5 octombrie. 17 ani de la nasterea in ceruri a Parintelui Dumitru Staniloae. Foto si video de la pomenirea Parintelui (3 octombrie 2010, Vladeni)

Un text exceptional al Parintelui Staniloae: Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului.

Crestinatatea apuseana pune accentul in opera de mantuire a Domnului pe moartea Lui. Domnul ne-a mantuit, dupa ea, pentru ca a platit, prin moarte, pretul de rascumparare pentru pacatele noastre. Noi suntem mantuiti pentru moartea Lui.

Dimpotriva, unii scriitori rasariteni accentueaza atat de mult bucuria invierii, incat nu mai vad in toata insemnatatea ei taina crucii.

In realitate, moartea si invierea Domnului trebuie privite impreuna, ca un intreg. Asa le-au privit Parintii bisericesti, asa le priveste Biserica in viata ei liturgica si de rugaciune. Cand pomeneste de cruce, ea nu uita de inviere si cand se bucura de inviere, se gandeste totodata la cruce. Acea­sta indisolubila unitate a celor doua momente in iconomia mantuirii, incep sa o vada astazi si unii teologi (Arseniev, Lot-Borodine, Odo Casel). Unul din acesti teologi a atras atentia ca aceasta indisolubila unitate iradiaza si din textele Sfintei Scripturi).

Dar in ce consta aceasta unitate? Ea trebuie vazuta nu numai ca o succesiune necesara, dar externa, a celor doua momente in opera mantuirii, ci ca o anumita prezenta a fiecarui moment in celalalt. Moartea Domnului cuprinde in sine inceputul invierii si starea de inviere a Domnului nu e golita de o anumita prezenta a crucii. Moartea si invierea Domnului consti­tuie impreuna un paradox, nu numai prin aceea ca, desi sunt doua mo­mente contrare, ele totusi se succed, ci si prin aceea ca, desi sunt contrare, ele totusi se cuprind intr-un anumit sens una in alta.

Pentru evidentierea generala a acestui fapt misterios, ne putem ajuta de urmatoarele cuvinte ale Mantuitorului: "Ca cel ce se va inalta pe sine, se va smeri, si cel ce se va smeri pe sine, se va inalta" (Mat. 23, 12), si: "Ca cine va vrea sa-si mantuiasca sufletul sau, pierde-l-va pe el: iar cine-si va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va castiga" (Marcu 8, 35). Socotim ca aceste cuvinte nu indica numai para­doxul unei succesiuni de momente contrare, ci paradoxul cu mult mai ascutit al unei interioritati reciproce a acestor momente contrarii. Cel ce se smereste, in insasi smerenia sa se inalta, atingand "inaltimea gandului smerit", cum s-a spus in ascetica rasariteana. Inaintand cineva in smerenie, inainteaza in inaltime, si invers, inaintand in inaltare, inainteaza in coborare. Iar cel ce-si pierde sufletul pentru Hristos si-l afla nu dupa aceea, ci inca chiar in cursul pierderii lui, precum cel ce si-l apara, chiar in cursul apararii si-l pierde. Ca acesta este intelesul cuvintelor Mantui­torului si nu acela al unei simple succesiuni, ne-o confirma Sfantul Apostol Pavel, care spune: "Nebune, tu ce semeni, nu inviaza de nu va muri" (I Cor. 15, 36). Dar e vadit ca bobul semanat nu moare mai intai de tot, ca abia pe urma sa rasara, ci inca in vreme ce moare, incepe viata cea noua in el. De altfel insasi succesiunea celor doua momente contrare, presupune un inceput al celui de al doilea in cel dintai. Altfel nu s-ar putea explica aceasta succesiune. Sfantul Apostol Pavel revine adeseori asupra acestei idei, afirmand ca in fiecare zi moare dupa omul din afara, ca sa invie dupa cel dinauntru.

Dar nu orice moarte initiaza prin ea insasi, dinauntrul ei, invierea, ci numai moartea lui Hristos, care poarta numele special de cruce. Moartea noastra numai intrucat e si ea o moarte in Hristos, sau o cruce, are si ea aceasta virtute. Moartea omului nu produce din sine, invierea, in baza unei legi naturale, cum se imtampla cu bobul semanat in pamant. Numai moartea lui Hristos a invins moartea indeobste, precum numai moartea noastra in Hristos, o poate invinge pentru fiecare dintre noi personal.

Părintele Stăniloae despre detenţie: În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele, nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa fraţilor români

- Rostiţi un Cuvânt despre rostul suferinţei în temniţă, acum că am ilustrat cât m-am priceput nenorocirea abătută asupra unora dintre clerici - desigur, cei mai buni. Totul este atât de absurd în contrastul dintre aspiraţia lor la o viaţă în puritate şi nevolnicia la care i-a condamnat ateismul izbânditor... Simt că nici eu nu mai înţeleg nimic din aceste destine la care am meditat atâta timp...

Venerabilul Profesor, cu chipul asemănător aceluia al Sfântului Nicolae, datorită bărbii scurte albe şi marii bunătăţi înscrisă pe el, îmi dezleagă misterul smeririi ne- cesare a tuturor celor din lotul lor:

- În afară de regretul pentru suferinţele familiei mele - revine Sfinţia Sa la durerea sa cea mai de seamă - nu-mi pare rău că am împărtăşit suferinţa atâtor fraţi români, pentru a fi dovedit că şi dintre preoţi au fost unii, au fost destui care au împărtăşit durerea poporului nostru.

Îi revăd pe rând pe toţi cei pomeniţi în această revărsare a memoriei surprinsă de creion până aici.

- Acolo, în temniţă, am meditat mult la suferinţă, iar aceste reflecţii se oglindesc şi în scrisul meu de după aceea. Nu am lăsat nici o clipă să treacă fără o vorbă adresată oamenilor despre Credinţă; Sărbători; Evanghelie; Crucea lui Hristos, ce te poate înnobila. Cred că a fost bine că m-am aflat şi eu printre ei. Majoritatea celor care au fost deţinuţi şi chinuiţi prin închisori a crescut şi s-a înnobilat prin Ea, prin Cruce.

Vorbitorul rămâne o clipă adâncit în tăcere. Apoi:

- Adeseori mă-ntreb ce cruzime sălbatică a putut lucra în reprezentanţii sistemului comunist, de au aruncat în suferinţă atâtea zeci şi sute de mii de oameni fără nici o vină, pe ei şi cu familiile lor. Ce umanitate mai poate pretinde că reprezintă acest sistem? A fost cea mai eclatantă dovadă despre răutatea fără margini la care poate ajunge un sistem lipsit de credinţa în Dumnezeu.

În loc să răbufnească, glasul său s-a interiorizat, este mai vibrat.

- Aceasta trebuie să învăţăm astăzi. Aceasta e concluzia noastră. Să părăsim necredinţa - cel mai îngrozitor izvor al răului, al neînfricatei răutăţi ce şi-o pot face oamenii prin lipsa de credinţă. Ar trebui ca ziarele noastre să accentueze mai mult această consecinţă majoră pe care ne-a adus-o eliberarea de regimul comunist. Din păcate, găsesc prea puţin accentuată, în gazetele noastre, valoarea credinţei pentru armonia dintre oameni. La alte popoare toată disidenţa avea şi are drept temei fundamental afirmarea credinţei. De ce n-am văzut aceasta şi nu o vedem şi la noi? Nu este aceasta o piedică în calea refacerii unităţii şi puterii noastre, ca neam?

Părintele Profesor Academician Dumitru Stăniloae îşi cercetează cugetul câteva momente şi adaugă liniştit:

- Acesta e Cuvântul meu.

- fragment din volumul lui Mihai Rădulescu - RUGUL APRINS DE LA MÂNĂSTIREA ANTIM LA AIUD

Ilie Tudor, tatal lui Tudor Gheorghe: „Cand vorbea Parintele Staniloae, mai aveai timp sa simti frigul sau foamea?"

Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri?“

Ilie Tudor, fost deţinut politic în vremea comunismuluiMai multe fotografiiPentru locuitorii comunei Podari, Ilie Tudor a devenit deja o legendă. Este tipul olteanului autentic, iubitor de artă, de frumos, fin păstrător al tradiţiilor populare pe care le-a transmis cu grijă fiului său, Gheorghe. Artistul Tudor Gheorghe. Deşi începuse o viaţă liniştită, reuşind să-şi întemeieze o familie, nea Ilie nu a fost ocolit de furtunile vremii, dar nici nu s-a dat în lături din faţa lor. Bun la religie, aşa cum îşi aminteşte că era de mic, a fost pus de către preot încă din clasa a patra primară în strana bisericii din Podarii Craiovei, în care a şi rămas pentru mai bine de o jumătate de secol. Talentul, inteligenţa, dar mai ales dragostea pentru cele sfinte l-au îndemnat să urmeze Şcoala de Cântăreţi, pe care a absolvit-o cu media maximă. A fost obligat să se ocupe de corul uteciştilor din comună şi, pentru că mergea cu ei la biserică, a fost luat în colimatorul comunist. A fost arestat la 35 de ani şi închis, împreună cu mai mulţi preoţi şi oameni de alte profesii din Oltenia, de la Craiova la Aiud, şi apoi în închisoarea din Balta Brăilei. În spatele cortinei negre a celor 22 de ani de condamnare, cântăreţul de la Podari nu se aştepta să găsească decât o mlaştină a deznădejdii. Dar cum Dumnezeu nu-l lasă pe cel drept al Său să vadă stricăciunea, pentru nea Tudor, aşa cum îi spuneau colegii de “celulariu”, anii de temniţă au devenit din pagubă câştig. Astăzi se consideră fericitul absolvent al “facultăţii negre de la Aiud”, aşa cum îi mai spune din când în când fiul său, rapsodul Tudor Gheorghe. Aici a avut ca “profesori” pe cei mai mari dintre reprezentanţii elitei de aur a generaţiei sale: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru şi Petre Ţuţea.

Din pâinea lui, pentru colegul de suferinţă

Prima dată când l-a întâlnit pe părintele Stăniloae, Ilie Tudor era la Aiud. După ce trecuse printr-o cruntă perioadă de carceră, a fost dus împreună cu mai mulţi deţinuţi într-o încăpere foarte mare. Era perioada de deratizare, iar acolo se aflau aproape 200 de oameni, care înfruntau frigul încălzindu-se reciproc: “Atunci noi, care nu prea ne întâlneam decât la plimbare, ne-am pomenit cu toţii într-o sală, vreo 200 de oameni. Ce bucurie! Oameni care nu se văzuseră de-atâta vreme! Pe jos, cimentul. M-am întins aşa. Lângă mine, un bătrânel slab, timid. Deşi eram goi, am desfăcut cojocelul pe care îl primisem la izolare de la o cunoştinţă şi i l-am dat să-l pună sub dânsul. Nu ştiam că este părintele Stăniloae. I-am întins haina. Părintele mi-a zâmbit călduros şi m-a întrebat ce condamnare am. I-am răspuns că mi-au dat 22 de ani, iar când l-am întrebat şi eu, mi-a arătat spre cer, voia să spună că “Dumnezeu ştie!”. Era slăbit, îl duceau de mâini pentru că abia se mai putea deplasa”, îşi aminteşte nea Tudor. După ce a aflat cine este colegul de suferinţă, nu s-a mai putut dezlipi de lângă dânsul. “Unul dintre cei pe care îi cunoşteam mi-a spus: “Mă, tu ştii cine este bătrânul ăla care stă lângă tine? Este părintele Stăniloae!” Nu-mi venea să cred. Îţi dai seama, îl mai lăsam noi pe părintele să steie pe jos? Eram tineri, aveam 35 de ani şi, împreună cu şase-şapte colegi, am făcut un grup. Am hotărât să-i ajutăm pe cei mai slăbiţi dintre noi. Am vorbit să-i dăm părintelui măcar cu două sau cu trei bucăţi de pâine mai mult. A primit, a mulţumit o zi sau două, dar la urmă nu a mai vrut să primească pentru a nu ne primejdui pe noi”, mai spune Ilie Tudor.

“Facultatea neagră de la Aiud”

Timp de două săptămâni, cât a durat deratizarea, olteanul de la Podari a avut şansa să-l asculte pe părintele Stăniloae vorbind. Şi acum păstrează în minte imaginea luminoasă a marelui teolog care, în timp ce cimentul rece le îngheţa până şi măduva oaselor, le încălzea sufletele cu cuvintele sale: “Când vorbea părintele Stăniloae, mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri? Acolo am terminat, aşa cum îmi mai zice din când în când Tudor Gheorghe, “facultatea neagră de la Aiud”. Ce-mi trebuia profesor, dacă vorbea părintele? La ce nivel şi cu ce căldură vorbea! Mă uitam: era slab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieşea o căldură din el când vorbea!” Acolo, pe cimentul îngheţat, în lipsă şi suferinţă, duhul stătea deasupra materiei. Când părintele obosea, alte voci înţelepte şi duhovniceşti continuau să ţină aprinsă flacăra credinţei pentru ca şi trupurile îngheţate să se încălzească din căldura ce le mistuia sufletele: “Când părintele obosea, intervenea altul, de exemplu profesorul Mironescu, cel de la Rugul Aprins, sau Radu Gyr, Nichifor Crainic. Cum mai putea să-ţi fie frig sau foame? Se suna stingerea şi atunci se cânta încet “Cu noi este Dumnezeu!” sau alte cântări religioase”, îşi mai aminteşte nea Tudor.

“Stăniloae emana din el o dragoste pentru toţi”

Devenise deja obişnuinţă ca în fiecare zi părintele profesor să le tâlcuiască pericopa evanghelică: “Dacă era duminică se vorbea despre Evanghelia duminicii respective, la fel şi în celelalte zile. Mai ştiam şi eu, mai ştiau şi alţii, dar când vorbea părintele Stăniloae, toţi tăceau şi ascultau ca în biserică. Se bucura de foarte multă stimă şi fiecare dintre noi nu ştiam ce să facem şi cum să-l ajutăm, dar el era de o modestie rară, nu voia să primească nimic. Era atât de măsurat şi înţelegător. Avea o lumină în ochi şi se emana din el o dragoste pentru toţi, dragoste pe care abia mai târziu am înţeles-o. Ce pot să spun, această mare personalitate, acest mare teolog al Ortodoxiei? Am stat şi eu cu el în cameră două săptămâni!”