Tomosul de canonizare a Sfântului Ştefan cel Mare. Tetraevanghelul de la Humor (1473)

TEOCTIST
Din mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Bucureştilor,
Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei
şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române

Prea iubitului cler şi dreptcredincioşilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române, har, milă şi pace de la Dumnezeu, Părintele luminilor, iar de la noi, Patriarhiceşti binecuvântări.

Cuvios lucru este şi plin de folos duhovnicesc pentru credincioşii Bisericii de a se arăta plini de evlavie, a cinsti şi a pomeni, prin slujbe şi prin cântări, pe cei ce s-au arătat bineplăcuţi lui Dumnezeu în viaţa lor pământească. Lauda care se dă celor ce trăiesc în chip virtuos se îndreaptă către însuşi Dumnezeu, de la care izvorăşte oamenilor toată virtutea, precum ne învaţă Sfântul Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul: „iar lauda celor bune înflăcărează şi îndeamnă pe credincioşi”.

„Când se laudă dreptul se veselesc popoarele”, glăsuieşte proorocul David. Dar lauda binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare ne produce nu numai bucurie duhovnicească, ci şi îndemn puternic pentru grija mântuirii sufleteşti. Fiecare dintre dreptmăritorii creştini sunt datori să cinstească şi să laude, după cuviinţă, pe cei ce au vieţuit cu dreaptă credinţă şi fapte bineplăcute lui Dumnezeu, pentru că lauda este plata virtuţii şi cel ce laudă virtutea laudă pe însuşi Dumnezeu.

Prin asemenea fapte virtuoase a strălucit dreptcredinciosul Voievod Ştefan cel Mare, care a cârmuit Ţara Moldovei 47 de ani, înarmat cu platoşa credinţei în Dumnezeu, cu cea a postului şi rugăciunii şi cu multe fapte ale dragostei creştine închinate Bisericii şi poporului său; a zidit un foarte mare număr de biserici şi mânăstiri, înzestrându-le cu cele necesare sfintelor slujbe, ca un purtător de biruinţă a luptat cu preţul vieţii sale până la jertfelnicie pentru apărarea hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti fiind numit apărător al creştinătăţii, a miluit pe săraci şi a răsplătit pe luptătorii oşteni, a arătat îndurare şi pe cei greşiţi i-a îndreptat.

Smerenia noastră împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privind la vieţuirea jertfelnică pentru credinţă şi neam a dreptcredinciosului Voievod bineplăcut lui Dumnezeu, la faptele şi împlinirile lui şi purtând grijă de folosul obştesc al credincioşilor, iar pe de altă parte ţinând seama de cele arătate de către Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, care a cerut ca amintirea zilei trecerii la cele veşnice a Marelui Ştefan, să fie aşezată ca zi de pomenire a Sfântului,

Urmând obiceiul obştesc al Bisericii şi rânduielilor dumnezeieştilor părinţi dinaintea noastră, făcut-am cunoscut ca să dea binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare cinstirea cuvenită bărbaţilor sfinţi.

Pentru aceasta, urmând rânduiala canonică şi sinodală

şi chemând în ajutorul nostru Puterea Celui Prea Înalt,

HOTĂRÂM:

Ca de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor,

Voievodul Ştefan cel Mare al Moldovei
să fie pomenit laolaltă cu bărbaţii cei cuvioşi şi Sfinţi ai Bisericii,

cinstindu-se cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 2 iulie,

fiind înscris în sinaxar, cărţile de cult şi calendarul Bisericii noastre cu numele

„DREPTCREDINCIOSUL VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT”.

Spre veşnică cinstire, dovadă şi încredinţare despre cele ce am hotărât,

s-a întocmit acest Tomos Patriarhal şi Sinodal de Canonizare

spre a fi adus la cunoştinţa credincioşilor şi clerului Bisericii Ortodoxe Române

şi tuturor evlavioşilor români, oriunde ar trăi aceştia.

Dat în Bucureşti, anul mântuirii 1992, luna iunie, ziua a douăzecea.

Sursa:

http://www.stefancelmare.ro/

Faptele, Preasfintite, nu oala cu lapte!

De câţi ani sunteţi în Sfântul Munte?

Din 1926.

Deci 76 de ani.

Eh, nu anii, părinte… Faptele! Vezi cum scrie istoria ceea cu pustnicul acela cu laptele: “Preasfinţite, faptele, nu oala cu laptele!” Ştiţi istoria aceea cu pustnicul…

Nu ştim.

Nu ştiţi? Era un pustnic aproape de un sat, aşa, pustnic sfânt. Acuma, o femeie, aproape de Paşti, ce s-o gândit: “Măi, săracul pustnicul acela, să-i duc o oală de lapte, să aibă şi el pentru Paşti, să beie oleacă de lapte dulce.” Dar chestiunea aceea era vineri, în Vinerea Mare. Acum bate ea acolo la poartă, la pustnic, şi când o venit acela i-o dat oala cu laptele. Da’ i-o spus: “Fă bunătate, toarnă laptele în ceva şi dă-mi oala înapoi”. Pustnicul o intrat în casă, o căutat un ceaun, da’ n-o găsit nimic. S-o întors, o băut laptele în faţa femeii şi apoi i-o dat oala înapoi.

Femeia, când o văzut ce face pustnicul, s-o smintit. S-a dus acasă, a spus şi în dreapta şi-n stânga, acolo era şi episcopia, mitropolia, până o ajuns vorba şi la mitropolit… S-o scandalizat toţi:

“Auzi tu, în Vinerea Mare să bei lapte şi spui că eşti pustnic, călugăr. Noi am crezut că omul ăsta-i sfânt, dar ăsta-i cu desăvârşire zăpăcit. Să-l scoatem afară!”

Acuma, când au ajuns la episcop, că toţi s-au dus la el, le-a zis acesta: “Să-i spuneţi să vină la judecată după ce au trecut Sfintele Paşti!” S-au dus şi i-au spus. Acuma, dacă s-o dus şi i-o spus, pustnicul, când o plecat de la peşteră, o prins un leu, s-o suit călare şi a luat şi un şarpe cu el, ca cum ar fi un bici, să-l bată pe leu ca să meargă. A ajuns în oraş, a întrebat: “Unde-i Mitropolia?” “Uite, aicea.” S-o dus acolo, l-o legat pe leu de o poartă şi pe şarpe l-o pus de gât, aşa, ca cum ar fi bici. Oamenii, când l-o văzut: “Măi, ce-i cu aia, ce-i atârnă?” Toţi au fugit în dreapta, stânga…

Eh, l-o dus acolo; mitropolitul şi acei care l-o pârât îl aşteptau ca să-l judece, “cum o îndrăznit el să spurce sfânta şi marea zi, Vineri, să beie lapte?” Acuma, i-o spus cutare, apoi “de ce, cum ai îndrăznit?”, o început acolo discursurile lor, el cine ştie ce o fi zis, “iertaţi-mă, părinţilor”… Da’ stând acolo, era o femeie cu un copilaş în braţe, copil mic, şi pustnicul îl întreabă pe băiat: “Măi copilule, cine eşti? Cine-i tata tău?” El răspunde: “Preafericitul Părinte e tata meu”. Când o auzit asta, toată lumea, eh, o rămas toţi ca trăsniţi.

Nu putea să vorbească copilul, era mic.

Era mic, în faşă, cum se cheamă, da. Eh, acuma, după aceea, pustnicul s-o întors spre episcop şi i-o zis: “Ei, părinte mitropolite, faptele, nu oala cu laptele!”

Vezi, mulţi dintre sfinţi erau la înălţime, da’ făceau câte o neghiobie ca să nu-i socotească lumea sfinţi, că dacă te socoteşte lumea sfânt, de-acuma se instalează în sufletul tău înălţarea minţii şi ai căzut. Deodată ai căzut.

De aceea, Sfinţii Părinţi, care erau apropiaţi de Dumnezeu, niciodată nu se arătau că-s sfinţi. Cutare părinte era sfânt, dar niciodată în lume nu se mândrea, că aceea-i cea mai mare primejdie, căderea orişicăruia. Că lumea zice că eşti sfânt, cutare, şi apoi de-acuma tu, ca om, zici: “Vezi, nu sunt ca cutare şi ca cutare.” Eh, dacă ai gândit aceea, ai şi căzut. “Smeritu-m-am şi m-am mântuit”. (Conv. cu părinţi din Schitul Lacu, 9-11-2002)

(extras din Staretul Dionisie – Lumea si vremurile de pe urma – Vol. 2)

Prof Nae Georgescu despre detractorii lui Eminescu de la Dilemateca lui Plesu: IOANA BOT, SAU PUŢINISMUL LA PÂNDĂ ŞI ÎN ACŢIUNE

Atingându-mă în trecere de numele D-nei Ioana Bot în legătură cu reacţia dumisale la facsimilarea manuscriselor eminesciene, îmi revăd, din scrupule de ateliar, fişele pe care mi le-a prilejuit – şi revin asupra clasificării în care am încadrat-o (desigur, provizoriu). „Puţiniştii” sunt, pentru mine, cei care excelează cu câte puţin din toate; le-am dat numele de la cărţile lui Al. Graur, puţine, subţiri, aducând în domeniul limbii informaţii de peste tot („Puţină aritmetică”, etc.), cenzurând acerb, citând enorm din autori cât mai îndepărtaţi şi necunoscuţi, bazându-se pe conceptele altora, pe schemele şi teoriile altora pe care le adaptează la realităţii despre care scriu, câştigând autoritate şi exercitându-şi-o energic, adică: puţină gramatică – dar pentru toţi, etc. (voi mai reveni asupra definiţiei; Sextil Puşcariu are sinteze monumentale despre „Limba română”, D.Caracostea a scris „Expresivitatea limbii române”, o carte de referinţă, Al. Rosetti are „Istoria limbii române”, Iorgu Iordan însuşi are tratate despre limba română exemplare – dar Al. Graur, contemporanul lor, cenzurează cu recenzii, note, emisiuni de radio, referate editoriale etc…). Punctul maxim de referinţă al lor, al „puţiniştilor”, poate fi considerat însuşi Titu Maiorescu, puţinătatea operei dându-i acest drept, pe care i-l întăresc, însă, şi adoptarea, adaptarea şi vehicularea în cultura română a celebrei teorii privind formele fără fond, şi pasiunea pentru citaţiuni, înclinarea către pedagogie (naţională), adaptarea unui tratat de logică din filosofi străini la cerinţele învăţământului românesc, etc. (desigur, iarăşi trebuie să revin; ca să reuşească, „puţiniştii” trebuie să fie puţin numeroşi – Maiorescu a fost aproape singur: când sunt mulţi ei devin verbigeranţi, abuzează de ironie şi – ca în zilele noastre – de expuneri televizate unde se fixează strict în scaunul moralităţii publice lansând, de pildă, apeluri scurte dar cuprinzătoare, etc.). Puţiniştii sunt neapărat enciclopedişti – şi în cultura noastră, care a ratat definitiv, pare-se, momentul enciclopedist al secolelor XIX-XX, sunt foarte stimaţi, respectaţi, chiar temuţi pentru aerul de erudiţi pe care şi-l cultivă cu mare grijă.

De ce-am inclus-o pe Ioana Bot în categoria „Puţiniştilor”? Păi, iată de ce: din anul 2001, de când a scos cartea aceea fulgurantă: „Mihai Eminescu, poet naţional român”, Istoria şi anatomia unui mit cultural (Ed.Dacia) o tot aştept să revină cu precizări, cu sinteze cât de cât cuprinzătoare, cu îndreptări cel puţin – şi văzând că marea creaţia a dânsei a devenit, apoi, pipeta cu otravă din revista „Dilemateca” i-am făcut această imagine de aşteptare.

În timp ce Biserica Ortodoxă Română pregăteşte canonizarea lui Andrei Şaguna, presa maghiară aduce grave jigniri memoriei ilustrului ierarh

De ce nu ne place de Saguna?

Citesc cu interes disputele legate de acordarea unor denumiri de strazi si constat cu bucurie
ca în Sfântu Gheorghe mai exista oameni curajosi care îndraznesc sa propuna redenumirea strazii Andrei Saguna, desi numele exista în continuare ca denumire a pietei din fata bisericii românesti situate în strada Varadi.

La vremea respectiva, când numele lui Andrei Saguna a fost propus ca denumire de strada,
am fost consternat de stire. Opinia mea este în continuare aceea ca nu este permis ca Andrei Saguna sa fie glorificat în orasul Sfântu Gheorghe, nu este permis ca strazile si pietele publice sa-i poarte numele, deoarece în perioada luptei maghiare pentru libertate de la 1848-1849, acesta si-a asumat un rol care aproape ca atinge granita unei provocari deschise si nu serveste la convietuirea româno-maghiara.

Când secuiul care îsi cunoaste propria istorie si cultura – vede denumirea de strada Andrei
Saguna, când vede statuia acestuia, se gândeste: înca mai suntem cetateni de rangul al doilea? Înca mai putem fi umiliti? Nu a fost suficient? Vazând acest lucru, secuiului i se amplifica sentimentul ca trebuie sa lupte pentru autonomia teritoriala, pentru obtinerea autoguvernarii locale, deoarece nu se tine cont de sentimentele sale nationale. Aceasta idee este generala, deoarece desi maghiarii de aici au fost privati, în urma cu 90 de ani, de patria lor milenara, de cunostintele despre adevarata lor istorie, fiecare secui stie ca lupta maghiara pentru libertate a fost una din luptele superioare din Europa. Pentru înabusirea acestei lupte s-au aliat doua imperii, cel austriac si cel rusa. Si poporul din Trei Scaune a participat la lupta, derulând o lupta de autoaparare fara precedent.

Aici intervine Andrei Saguna, din cauza caruia secuii din Scaunul Sepsi, printre care si cei
din Sfântu Gheorghe, au trebuit sa lupte – la 3 februarie 1849 – cu cazacii. Oare cui ar trebui sa i se multumeasca pentru acest lucru? Cititorul poate presupune cui. Lui Andrei Saguna, episcopului ortodox, care s-a ocupat de organizarea si desfasurarea interventiei militare a rusilor! Initial, conducatorii români au respins interventia militara rusa, însa Saguna a reusit sa-i induca în eroare.

Nu este întâmplator nici faptul ca atunci când în aprilie 1849, guvernul ungar i-a amnistiat pe toti, Saguna nu a beneficiat de acest lucru. Raspunsul este unanim: în primavara anului 1849 guvernul ungar nu a putut ierta tradarea de patrie, chemarea trupelor straine în Transilvania.
Cunoscând cele de mai sus, merita formulata întrebarea: cum au ajuns în ultimii 15 ani
maghiarii sa aprobe la Sfântu Gheorghe – locuit în procent de 76,5% de maghiari – amplasarea unei statui dedicate lui Saguna? Iar totul a culminat si cu o denumire de strada. Aceasta statuie se afla la câteva sute de metri de locul proclamarii autoapararii zonei Trei Scaune.

Semnatarul acestor rânduri este de parere ca amplasarea la Sfântu Gheorghe a statuii lui
Saguna putea fi obstructionata la mijlocul anilor 90. Cel care afirma contrariul, nu spune adevarul.

Denumirea strazilor si institutiilor orasului cu nume ale unor personalitati cu manifestari
antimaghiare si amplasarea de statui în memoria acestora nu depinde întotdeauna de nationalistii români (extremisti), ci depinde deseori de iresponsabilitatea maghiarilor, de lipsa lor de pregatire si de cunostintele istorice deficitare.

Conducatorii minoritatii române locale trebuie sa înteleaga faptul ca noi respectam
sentimentele românilor care s-au stabilit în Sfântu Gheorghe, însa nu acceptam ca strazile sa primeasca numele unor persoane care au adus jigniri la adresa locuitorilor secui indigeni. Fiecarui om lucid – indiferent de nationalitate – trebuie sa-i fie clar ca într-un oras secuiesc, o piata publica nu primeste denumirea de Saguna, iar acestuia nu i se dedica statui. Nu putem face altceva decât sa speram ca membrii maghiari ai consiliului nu vor vota ca niste mici pionieri, ci se vor gândi de zece ori înainte sa autorizeze amplasarea unei statui sau acordarea unei denumiri de strazi.

Sursa: cotidianul Haromszek, editia 5984 din 18.05.2010, autor Kadar Gyula

Presa maghiară din România îi execută încă o dată pe Horea, Cloşca şi Crişan

Ce înseamna numele lui Horea, Closca si Crisan?

Semnatarul acestor rânduri nu crede ca denumirea unei strazi cu numele conducatorilor tarani de mai sus ar servi la convietuirea pasnica, mai ales când aceasta denumire ar înlocui-o pe cea care poarta numele regelui Attila. Orice român si secui cinstit, care cunoaste istoria Tarii Transilvaniei, stie ca hoardele de tarani conduse de cei susnumiti au ucis cu o cruzime de nedescris mii de maghiari transilvaneni fara aparare. Cunoscând toate acestea, pot afirma linistit urmatoarele: conflictele interetnice nu sunt generate de cei care propun schimbarea denumirii strazii, ci de cei care, în scopul umilirii maghiarimii, sustin cauza unor astfel de denumiri.

Poate fi o bucurie sa vezi în Sfântu Gheorghe numele unor oameni pe a caror activitate s-a
uscat sângele unor maghiari nevinovati? Sunt sigur ca nici românii nu s-ar bucura daca ar cunoaste adevaratul trecut.

Sursa: cotidianul Haromszek, editia 5988 din 22.05.2010, autor Kadar Gyula