Bartolomeu Valeriu
Anania, în prefaţa la volumul de Acatiste al lui Daniil Sandu Tudor, tipărit în anul 1997, susţine că în
interiorul „Rugului Aprins“ au existat două grupuri: unul literar şi unul
duhovnicesc, însă „Voiculescu era singurul care aparţinea ambelor grupuri,
literar şi duhovnicesc.“[1]
De asemenea, consideră că marea poezie voiculesciană îşi are rădăcinile
creaţiei în jurul anului 1950, când poetul începe să frecventeze reuniunile
spirituale de la
Mănăstirea Antim din Bucureşti, iniţiate de Sandu Tudor.
„Prin mijlocirea acestor reuniuni, el se iniţiază şi apoi se adânceşte în
literatura filocalică şi face din isihasm nu numai un obiect de studiu, ci şi
universul unei aventuri spirituale din care poezia sa va beneficia din plin
[...] Poeziile care îl reprezintă cu adevărat pe marele poet religios V.
Voiculescu au fost scrise între 1949-1958. O parte din ele au fost publicate,
în 1983, sub titlul convenţional Clepsidra.“[2]
Afirmaţiile lui Bartolomeu Valeriu Anania referitoare la impactul „Rugului Aprins“ asupra
operei lui Vasile Voiculescu sunt întărite şi de Zoe Dumitrescu-Buşulenga:
„Pentru Vasile Voiculescu, Rugul Aprins
a însemnat ucenicia trăirii isihaste, pregătitoare pentru martirajul care avea
să-i încununeze existenţa.“[3] Amintirile
sale ne restituie un portret hieratic al poetului din acea vreme, semn al
urcuşului spiritual pe care Voiculescu îl parcurgea atât în interioritatea sa
cât şi în poezie: „Când l-am văzut ultima oară pe Vasile Voiculescu era în anii
’50, în acei ani și-a scris cele mai multe din poemele postumului volum Clepsidra. Ne aflam, într-o seară,
câțiva prieteni ai lui Petru Comarnescu (printre care și Ionel Jianu), la Apostol Apostolide,
faimosul (pe atunci) chelner, meloman rafinat și colecționar de reală calitate.
La un moment dat, pe când priveam și comentam noi, în camera din fund,
Luchianii amfitrionului, am văzut intrând în camera din față un bărbat cu o
înfățișare uimitoare. Înfășurat în tăcere, s-a așezat pe un scaun lângă
pick-up-ul la care gazda i-a pus spre ascultare Sonata pentru vioară și pian de
Cesar Frank. Sprijinindu-și ușor pe mâna dreaptă capul, noul venit a rămas
nemișcat, lăsându-ne să-l privim în voie, de departe. Vibra, parcă, în jurul
acestei figuri de mag, o aureolă nevăzută. Mâna părea transparentă în lumina
scăzută a camerei, iar capul christic, cu părul și barba sură, radia o liniște
ciudată, îngemănată cu o concentrare dramatică, ce trecea dincolo de percepția
noastră comună. A ascultat muzica și a plecat în aceeași tăcere în care venise.
Erau anii Rugului Aprins, fără de
care nici biografia, nici opera târzie a poetului n-ar putea fi înțelese.“[4]
În volumul postum Călătorie spre centrul inimii sunt incluse câteva poeme dedicate
unor membri ai „Rugului Aprins“ (părintelui Sofian Boghiu, profesorului
Alexandru Mironescu, părintelui Bartolomeu Valeriu Anania, părintelui Andrei
Scrima, Părintelui Daniil Sandu Tudor), care mărturisesc atât despre prietenie
cât şi despre o comuniune în duhul unor învăţături tainice, înţelese şi
practicate în întrunirile grupului.
Întâlnirea cu gruparea
„Rugul Aprins“ survine într-un moment de cotitură în viaţa sa. După moartea
soţiei survenită în anul 1946, scriitorul şi-a schimbat felul de viaţă, „s-a sihăstrit,“ după cum
afirmă fiul acestuia. Ieşea numai „pentru
plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu,“ ducea o viaţă lipsită de comodităţi
normale. Această asceză impusă de durerea pierderii soţiei, la care se adăuga
angoasa instabilităţii vremurilor, excluderea din viaţa publicistică, a
favorizat o deschidere a lui Voiculescu spre învăţătura isihastă promovată la Antim. Astfel ne explicăm, la
nivelul datelor biografice, impactul profund pe care „Rugul Aprins“ l-a avut
asupra sa şi asupra operei sale. Desigur, conjuncturii i se adaugă fondul
sufletesc al scriitorului, care a rezonat la această viziune spirituală.
Potrivit afirmaţiilor lui Valeriu Anania, dintre scriitorii reprezentanţi ai „Rugului
Aprins,“ Vasile Voiculesu şi-a apropriat cel mai mult învăţătura mistică
isihastă, transpunând-o în poezia din ultima parte a vieţii. În culegerea de
eseuri Din spumele mării, în
capitolul „Poezia religioasă modernă, mari poeţi de inspiraţie creştină,“
constată că: „Expresia cea mai înaltă şi mai pură a credinţei şi a
sentimentului religios din întreaga literatură română se află în opera marelui
poet Vasile Voiculescu. [...] Prin meditaţie şi prin exerciţiile spirituale ale
isihiei el depăşeşte starea de extaz şi se ridică până la aceea de entaz, adică
[...] la întâlnirea eu-lui cu Logosul. Rodul literar al acestei experienţe,
sau, mai precis, expresia ei artistică este ciclul Ultimele sonete închipuite ale lui Scakespeare în traducere imaginară
de V. Voiculescu, poezii care, după părerea mea, nu pot fi pe deplin
înţelese fără considerarea isihiei.“[5]
