bagajele. Ieşirea din închisoare este  percepută ca fiind finalizarea unei iniţieri. Fără această experienţă, el nu ar fi reuşit să urce pe scara ascensiunii sale spirituale. Eliberarea este echivalată cu o adevărată sculare din morţi, dându-i-se întreaga încărcătură mistică: „Iar în ziua aceea, venind spre casă, îmi ziceam în sinea mea, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate câte am învăţat: «Şi mormintele s-au deschis, şi multe trupuri ... s-au sculat ... ieşind din morminte...au venit în cetate şi s-au arătat multora...»“[32].

Cu toate că în urma pseudo-proceselor, o parte din intelectualitatea românească a fost trimisă în închisoare, privarea de liberatate le-a remodelat fiinţa celor mai mulţi dintre ei. Reflecţiile lui Alexandru Mironescu despre libertate sunt concludente în acest sens: „Libertatea e faptul cel mai misterios din câte îmi pot închipui. Libertatea are în ea şi ceva fără măsură, ceva care refuză condiţiile, de unde primejdia anarhiei inclusă în ea. Pe plan duhovnicesc e legată de dragoste: libertatea dragostei! Altfel libertatea devine un soi de simulacru, de sinucidere: faţa satanică a dragostei. Puşcăria, în chip paradoxal, este o înaltă şcoală a libertăţii“[33].

Ca o concluzie a analizei succinte făcute acestui volum memorialistic, observăm că Alexandru Mironescu a continuat să-şi exerseze vocaţia de scriitor chiar şi atunci când îşi rememorează propria durere, realizând, involuntar, distilarea suferinţei prin mecanismele literaturii. Viziunea este cea a unui credincios care încearcă să supravieţuiască persecuţiilor prin apelarea la modelul cristic şi la martiriul creştinilor din primele secole. Imaginea închisorii ca loc al spiritualizării este o indicaţie că autorul s-a împăcat cu tenebrele vieţii sale de atunci.

Dr. Camelia Suruianu

---

[1]Alexandru Mironescu, Floarea de foc, Editura Elion, Bucureşti, 2001, p. 178.

[2]Ibidem., p. 124.

[3]Ibidem., p. 159.

[4]Idem.,

[5]Ibidem., p. 161.

[6]Idem.,

[7]Idem.,

[8]Ibidem., p. 162.

[9]Idem.,

[10]Ibidem., p. 171.

[11]Ibidem., p. 177.

[12]Ibidem., p.178.

[13]Idem.,

[14]Ibidem., p. 179.

[15]Idem.,

[16]Ibidem., p. 180.

[17]Ibidem., p. 185.

[18]Ibidem., p. 186.

[19]Idem.,

[20]Ibidem., pp. 218, 219.

[21]Ibidem., pp. 247, 248.

[22]Ibidem., p. 293.

[23]Idem.,

[24]Idem.,

[25]Ibidem., p. 298.

[26]Ibidem., p. 299.

[27]Idem.,

[28]Idem.,

[29]Ibidem., p. 320.

[30]Ibidem., p. 434.

[31]Idem.,

[32]Ibidem., p. 467.

[33]Ibidem., p. 397.