Talcuire a Sfantului Teofilact pentru ecumenisti si eretici

Deci darul nu e al celui ce voieşte, nici al celui ce aleargă, ci al lui Dumnezeu celui ce miluieşte.(Rom. 9,16)

Isaac - zice - voia într-adevăr să blagoslovească pe Isav, şi Isav alerga în cîmp ca să capete vînat şi, prin acela, să fie blagoslovit, precum e scris la Fa­cere: „A zis lui (Isaac lui Isav): Ieşi în cîmp şi vînează-mi vînat! Şi s-a dus Isav în cîmp ca să vîneze pentru tatăl său" {Facerea 27:4, 5). însă Dumnezeu, cu judecată dreaptă, a făcut să dobîndească blagoslovenia Iacov, fiindcă era vrednic de ea cu adevărat. Prin aceste cuvinte, se pare că Apostolul surpă stăpînirea de sine a omului [libertatea, n. m.], dar nu e aşa. Ci - precum de­spre o casă s-ar zice că totul este al meşterului care a zidit-o, măcar că zidarul are nevoie de materiale şi de oameni pentru a zidi - tot aşa zicem şi despre om că totul este al lui Dumnezeu, cu toate că Dumnezeu are trebuinţă şi de voinţa şi de osîrdia omului. Dar, fiindcă Dumnezeu isprăveşte, şi încununează şi osîndeşte, atunci zicem că totul este al lui Dumnezeu.



Coresi spune că Apostolul grăieşte aici despre cel ce voieşte şi aleargă fără a avea însă dreapta credinţă şi cunoştinţă. Pentru că cel ce aleargă aşa nu se miluieşte, iar cel ce aleargă cu dreaptă credinţă şi cunoştinţă se miluieşte. Iar Dumnezeu 1-a miluit pe Iacov şi i-a dat lui blagoslovenia lui Isav cu dreptate, fiindcă Iacov s-a făcut întîi-născut al lui Isaac, cumpărînd acest drept de la Isav pentru pîine şi pentru puţină fiertură de linte, cum mărturiseşte Scrip­tura {Facerea 27).

Iar Isav mai înainte închipuia norodul Israilitean, iar Iacov pe cel din „neamuri" al Creşti­nilor. Iar mila cu care ne miluieşte Dumnezeu este mîngîierea cea prin Mesia, că „după mila Sa - zice - ne-a mîntuit pe noi" (Tit 3:5). Căci voiesc şi aleargă şi Agareanul, şi Evreul, şi ereticul, dar în zadar, fiindcă nu au ca povăţuitor darul şi dumnezeiasca milă dăruită prin iconomia întrupării.

(Sf. Teofilact in Talcuiri la Romani)

O excelenta „definitie” a nationalismului crestin

Vorbind despre smerenie, Parintele Rafail spune despre parintele Sofronie cum ca el definea smerenia ca fiind "acea calitate a iubirii dumnezeiesti care se da celui iubit fara nici o intoarcere asupra-si". Hristos aceasta ne-a aratat!
Calitatea nationala fiind zidita in suflet de catre Dumnezeu, inseamna ca am putea indrazni sa definim nationalismul ca o manifestare a smereniei izvorata din iubirea dumnezeiasca sadita si in calitatea nationala a sufletului, iubire care se da celui iubit pana la jertfa, adica neamului, si care nu cere nici o intoarcere asupra-si. Si avem pe aceasta linie si noi romanii, atatea exemple! („definitia” nu-mi apartine, este a unui profesor de matematica crestin-ortodox)