4.6.09
Centenar NOICA. Lista neagra cu carti scrise de Constantin NOICA (autor: Isabela Vasiliu-Scraba)
In 1940 Lucian Blaga spunea cã viitorul de naturã spiritualã al scriitorilor români va fi unul de excepþie. Desigur, acest lucru nu avea cum sã se vadã prea curând în România ciuntitã si ocupatã de trupele sovietice, unde însusi marele filosof, poet, dramaturg si eseist de anvergurã europeanã fusese interzis. Intr-o scrisoare cãtre Mircea Eliade, P.P. Ionescu (1903-1979) îi scria de la Viena lui Eliade cã nimeni nu-si poate imagina ce-au însemnat primii 25 de ani de ocupaþie comunistã, “regim în care un fost prim-ministru e împuscat de un alt ministru (…). Dumneata nu poþi cunoaste felul cum moare, tot asasinat, urmãtorul prim ministru (…). Noica a stat închis ani si ani pentru cã si-a citit într-un cerc de prieteni o lucrare. (…). Pe Lucian Blaga l-au decretat mare poet deabia dupã moarte. (…) G. Cãlinescu a intrat repede în hora unde “Satan conduit le bal”. Ne-a delectat cu câteva romane atât de trãznite încât unul din ele (Scrinul negru) a fost multã vreme repudiat. Mihail Ralea si Tudor Vianu au adoptat rapid metoda si au reusit sã moarã în plinã glorie. Pentru filosofie au fost puþini pretedenþi. Alex. Joja a devenit campionul dialecticii” (v. M. Eliade si corespondenþii sãi, vol.5, Criterion Publishing, Bucuresti, 2007, p. 409-410).
La cel de-al XII-lea Congres internaþional de filozofie, oficialãtãþile comuniste îi trimiteau dincolo de Cortina de fier pe Joja, Ralea si Vianu. Era în 1958, anul în care statul român încãput pe mâna mercenarilor ocupantului sovietic s-a opus acordãrii Premiului Nobel lui Blaga, filosoful marginalizat si hãrþuit de Securitate (v. Dorly Blaga, Lucian Blaga în vizorul securitãþii, Bibl. Apostrof, 1998) .Tradus din 1943 de Julius Draser, Spatiul Mioritic (Bucuresti, Cartea Româneascã, 1936) va fi publicat abia dupã patru decenii (1), la vremea când Noica (1909-1987) a încercat sã-l “relanseze” pe filozoful Blaga.
Ecoul eforturilor sale a fost minim, fiindcã însusi Noica era reintrat pe “usa din dos” a culturii (v. Jurnalul de la Pãltinis, 1983), nefiind onorat la împlinirea vârstei de saptezeci de ani, desi începuserã a i se publica din scrieri, ca urmare a sarcinii de meditator oficial, particular si onorific pe care a îndeplinit-o cu bucurie dupã iesirea din închisoare. Tot în ideea unei contracarãri a politicii de anihilare a tot ce reprezintã valoare filozoficã româneascã s-a mai strãduit Noica si la repunerea în circuit a gândirii lui Mircea Vulcãnescu. Dar opoziþia majorã la eforturile sale a venit chiar din partea celor plasaþi foarte în apropierea sa.
Influenþat de morala comunistã a omului de tip nou, format în mediul ideologilor comunisti (în casa lui Henry Wald l-ar fi întâlnit prima datã pe Noica), Gabriel Liiceanu nu s-a sfiit sã consemneze “cãderea” bãtrânului filosoful de scoalã naeionescianã în geschmacklos-ul unei “metafizici a ciobãnelului” si a “arcului carpatic”. In plus, auto-declaratul discipol, când nu-l acuzã pe Noica de “frustrãri si orgolii regionale” (Jurnalul de la Pãltinis, 1983, p.233) îsi face vinovat maestrul de entuziasmele pe care cãrþile sale l-ar putea trezi în rândul “zbierãtorilor de profesie” (op. cit., p. 162).
O astfel de atitudine lãudabilã din perspectiva internaþionalistului Ion Ianosi (stalinistul care a inventat o “constrângere” a comunismului “naþionalist” care l-ar fi silit pe Noica la “cãdere”) apare asezonatã la Liiceanu cu o altã acuzaþie la fel de inimaginabilã: aceea cã “definirea unui profil spiritual naþional” presupune “pericolul de exaltare a specificului naþional si eliminarea ca strãine si impure a influenþelor culturale de tip vestic [subl.ns., I.V.-S.]”. In opinia lui Gabriel Liiceanu, divorþul dintre valorile europene si cele autohtone la Noica s-ar recunoaste dupã titlurile cãrþilor sale.
Ca sã demonstreze justeþea unei asemenea pãreri, de-o parte discipolul însirã lucrãrile lui Noica fãrã specificãri regionale în titlurile lor: Comentariile la dialogurile lui Platon, Conceptele deschise la Descartes, Leibniz si Kant, Povestirile dupã Hegel, Despãrþirea de Goethe, Devenirea întru fiinþã, Trei introduceri la devenirea întru fiinþã si Scrisorile despre logica lui Hermes. Ele s-ar putea cuprinde în istoria filozofiei europene. In celelalte cãrþi apãrute în comunism, Noica ar fi reusit sã elimine influenþele culturale de tip vestic, expunându-se unui “ridicol de primã instanþã”, prin transformarea handicapului “neîmplinirii” culturale românesti în argument de superioritate (p.231).
In termenii viziunii lui Blaga din 1940, s-ar cuveni aici de subliniat reusita culturalã de nivel european a unor fosti deþinuþi politici: Contantin Noica, Anton Dumitriu si Alexandru Paleologu, în calitatea lor de reprezentanþi ai gândirii românesti din vremea teroarei comuniste. “Handicapul” neîmplinirii culturale - pe care sconta Leonte Rãutu dupã eliberarea din închisori a supravieþuitorilor regimului de exterminare care fãcuse douãsutedemii (200 000) de victime în rândul întemniþaþilor politici -, a rãmas o vorbã în vânt, repetatã pânã la saþietate de Plesu, Patapevici si Liiceanu.
Sentimentul românesc al fiinþei, carte pe care Mircea Eliade ar fi vrut sã o vadã în francezã prin librãriile vestice, este catalogatã de Liiceanu exact în maniera în care gândeau si acþionau cei care dirijeau din umbrã exporturile de valori culturale românesti. Adicã o desconsiderã la grãmadã împreunã cu Rostirea filozoficã româneascã, Creaþie si frumos în rostirea româneascã si Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii românesti (Bucuresti, Ed. Eminescu, 1975).
O catalogare echivocã o are meditaþia despre “maladiile spiritului”. Ion Ianosi consemneazã cã titlul sase maladii ale spiritului contemporan “a trebuit ascuns în subtitlul cãrþii intitulate la apariþie Spiritul românesc în cumpãtul vremii (Bucuresti, Ed. Univers, 1978)”, conþinutul lucrãrii fiind mai bine redat de subtitlu. Liiceanu trece volumul despre maladiile spiritului în ambele liste, între scrierile europene ale lui Noica folosind subtitlul, iar între cãrþile “ne-europene” referindu-se la ea dupã titlu.
Unii ar spune cã dubla poziþionare a aceleiasi cãrþi între cele de lãudat si cele de blamat ar fi un indiciu al subrezeniei esafodajului teoretic întitulat pe cât de pompos, pe atât de ridicol: O tensiune nerezolvatã: idiomatic si universal (v.Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Pãltinis,1983, p.230). Acestora le-am oferi si un alt indiciu. Intre titlurile de scrieri noiciene oferite oprobiului public apare si cartea despre Eminescu din 1975, catalogatã în prealabil drept scriere europeanã. Lipsa unor opinii personale la cel care consemna de zor opiniile lui Noica se vede din cuprinderea în lista neagrã (din vara lui 1981) a Gândurilor despre omul deplin dupã ce lucrarea despre Eminescu îi pãruse (cu câteva luni mai înainte) cã a fost scrisã de Constantin Noica în “marele alfabet cultural al spiritului european si universal” (p.137). Pe 19 noiembrie 1980 el notase cã maestru sãu, prin Eminescu sau omul deplin al culturii românesti ar fi oferit “un model de universalitate si de meditaþie în absolut” (p.138).
Dificultãþile lui Liiceanu de a urmãrii spusele meditatorului sãu apar din redarea explicaþiilor lui Noica referitoare la zeflemeaua lui Caragiale prin ocolisul cãreia ar fi ajuns la “nefinitul în marginile”(C.N.) gândirii si limbii românesti a lui Eminescu. O astfel de lãmurire ar plasa din nou cartea despre Eminescu pe lista neagrã a lucrãrilor neeuropene publicate de Noica.
“Românescul nu se rezolvã numai în balcanism si degringoladã parlamentarã. Existã momente ale seriozitãþii peste care nu poþi trece asa usor”, noteazã discipolul cã ar fi auzit de la Noica. Exasperat de zeflemeaua lui Caragiale, Noica s-a pus sã cerceteze “firea” culturii românesti într-un reprezentant al ei, ivit în vremea când nu se despãrþiserã încã apele si un Creangã putea fi popular si clasic în acelasi timp. Mai ales cã sesizase cum mai vine pe la noi cîte un strãin “sã ne spunã cã e miraculos cum am reusit sã împãcãm noul cu vechiul, cum am reusit sã pãstrãm tradiþiile folclorice, sau tradiþiile pur si simplu, înnoindu-le” (Noica, Eminescu…, 1975, p.113). Asadar din opoziþia Caragiale – Eminescu filosoful de la Pãltinis a ajuns la Sentimentul românesc al fiinþei si la Maladiile spiritului, una pusã de Liceanu pe lista neagrã, cealaltã indistinct pe amândouã dupã titlu sau subtitlu, ambele cãrþi prinzând contur pe când Noica medita europeneste la Devenirea întru fiinþã.
Pe o listã neagrã trebuie sã se fi aflat si hermeneutica operei sadoveniene propusã de Alexandru Paleologu. Rod al unor meditaþii în puscãrie în marginea cãrþilor ce se gãseau înainte de graþiere la clubul închisorii, Treptele lumii sau calea cãtre sine a lui Sadoveanu a apãrut în 1978. Marian Popa se cãzneste s-o “desfiinþeze” scriind de pe poziþii patriotarde cã ar fi o “exegezã masonicã”. O difuzã ostilitate de comandã ideologicã se întrevede si în recenzia semnalând prin “critica de întâmpinare” apariþia eruditului eseu despre Creanga de aur. Pentru a nu trezi orgolii “regionale”, Liiceanu se fereste în acest caz chiar si de menþionarea titlului cãrþii lui Alexandru Paleologu. In schimb, el intercaleazã în jurnal un referat stalinist despre “handicapul” culturii burgheze românesti, ca “ratare” a tuturor filozofilor români cu specialã exemplificare în cazul a doi “rataþi”: Lucian Blaga si Alexandru Paleologu.
Dacã nu l-ar fi invocat pe Blaga, despre care Vasile Bãncilã observa pe bunã dreptate în 1938 cã din punctul de vedere al împlinirii culturale Lucian Blaga reprezintã o reusitã extraordinarã (V. Bãncilã: “mai rar autor care sã se împlineascã atât de sigur, de armonios si de complet”), gogomãnia n-ar fi fost atât de evidentã. Fiindcã Alexandru Paleologu a avut nesansa de a publica într-un regim de teroare ideologicã, impediment “ocolit” de el prin formulãri subversive, cum a procedat si Alexandru Husar, chiar si Alexandru Dragomir în scrierile sale pentru sertar.
Auto-apreciatã drept purtãtoare a “germenului exemplaritãþii” (9 oct. 1980), critica lui Liiceanu privitoare la lucrãrile lui Noica “ancorate în exclusivitate în fenomenul autohton” (p.231) este “imortalizatã” alãturi de citatele inregistrate din spusele lui Noica, terifiat la citirea “Jurnalului de la Pãltinis” când si-a recunoscut cuvintele indentic reproduse. In cripto-comunismul de dupã 1990 criticarea lui Noica ea a luat noi înfãþisãri de facturã mai hotãrât denigratoare în cãrþile apãrute la Editura Humanitas, degajând un rânced iz politic din anii de masacrare în puscãrii a spiritualtãþii românesti.
Pe când (în R.P.R) Alexandru Paleologu si Noica erau dupã gratii, în Anglia Zevedei Barbu (fost secretar de redacþie al revistei “Saeculum”, scoasã de Blaga la Sibiu (dupã 1946 diplomat la Legaþia României de la Londra, demsionat în octombrie 1948) publica Problems of historical psychology (Londra, 1960) unde analiza societatea atenianã din vremea lui Pericle. Zevedei Barbu este interesat de omul cetãþii grecesti, de cadrul social, politic si intelectual pe care omul grec îl creazã. Concluzia universitarului englez de origine românã merge pe linia “miracolului grec”. In cetatea Atenei personalitatea umanã ar fi prins un contur de invidiat, prin echilibru perfect între cuprinderea socialã, cosmicã si teologicã, pe de-o parte, si împlinirea personalã prin dezvoltarea potenþialitãþilor individuale, pe de altã parte. O imagine diametral opusã acesteia gãsim în analiza democraþiei din vremea lui Pericle propusã de universitarul argentinian de origine românã, Stan M. Popescu (/Ovidiu Gãinã) în volumul sãu din 2007, Psihologia social. Notas al margen de la aceleracion de los tiempos. Expert în psihologie si sociologie filozoficã, cu un doctorat la Viena, el a fost fondatorul primei reviste stiinþifice de psihologie industrialã, apãrutã în spaniolã si cu rezumate în francezã, germanã si englezã, revistã la care a colaborat si Viktor Frankl, (1905-1997), azi un faimos Institut (v. Stan M. Popescu/ Ovidiu Gãinã, El recuerdo de V. Frankl).
In perioada interbelicã pe Noica l-au interesat si vechii greci. Întâi a luat ore de greacã (prin 1939) cu Constantin Fântâneru(1907-1975) care fusese coleg la Liceul Sf. Sava cu Dan Botta si care îsi luase ca si acesta licenþa în limbi clasice în 1930. Rãmas în þarã printre prieteni, dar - ca si Octavian Nistor, Traian Herseni, Botta, Vasile Bãncilã, etc. -, fãrã drept de semnãturã, Noica dorea sã afle prin anii cinzeci “înþelesul grec al dragostei de oameni si de lucruri”, pornind de la dialogul platonic Lysis. Era însã preocupat si de pãrintele dialecticii rãstãlmãcit de ideologia ocupantului sovietic al României ciuntite. Dupã anii de chinuri suferite în temniþa politicã pentru felul eronat în care l-a hermeneutizat pe Hegel (2) într-un manuscris predat la unica editurã bucuresteanã ESPLA, Constantin Noica s-a angajat la Centrul de Logicã. Aici s-a întors iarãsi la greci. La început la Aristotel, apoi la Platon.
Târziu a putut sã se întoarcã si la gândirea filosoficã româneascã, asa cum apãruse ea în momentul de graþie în care Mircea Vulcãnescu îsi publicase Dimensiunea românascã a existenþei (martie, 1944). In 1978 lui Noica i se publica Sentimentul românesc al fiinþei. La un sfert de secol dupã asasinarea în închisoare a lui Mircea Vulcãnescu prin schingiuiri repetate, C-tin Noica îi aducea în discuþie gândirea, desigur fãrã a face în mod explicit referire la scrierile interzise ale celui care murea ca un martir la Aiud. În marginea filosofiei vulcãnesciene Alexandru Dragomir argumentase ideea cã opera unui gînditor “nu are o singurã dimensiune: cantitatea”(v. Ultimul interviu al filozofului A. Dragomir, în rev. “Asachi”, Seria III-a, Nr.5 (241), dec.2008-ian.2009, p. 7) pentru a afirma în final cã fostul sãu profesor de la Universitatea din Bucuresti “era coplesitor” (ibid.).
La Noica, evocarea Dimensiunii românesti a existenþei, “cea mai substanþialã tâlcuire a întâmplãrilor valahe” (apud. Emil Cioran), apare în însusi titlul ales. Dacã la Mircea Vulcãnescu raportarea omului la transcendenþã –din perspectivã româneascã – luase înfãþisarea unei dialectici a participãrii cu accentul pus pe cel de-al doilea pol al relaþiei, Noica apasã pe primul termen, invocând sentimentul “omenesc” trezit de problematica fiinþei. Astfel, cei de la cenzurã au putut crede cã filosoful supravegheat la Pãltinis n-a iesit din cadrele ideologiei materialiste, cã el s-a preocupat de subiectivitatea omului nou al materialismului stiinþific, dezinteresat de polul transcendent pe care îl implicã orice act religios. In capul lor, problema ontologicã, sau problematica existenþei (pe care ei o confundau cu fiinþa) nu depãsea aspectul interpretãrii imanentiste a existenþei materiale a omului si a lumii de care se ocupã cu mult succes stiinþa si tehnica de ultimã orã.
De fapt, ancorarea lui Noica într-o viziune crestinã asupra lumii reiese din simpla alegere a termenului de “sentiment”, care nu poate fi decât sentimentul pozitiv al iubirii. Presupusa imanenþã a problematicii fiinþei e anulatã din start de caracterul tranzient al sentimentului iubirii care face trimitere la ceva aflat în afara celui ce iubeste. Or, în credinþa crestinã iubirea are un loc privilegiat: Din iubire pentru oameni, si nu din indiferenþã la soarta omeneascã, Dumnezeu s-a fãcut om. Relaþia pe care omul românesc o are cu ceva de dincolo de el apare la Noica din afirmaþia explicitã cã fiinþa la români ar fi “întru” (în si înspre, adicã participând si nãzuind cãtre altceva decât materialitatea proprie si materialitatea lumii). Cu gãselniþa acestui “întru”, de care era pe bunã dreptate foarte mândru, Noica subscria (ca si Mircea Vulcãnescu) la ideea de sorginte medievalã dupã care participarea la Divin are niveluri si intensitãþi diferite.
Pe urmele lui Vulcãnescu el va evidenþia aportul adus de câteva cuvinte românesti la problematica fiinþei. Demersul ambilor s-a situat în descendenþã heideggerianã. Interesant este cã si filosoful de la Freiburg im Briesgau urmãrea cu interes gândirea românilor, la început impresionat de auditoriul provenit din Regatul României (Constantin Floru, Stefan Teodorescu, Dumitru Cristian Amzãr, Constantin Noica, Petre Tutea, Sorin Pavel, Octvian Nistor, George Uscãtescu, Vintilã Horia, etc.). In timpul rãzboiului, la seminariile sale, când vreun student se împotmolea, Heidegger întreba: Ce pãrere au Latinii? (adicã Alexandru Dragomir, Octavian Vuia, Constantin Oprisan, etc.). Heidegger era un perfect cunoscãtor al limbii latine pentru cã fãcuse studii teologice si avea un doctorat în gândirea medievalã. Cãt priveste gãndirea filozoficã româneascã, Heidegger putea citi tezele de doctorat în filosofie publicate de români în germanã (lucrãri interzise în comunism, care nici pânã azi n-au fost editate în româneste). Filosoful din Freiburg se pare cã era la curent si cu revista de filosofie scoasã de Blaga, pe care I-o ducea studentul sãu Walter Biemel. De Mircea Vulcãnescu aflase cu siguranþã de la C-tin Amãriuþei. Acesta povestea cum marele Heidegger notase scolãreste interpretarea vulcãnescianã a termenului de “aevea” pe care I-a relatat-o Amariuþei cu ocazia unei vizite (v. N. Florescu, Menirea pribegilor, Ed. Jurnalul literar, 2003). In studiul nostru Constantin Oprisan, un discipol necunoscut al lui Heidegger semnalasem cum la vremea când bãtrânul filozof era atacat la Paris si omagierea sa fusese interzisã la Sorbona, se formase un fel de zid românesc din fostii sãi studenþi care l-au omagiat pe Heidegger printr-un Colocviu organizat în Castelul de la Cerisy la Salle.
Petre Tutea spunea cã în închisoare, fãrã ajutorul lui Dumnezeu, nu s-a putut supravieþui. Constantin Noica a supravieþuit. Surprins la un moment dat cã citeste Biblia, filosoful de la Pãltinis a improvizat o scuzã de toatã frumuseþea: Propriu-zis, el nici n-ar citi din Biblie. Si-ar face doar lecþiile. S-ar documenta. Sã nu aparã nepregãtit în faþa fiului sãu pe care nu-l mai vãzuse de vreo douã decenii, de când acesta era elev. Pentru cã între timp, Rãzvan al sãu plecat în Anglia devenise cãlugãrul Rafail. Cum sã discute el cu Rafail, dacã nu pune mâna pe cartea interzisã de ideologii materialisti?
Isabela Vasiliu-Scraba
Note:
1. Titlul în germanã (L. Blaga, Zum wesen der Rumaenischen Volksseele, Verlag Minerva, Bucuresti, 1982) în pãruse nefericit ales lui Carl Schmidt, care considera titlul românesc (Der mioritische Raum) mai reusit. (v. D. C. Amzãr, Jurnalul Berlinez, 2006). Walter Biemel povestea cã prin Lucian Blaga din Spaþiul mioritic si-a dat seama “ce artã popularã bogatã existã în România si cum nu trebuie sã luãm aceastã artã popularã ca pe o artã minorã, ci ca pe o artã care exprimã sufletul si spiritul unui popor” (v. interviul luat de I. Oprisan pe 15 dec. 1990, în vol. Walter Biemel, Artã si adevãr, Ed. Humanitas, 2003).
2. Constantin Noica a fost arestat în 1958 dupã ce, în calitate de redactor la ESPLA, Zigu Ornea a dat pe ascuns Securitãþii manuscrisul lui Noica publicat în formã cenzuratã în 1980 sub titlul:Povestiri despre om - dupã o carte a lui Hegel. A se vedea: Noica în vizorul Securitãþii, documente din Arhiva CNSAS publicate în rev. Ovservatorul cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; precum si nota 2 din articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl.Ion Papuc, în rev. Origini/ Romanian roots, vol.XIV, nr.1-2-3 (139-140), 2009, p.112-114.
Sursa: www.victor-roncea.blogspot.com
La cel de-al XII-lea Congres internaþional de filozofie, oficialãtãþile comuniste îi trimiteau dincolo de Cortina de fier pe Joja, Ralea si Vianu. Era în 1958, anul în care statul român încãput pe mâna mercenarilor ocupantului sovietic s-a opus acordãrii Premiului Nobel lui Blaga, filosoful marginalizat si hãrþuit de Securitate (v. Dorly Blaga, Lucian Blaga în vizorul securitãþii, Bibl. Apostrof, 1998) .Tradus din 1943 de Julius Draser, Spatiul Mioritic (Bucuresti, Cartea Româneascã, 1936) va fi publicat abia dupã patru decenii (1), la vremea când Noica (1909-1987) a încercat sã-l “relanseze” pe filozoful Blaga.
Ecoul eforturilor sale a fost minim, fiindcã însusi Noica era reintrat pe “usa din dos” a culturii (v. Jurnalul de la Pãltinis, 1983), nefiind onorat la împlinirea vârstei de saptezeci de ani, desi începuserã a i se publica din scrieri, ca urmare a sarcinii de meditator oficial, particular si onorific pe care a îndeplinit-o cu bucurie dupã iesirea din închisoare. Tot în ideea unei contracarãri a politicii de anihilare a tot ce reprezintã valoare filozoficã româneascã s-a mai strãduit Noica si la repunerea în circuit a gândirii lui Mircea Vulcãnescu. Dar opoziþia majorã la eforturile sale a venit chiar din partea celor plasaþi foarte în apropierea sa.
Influenþat de morala comunistã a omului de tip nou, format în mediul ideologilor comunisti (în casa lui Henry Wald l-ar fi întâlnit prima datã pe Noica), Gabriel Liiceanu nu s-a sfiit sã consemneze “cãderea” bãtrânului filosoful de scoalã naeionescianã în geschmacklos-ul unei “metafizici a ciobãnelului” si a “arcului carpatic”. In plus, auto-declaratul discipol, când nu-l acuzã pe Noica de “frustrãri si orgolii regionale” (Jurnalul de la Pãltinis, 1983, p.233) îsi face vinovat maestrul de entuziasmele pe care cãrþile sale l-ar putea trezi în rândul “zbierãtorilor de profesie” (op. cit., p. 162).
O astfel de atitudine lãudabilã din perspectiva internaþionalistului Ion Ianosi (stalinistul care a inventat o “constrângere” a comunismului “naþionalist” care l-ar fi silit pe Noica la “cãdere”) apare asezonatã la Liiceanu cu o altã acuzaþie la fel de inimaginabilã: aceea cã “definirea unui profil spiritual naþional” presupune “pericolul de exaltare a specificului naþional si eliminarea ca strãine si impure a influenþelor culturale de tip vestic [subl.ns., I.V.-S.]”. In opinia lui Gabriel Liiceanu, divorþul dintre valorile europene si cele autohtone la Noica s-ar recunoaste dupã titlurile cãrþilor sale.
Ca sã demonstreze justeþea unei asemenea pãreri, de-o parte discipolul însirã lucrãrile lui Noica fãrã specificãri regionale în titlurile lor: Comentariile la dialogurile lui Platon, Conceptele deschise la Descartes, Leibniz si Kant, Povestirile dupã Hegel, Despãrþirea de Goethe, Devenirea întru fiinþã, Trei introduceri la devenirea întru fiinþã si Scrisorile despre logica lui Hermes. Ele s-ar putea cuprinde în istoria filozofiei europene. In celelalte cãrþi apãrute în comunism, Noica ar fi reusit sã elimine influenþele culturale de tip vestic, expunându-se unui “ridicol de primã instanþã”, prin transformarea handicapului “neîmplinirii” culturale românesti în argument de superioritate (p.231).
In termenii viziunii lui Blaga din 1940, s-ar cuveni aici de subliniat reusita culturalã de nivel european a unor fosti deþinuþi politici: Contantin Noica, Anton Dumitriu si Alexandru Paleologu, în calitatea lor de reprezentanþi ai gândirii românesti din vremea teroarei comuniste. “Handicapul” neîmplinirii culturale - pe care sconta Leonte Rãutu dupã eliberarea din închisori a supravieþuitorilor regimului de exterminare care fãcuse douãsutedemii (200 000) de victime în rândul întemniþaþilor politici -, a rãmas o vorbã în vânt, repetatã pânã la saþietate de Plesu, Patapevici si Liiceanu.
Sentimentul românesc al fiinþei, carte pe care Mircea Eliade ar fi vrut sã o vadã în francezã prin librãriile vestice, este catalogatã de Liiceanu exact în maniera în care gândeau si acþionau cei care dirijeau din umbrã exporturile de valori culturale românesti. Adicã o desconsiderã la grãmadã împreunã cu Rostirea filozoficã româneascã, Creaþie si frumos în rostirea româneascã si Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii românesti (Bucuresti, Ed. Eminescu, 1975).
O catalogare echivocã o are meditaþia despre “maladiile spiritului”. Ion Ianosi consemneazã cã titlul sase maladii ale spiritului contemporan “a trebuit ascuns în subtitlul cãrþii intitulate la apariþie Spiritul românesc în cumpãtul vremii (Bucuresti, Ed. Univers, 1978)”, conþinutul lucrãrii fiind mai bine redat de subtitlu. Liiceanu trece volumul despre maladiile spiritului în ambele liste, între scrierile europene ale lui Noica folosind subtitlul, iar între cãrþile “ne-europene” referindu-se la ea dupã titlu.
Unii ar spune cã dubla poziþionare a aceleiasi cãrþi între cele de lãudat si cele de blamat ar fi un indiciu al subrezeniei esafodajului teoretic întitulat pe cât de pompos, pe atât de ridicol: O tensiune nerezolvatã: idiomatic si universal (v.Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Pãltinis,1983, p.230). Acestora le-am oferi si un alt indiciu. Intre titlurile de scrieri noiciene oferite oprobiului public apare si cartea despre Eminescu din 1975, catalogatã în prealabil drept scriere europeanã. Lipsa unor opinii personale la cel care consemna de zor opiniile lui Noica se vede din cuprinderea în lista neagrã (din vara lui 1981) a Gândurilor despre omul deplin dupã ce lucrarea despre Eminescu îi pãruse (cu câteva luni mai înainte) cã a fost scrisã de Constantin Noica în “marele alfabet cultural al spiritului european si universal” (p.137). Pe 19 noiembrie 1980 el notase cã maestru sãu, prin Eminescu sau omul deplin al culturii românesti ar fi oferit “un model de universalitate si de meditaþie în absolut” (p.138).
Dificultãþile lui Liiceanu de a urmãrii spusele meditatorului sãu apar din redarea explicaþiilor lui Noica referitoare la zeflemeaua lui Caragiale prin ocolisul cãreia ar fi ajuns la “nefinitul în marginile”(C.N.) gândirii si limbii românesti a lui Eminescu. O astfel de lãmurire ar plasa din nou cartea despre Eminescu pe lista neagrã a lucrãrilor neeuropene publicate de Noica.
“Românescul nu se rezolvã numai în balcanism si degringoladã parlamentarã. Existã momente ale seriozitãþii peste care nu poþi trece asa usor”, noteazã discipolul cã ar fi auzit de la Noica. Exasperat de zeflemeaua lui Caragiale, Noica s-a pus sã cerceteze “firea” culturii românesti într-un reprezentant al ei, ivit în vremea când nu se despãrþiserã încã apele si un Creangã putea fi popular si clasic în acelasi timp. Mai ales cã sesizase cum mai vine pe la noi cîte un strãin “sã ne spunã cã e miraculos cum am reusit sã împãcãm noul cu vechiul, cum am reusit sã pãstrãm tradiþiile folclorice, sau tradiþiile pur si simplu, înnoindu-le” (Noica, Eminescu…, 1975, p.113). Asadar din opoziþia Caragiale – Eminescu filosoful de la Pãltinis a ajuns la Sentimentul românesc al fiinþei si la Maladiile spiritului, una pusã de Liceanu pe lista neagrã, cealaltã indistinct pe amândouã dupã titlu sau subtitlu, ambele cãrþi prinzând contur pe când Noica medita europeneste la Devenirea întru fiinþã.
Pe o listã neagrã trebuie sã se fi aflat si hermeneutica operei sadoveniene propusã de Alexandru Paleologu. Rod al unor meditaþii în puscãrie în marginea cãrþilor ce se gãseau înainte de graþiere la clubul închisorii, Treptele lumii sau calea cãtre sine a lui Sadoveanu a apãrut în 1978. Marian Popa se cãzneste s-o “desfiinþeze” scriind de pe poziþii patriotarde cã ar fi o “exegezã masonicã”. O difuzã ostilitate de comandã ideologicã se întrevede si în recenzia semnalând prin “critica de întâmpinare” apariþia eruditului eseu despre Creanga de aur. Pentru a nu trezi orgolii “regionale”, Liiceanu se fereste în acest caz chiar si de menþionarea titlului cãrþii lui Alexandru Paleologu. In schimb, el intercaleazã în jurnal un referat stalinist despre “handicapul” culturii burgheze românesti, ca “ratare” a tuturor filozofilor români cu specialã exemplificare în cazul a doi “rataþi”: Lucian Blaga si Alexandru Paleologu.
Dacã nu l-ar fi invocat pe Blaga, despre care Vasile Bãncilã observa pe bunã dreptate în 1938 cã din punctul de vedere al împlinirii culturale Lucian Blaga reprezintã o reusitã extraordinarã (V. Bãncilã: “mai rar autor care sã se împlineascã atât de sigur, de armonios si de complet”), gogomãnia n-ar fi fost atât de evidentã. Fiindcã Alexandru Paleologu a avut nesansa de a publica într-un regim de teroare ideologicã, impediment “ocolit” de el prin formulãri subversive, cum a procedat si Alexandru Husar, chiar si Alexandru Dragomir în scrierile sale pentru sertar.
Auto-apreciatã drept purtãtoare a “germenului exemplaritãþii” (9 oct. 1980), critica lui Liiceanu privitoare la lucrãrile lui Noica “ancorate în exclusivitate în fenomenul autohton” (p.231) este “imortalizatã” alãturi de citatele inregistrate din spusele lui Noica, terifiat la citirea “Jurnalului de la Pãltinis” când si-a recunoscut cuvintele indentic reproduse. In cripto-comunismul de dupã 1990 criticarea lui Noica ea a luat noi înfãþisãri de facturã mai hotãrât denigratoare în cãrþile apãrute la Editura Humanitas, degajând un rânced iz politic din anii de masacrare în puscãrii a spiritualtãþii românesti.
Pe când (în R.P.R) Alexandru Paleologu si Noica erau dupã gratii, în Anglia Zevedei Barbu (fost secretar de redacþie al revistei “Saeculum”, scoasã de Blaga la Sibiu (dupã 1946 diplomat la Legaþia României de la Londra, demsionat în octombrie 1948) publica Problems of historical psychology (Londra, 1960) unde analiza societatea atenianã din vremea lui Pericle. Zevedei Barbu este interesat de omul cetãþii grecesti, de cadrul social, politic si intelectual pe care omul grec îl creazã. Concluzia universitarului englez de origine românã merge pe linia “miracolului grec”. In cetatea Atenei personalitatea umanã ar fi prins un contur de invidiat, prin echilibru perfect între cuprinderea socialã, cosmicã si teologicã, pe de-o parte, si împlinirea personalã prin dezvoltarea potenþialitãþilor individuale, pe de altã parte. O imagine diametral opusã acesteia gãsim în analiza democraþiei din vremea lui Pericle propusã de universitarul argentinian de origine românã, Stan M. Popescu (/Ovidiu Gãinã) în volumul sãu din 2007, Psihologia social. Notas al margen de la aceleracion de los tiempos. Expert în psihologie si sociologie filozoficã, cu un doctorat la Viena, el a fost fondatorul primei reviste stiinþifice de psihologie industrialã, apãrutã în spaniolã si cu rezumate în francezã, germanã si englezã, revistã la care a colaborat si Viktor Frankl, (1905-1997), azi un faimos Institut (v. Stan M. Popescu/ Ovidiu Gãinã, El recuerdo de V. Frankl).
In perioada interbelicã pe Noica l-au interesat si vechii greci. Întâi a luat ore de greacã (prin 1939) cu Constantin Fântâneru(1907-1975) care fusese coleg la Liceul Sf. Sava cu Dan Botta si care îsi luase ca si acesta licenþa în limbi clasice în 1930. Rãmas în þarã printre prieteni, dar - ca si Octavian Nistor, Traian Herseni, Botta, Vasile Bãncilã, etc. -, fãrã drept de semnãturã, Noica dorea sã afle prin anii cinzeci “înþelesul grec al dragostei de oameni si de lucruri”, pornind de la dialogul platonic Lysis. Era însã preocupat si de pãrintele dialecticii rãstãlmãcit de ideologia ocupantului sovietic al României ciuntite. Dupã anii de chinuri suferite în temniþa politicã pentru felul eronat în care l-a hermeneutizat pe Hegel (2) într-un manuscris predat la unica editurã bucuresteanã ESPLA, Constantin Noica s-a angajat la Centrul de Logicã. Aici s-a întors iarãsi la greci. La început la Aristotel, apoi la Platon.
Târziu a putut sã se întoarcã si la gândirea filosoficã româneascã, asa cum apãruse ea în momentul de graþie în care Mircea Vulcãnescu îsi publicase Dimensiunea românascã a existenþei (martie, 1944). In 1978 lui Noica i se publica Sentimentul românesc al fiinþei. La un sfert de secol dupã asasinarea în închisoare a lui Mircea Vulcãnescu prin schingiuiri repetate, C-tin Noica îi aducea în discuþie gândirea, desigur fãrã a face în mod explicit referire la scrierile interzise ale celui care murea ca un martir la Aiud. În marginea filosofiei vulcãnesciene Alexandru Dragomir argumentase ideea cã opera unui gînditor “nu are o singurã dimensiune: cantitatea”(v. Ultimul interviu al filozofului A. Dragomir, în rev. “Asachi”, Seria III-a, Nr.5 (241), dec.2008-ian.2009, p. 7) pentru a afirma în final cã fostul sãu profesor de la Universitatea din Bucuresti “era coplesitor” (ibid.).
La Noica, evocarea Dimensiunii românesti a existenþei, “cea mai substanþialã tâlcuire a întâmplãrilor valahe” (apud. Emil Cioran), apare în însusi titlul ales. Dacã la Mircea Vulcãnescu raportarea omului la transcendenþã –din perspectivã româneascã – luase înfãþisarea unei dialectici a participãrii cu accentul pus pe cel de-al doilea pol al relaþiei, Noica apasã pe primul termen, invocând sentimentul “omenesc” trezit de problematica fiinþei. Astfel, cei de la cenzurã au putut crede cã filosoful supravegheat la Pãltinis n-a iesit din cadrele ideologiei materialiste, cã el s-a preocupat de subiectivitatea omului nou al materialismului stiinþific, dezinteresat de polul transcendent pe care îl implicã orice act religios. In capul lor, problema ontologicã, sau problematica existenþei (pe care ei o confundau cu fiinþa) nu depãsea aspectul interpretãrii imanentiste a existenþei materiale a omului si a lumii de care se ocupã cu mult succes stiinþa si tehnica de ultimã orã.
De fapt, ancorarea lui Noica într-o viziune crestinã asupra lumii reiese din simpla alegere a termenului de “sentiment”, care nu poate fi decât sentimentul pozitiv al iubirii. Presupusa imanenþã a problematicii fiinþei e anulatã din start de caracterul tranzient al sentimentului iubirii care face trimitere la ceva aflat în afara celui ce iubeste. Or, în credinþa crestinã iubirea are un loc privilegiat: Din iubire pentru oameni, si nu din indiferenþã la soarta omeneascã, Dumnezeu s-a fãcut om. Relaþia pe care omul românesc o are cu ceva de dincolo de el apare la Noica din afirmaþia explicitã cã fiinþa la români ar fi “întru” (în si înspre, adicã participând si nãzuind cãtre altceva decât materialitatea proprie si materialitatea lumii). Cu gãselniþa acestui “întru”, de care era pe bunã dreptate foarte mândru, Noica subscria (ca si Mircea Vulcãnescu) la ideea de sorginte medievalã dupã care participarea la Divin are niveluri si intensitãþi diferite.
Pe urmele lui Vulcãnescu el va evidenþia aportul adus de câteva cuvinte românesti la problematica fiinþei. Demersul ambilor s-a situat în descendenþã heideggerianã. Interesant este cã si filosoful de la Freiburg im Briesgau urmãrea cu interes gândirea românilor, la început impresionat de auditoriul provenit din Regatul României (Constantin Floru, Stefan Teodorescu, Dumitru Cristian Amzãr, Constantin Noica, Petre Tutea, Sorin Pavel, Octvian Nistor, George Uscãtescu, Vintilã Horia, etc.). In timpul rãzboiului, la seminariile sale, când vreun student se împotmolea, Heidegger întreba: Ce pãrere au Latinii? (adicã Alexandru Dragomir, Octavian Vuia, Constantin Oprisan, etc.). Heidegger era un perfect cunoscãtor al limbii latine pentru cã fãcuse studii teologice si avea un doctorat în gândirea medievalã. Cãt priveste gãndirea filozoficã româneascã, Heidegger putea citi tezele de doctorat în filosofie publicate de români în germanã (lucrãri interzise în comunism, care nici pânã azi n-au fost editate în româneste). Filosoful din Freiburg se pare cã era la curent si cu revista de filosofie scoasã de Blaga, pe care I-o ducea studentul sãu Walter Biemel. De Mircea Vulcãnescu aflase cu siguranþã de la C-tin Amãriuþei. Acesta povestea cum marele Heidegger notase scolãreste interpretarea vulcãnescianã a termenului de “aevea” pe care I-a relatat-o Amariuþei cu ocazia unei vizite (v. N. Florescu, Menirea pribegilor, Ed. Jurnalul literar, 2003). In studiul nostru Constantin Oprisan, un discipol necunoscut al lui Heidegger semnalasem cum la vremea când bãtrânul filozof era atacat la Paris si omagierea sa fusese interzisã la Sorbona, se formase un fel de zid românesc din fostii sãi studenþi care l-au omagiat pe Heidegger printr-un Colocviu organizat în Castelul de la Cerisy la Salle.
Petre Tutea spunea cã în închisoare, fãrã ajutorul lui Dumnezeu, nu s-a putut supravieþui. Constantin Noica a supravieþuit. Surprins la un moment dat cã citeste Biblia, filosoful de la Pãltinis a improvizat o scuzã de toatã frumuseþea: Propriu-zis, el nici n-ar citi din Biblie. Si-ar face doar lecþiile. S-ar documenta. Sã nu aparã nepregãtit în faþa fiului sãu pe care nu-l mai vãzuse de vreo douã decenii, de când acesta era elev. Pentru cã între timp, Rãzvan al sãu plecat în Anglia devenise cãlugãrul Rafail. Cum sã discute el cu Rafail, dacã nu pune mâna pe cartea interzisã de ideologii materialisti?
Isabela Vasiliu-Scraba
Note:
1. Titlul în germanã (L. Blaga, Zum wesen der Rumaenischen Volksseele, Verlag Minerva, Bucuresti, 1982) în pãruse nefericit ales lui Carl Schmidt, care considera titlul românesc (Der mioritische Raum) mai reusit. (v. D. C. Amzãr, Jurnalul Berlinez, 2006). Walter Biemel povestea cã prin Lucian Blaga din Spaþiul mioritic si-a dat seama “ce artã popularã bogatã existã în România si cum nu trebuie sã luãm aceastã artã popularã ca pe o artã minorã, ci ca pe o artã care exprimã sufletul si spiritul unui popor” (v. interviul luat de I. Oprisan pe 15 dec. 1990, în vol. Walter Biemel, Artã si adevãr, Ed. Humanitas, 2003).
2. Constantin Noica a fost arestat în 1958 dupã ce, în calitate de redactor la ESPLA, Zigu Ornea a dat pe ascuns Securitãþii manuscrisul lui Noica publicat în formã cenzuratã în 1980 sub titlul:Povestiri despre om - dupã o carte a lui Hegel. A se vedea: Noica în vizorul Securitãþii, documente din Arhiva CNSAS publicate în rev. Ovservatorul cultural nr. 20 (277) din 14-20 iulie 2005; precum si nota 2 din articolul: Isabela Vasiliu-Scraba, Indicii de manipulare în eseistica unui fost discipol al lui Noica: dl.Ion Papuc, în rev. Origini/ Romanian roots, vol.XIV, nr.1-2-3 (139-140), 2009, p.112-114.
Sursa: www.victor-roncea.blogspot.com
FACTORII BISERICEŞTI PARTICIPANŢI ÎN IRESPONSABILITATEA ECUMENISTĂ ZDRUNCINĂ POPORUL ŞI CONDUC LA DIVIZARE ŞI SCHISMĂ
SINAXA CLERICILOR ŞI MONAHILOR ORTODOCŞI DIN GRECIA [1]
APRILIE 2009
Un text de mărturisire a credinţei împotriva ecumenismului a fost redactat şi semnat de clericii şi monahii ortodocşi în timpul unei sinaxe din Volos în aprilie. Textul este înaintat Sfintelor Mitropolii în scopul semnării mărturisirii de către Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi. Mărturisirea de Credinţă a fost deja semnată de către unii Mitropoliţi (de Pireu, de Kithira şi de Etoloakarnania), Stareţi ai Sfintelor Mănăstiri, Monahi, Clerici, Teologi, reprezentanţi ai Corporaţiilor Creştin-Ortodoxe. Textul este minuţios şi atent, probat teologic, revelator pentru apostazia ortodocşilor ecumenişti de la Credinţa şi Predania Ortodoxă a Părinţilor. Ecumeniştii ortodocşi – se semnalează în Mărturisirea de Credinţă, atrag o parte din Turma Ortodoxă în înşelare (rătăcire), cultivă îndoiala şi îi clatină pe mulţi, conducându-i la divizare şi la schismă. De aceea, „cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, orice poziţie ar deţine în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, se află în opoziţie cu ei. Din acest motiv, poziţia lor trebuie să fie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhiei şi al poporului credincios”.
Textul complet al Mărturisirii de Credinţă (împreună cu semnăturile) este acesta:
Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească credem că:
Singura cale mântuitoare pentru oameni[2] este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină adevărată[3]; nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi”[4]. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc pe Hristos „venit în trup”[5], sunt făcături omeneşti şi lucrurile diavolului[6], nu conduc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta Treime.
De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclintită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial, şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica… Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate”[7].
După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închinătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăjmaşii dinăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, care au încercat să perimeze (răstoarne) şi să falsifice credinţa predanisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încredinţate. Marele Vasilie, schiţând situaţia bisericească creată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic, invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar, oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelepciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi grei care sfârtecă turma lui Hristos”[8].
Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile –, s-a întâmplat şi cu cei din interior – ereziile. Biserica, prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra întregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” constituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare, punctele de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele:
1. Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei le-au primit şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile credinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă cineva va binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fie anatema”, observă că Apostolul „nu a zis că dacă propovăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, anatema să fie”[9]. Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la începutul vremurilor a primit oral şi prin scris… Căci adevărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a tăia sau a împuţina cu ceva”[10].
Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova) şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Fotie şi a imnelor din cult.
2. Proclamăm că papismul (romano-catolicismul – n.tr.) este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre „Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învăţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru că în afară de Filioque a introdus o mulţime de alte rătăciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima, focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, graţia creată, răscumpărarea iertărilor (indulgentiae); a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi celelalte Taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.
Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A introdus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împreună-izbăvitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante, chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale orientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi inovaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile muzicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie. În spaţiul Ecumenismului a pus bazele religiei mondiale (pan-religia), recunoscând prin Conciliu II Vatican „viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minimalismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, având ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvoltarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexualităţii şi ale pedofiliei[11]. Continuând să susţină „Uniaţia”, această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dialogul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru unire.
În general, există o schimbare radicală a papismului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul II Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spirituale” ale „Noii Ere”.
Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului – Mistagogul, papismul a a provocat Bisericii cea mai mare stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele împreună. Noi ortodocşii avem comuniune cu papii dinainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi. Papii după schismă sunt eretici; au încetat să mai fie succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică, pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în comuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei împotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque, L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de har. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon. „Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi l-au subminat… pentru care şi Duhul Sfânt nu se află întru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de la ei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti”[12].
3. Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad, pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a moştenit multe erezii, iar pe de altă parte a adăugat mult mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta Scriptură (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; desfiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei de Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine acceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, denaturând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţă predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mântuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partea lui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, în principal, este absentă eclesiologia, pentru că nu există sensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă.
4. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şi ridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugăciune specială şi de către un preot neortodox, nu este botez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii…cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”[13].
Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua încercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avem botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptismală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul[14]. Însă cineva intră în Biserică şi devine membru al ei nu prin orice botez, ci prin singurul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au Preoţia Bisericii.
5. Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână în rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebit rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comun în biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii private. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provine dintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentru mântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva credincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel, iubirea, concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există un război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” – spune Sfântul Grigorie Teologul[15]. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire, nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci împotriveşte-te cu vitejie până la moarte… netrădând nicidecum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accentuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul iubirii”[16]. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi marele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înaintea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului Evghenicul, care îşi încheie propria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin următoarele cuvinte: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei cu cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe de împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea, şi să urmez celor care sub pretenţiozitatea unei păci fabricate poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua cauză a Sfântului Duh? Căci pe celelalte ale răutăţilor [lor] le las, avându-le pe cele de acum, din care şi numai una ne era nouă de ajuns ca să ne despărţim de ei. Să nu pătimim aceasta vreodată, Mângâietorule Bune, nici astfel însumi să cad în gânduri necuviincioase, ci, având învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi cei insuflaţi de Tine, să adaug către părinţii mei, aceasta, dacă nu alta, aducând-o de aici: buna-cinstire”[17].
6. Până la începuturile secolului XX, Biserica a avut în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi de osândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar formulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Duminica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii, fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână nici una în afara anatemei, la sfârşit există o anatemă generală: „Tuturor ereticilor anatema”.
Din păcate, această poziţie unică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la începutul secolului XX a început treptat să fie abandonată, după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care, pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziile ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci sunt casnice (intime) şi rude. Recomanda „să se reaprindă şi să se întărească înainte de toate iubirea între Biserici, neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celorlaţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi împreună-moştenitoare şi in corpore ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos”[18].
S-a deschis deja drumul pentru înfierea, constituirea şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, această panerezie, iniţial o invenţie protestantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mai mult, a fost dezvolată, se învaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o noua dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform acesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi revendice exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universală şi adevărată. Fiecare ar fi un fragment, o parte, dar nu Biserica întreagă. Toate împreună ar constitui Biserica.
Toate hotarele (definiţiile) pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu mai există nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt biserici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), se consideră acum ca biserici surori, cărora împreună cu noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea oamenilor[19]. Există şi în cadrul ereziilor harul Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor, precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anatemele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate din cărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceasta doar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sine eclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un (singur) Botez”[20].
7. Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat acum şi într-un sincretism interreligios, care pune semnul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea de Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos, cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată, în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ereziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, în relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea mai mare erezie din toate veacurile.
8. Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Biserica adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare, doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecumenismul este numele comun pentru mincinoasele biserici ale Europei Apusene. Numele lor comun este panerezia[21].
Această panerezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laici dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, a aplică şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite, colaborări pastorale, aşezându-se radical pe ei înşişi în afara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă. Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale.
9. Desigur că există şi responsabilităţi colective, iar în principal cele ale Ierarhilor şi teologilor noştri cu mentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi a turmei lor. Acestora le declarăm întru frica lui Dumnezeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lor în activităţile ecumeniste sunt condamnabile din orice parte am privi, pentru că:
a) pun la îndoială realmente Credinţa şi Predania noastră ortodox-patristică;
b) seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatină pe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă şi
c) atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta într-un dezastru duhovnicesc.
Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare ar fi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt în opoziţie cu ei.
De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhilor şi al poporului credincios.
Mărturisirea de credinţă este semnată de următorii în mod doveditor şi verificabil. Au semnat-o şi o vor semna mult mai mulţi:
Metropolitan of Piraeus, Seraphim
Metropolitan of Gortyna and Megaloupolis, Jeremiah
Metropolitan of Kythera and Antikythera, Seraphim
Archmandrite Joseph, Abbot of the Sacred Monastery of Xiropotamos, Holy Mountain
Protopresbyter fr. George Metallinos, Professor Emeritus of the Athens University School of Theology
Protopresbyter fr. Theodore Zisis, Professor Emeritus of the Thessaloniki University School of Theology
Archmandrite Mark Manolis, Spiritual Superintendent of the “Pan-Hellenic Orthodox Union”
Archmandrite Athanasius, Abbot of the Sacred Monastery of Stavrovounion, Cyprus
Archmandrite Timothy Sakkas, Abbot of the Sacred Monastery of the Paraclete, Oropos
Archmandrite Cyril Kehayioglou, Abbot of the Sacred Monastery of the Pantocrator, Melissohori, Langadas
Archmandrite Sarandis Sarandos, Parish Priest of the Holy Temple of the Dormition of the Theotokos, Amarousion
Archmandrite Maximus Karavas, Abbot of the Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais
Archmandrite Gregory Hadjinikolaou, Abbot of the Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Athanasius Anastasiou, Abbot of the Holy Monastery of the Great Meteora
Archmandrite Theocletus Bolkas, Abbot of the Sacred Hermitage of Saint Arsenios the Cappadocian, Chalkidike
Archmandrite Chrysostomos, Abbot of the Sacred Coenobium of Hossios Nicodemus, Pentalofos, Goumenissa
Archmandrite Theodore Diamantis, Abbot of the Sacred Monastery of Panaghia Molyvdoskepasti, Konitsa
Archmandrite Palamas Kyrillides, Abbot of the Sacred Monastery of the Nativity of the Theotokos, Kallipetra, Veria
Archmandrite Lavrentios Gratsias, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia
Archmandrite Meletios Vadrahanis, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia
Archmandrite Paul Dimitrakopoulos, Sacred Monastery of the Transfiguration of the Saviour, Moutsiala, Veria
Archmandrite Ignatius Kalaitzopoulos, Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais
Archmandrite Simeon Georgiades, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Augustine Siarras, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Ambrose Gionis, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Elder Gregory, Hieromonk, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Elder Efstratios, Hieromonk, Sacred Monastery of the Great Lavra, Holy Mountain
Elder Philippos, Hieromonk, Retreat of Athanasius the Great, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain
Hieromonk Athanasius, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Nicodemus, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Nephon, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Chrysostom Kartsonas, Retreat of Saint George, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain
Hieromonk Onuphrios, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Chrysanthos, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Azarias, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Gabriel, Sacred Retreat of Panaghia Gorgoepikoos, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain
Hieromonk Pandeleimon, Sacred Retreat of Saint Pandeleimon, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain
Hieromonk Tychon, Sacred Retreat of the Pantocrator, Melissohori
Protopresbyter Lambros Fotopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Kosmas of Aetolia, Amarousion, Attica Province
Protopresbyter John Fotopoulos, Parish Priest Sacred Temple of Saint Paraskeve, Attica Province
Protopresbyter Athanasios Menas, Loutraki, Corinthia Province
Protopresbyter Eleftherios Palamas, Saint Christophers, Ptolemais
Protopresbyter Constantine Mygdalis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Constantine, Volos
Protopresbyter Photios Vezynias, Professor, Sacred Metropolis of Lagadas
Protopresbyter Anthony Bousdekis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Nikaia, Piraeus
Presbyter Dionysios Tatsis, Educator, Konitsa
Presbyter Demetrios Psarris, Parish Priest, Sacred Temple of the Mighty Archangels, Sesklon, Aesonia
Presbyter Efthimios Antoniades, Sacred Metropolis of Larisa
Presbyter Anastasios Gotsopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Patrae
Presbyter George Papageorgiou, Sacred Metropolis of Demetrias
Presbyter Peter Hirsch, Petrokerasa, Chalkidike
Presbyter Theophanes Manouras, Parish Priest of the Sacred Temple of Saint Athanasius, Velestino, Magnesia Province
Deacon Theologos Kostopoulos, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Presbyter Paschalis Ginoudis, Sacred Metropolis of Larisa
Presbyter George Diamantopoulos, Lavrion, Sacred Metropolis of Mesogaia
Presbyter Basili Kokolakis, Parish Priest of the Sacred Temple of the Precious Cross, Holargos, Attica
NOTE
[1] Text preluat din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1785 din 29 mai 2009, pp. 1 şi 7) şi tradus din limba greacă de monahul Leontie. Semnăturile în limba engleză au fost preluate de pe adresa: http://oodegr.com/english/oikoumenismos/omologia_pistews.htm#_ednref1
[2] A se vedea opera lui Ghenadie al II-lea Sholarios, patriarhul Constantinopolului, Despre singura cale de mântuire a oamenilor (în greceşte), în Gheorghios Sholarios, Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios, vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.
[3] Ioan 8:12: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Idem 3: 19: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina”.
[4] Fapte 4: 12.
[5] I Ioan 4: 2-3: „Tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este”. [6] A se vedea Cosma Etolianul, Învăţături, în I. Menounou, Cosma Etolianul, Învăţături (şi Biografia), ed. „Tinos”, Atena, Învăţătura I 1, 37, pag.142: „Toate credinţele sunt mincinoase, false, toate ale diavolului. Acest lucru l-am înţeles drept adevărat, dumnezeiesc, ceresc, sănătos (corect), desăvârşit şi pentru mine şi pentru voi, cum că singură credinţa binecinstitorilor şi ortodocşilor creştini este bună şi sfântă, şi a crede şi a ne boteza în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
[7] Omilia înainte de surghiunire 1, EΠΕ 33, 186 (în limba greacă).
[8] Epistola 90, Către preasfinţii fraţi şi episcopi din Apus 2, EΠΕ 2, 20 (în limba greacă).
[9] Gal. 1:9. Omilii la Galateni, cap. I, PG 61, 624.
[10] Mansi, 13, 409-412.
[11] Laxismul şi decăderea morală chiar şi între clerici a fost semnalată chiar de la începuturile secolului XV de către Sfântul Simeon al Tesalonicului. A se vedea Epistola Dogmatică 16 în D. Balfour, Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (1416/17 – 1429), Opere Teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.218: << Şi mai mult, ei nu privesc adulterul ca pe ceva ce implică iadul întreg, nici măcar în rândurile preoţilor lor, ci dimpotrivă, ei îşi doresc cu neruşinare concubine şi tineri pentru adulter şi doresc să slujească în fiecare zi >>. Ibid,15 , pag. 216 : <<>>. Decăderile morale care se văd în ultimul timp chiar şi în rândul clerului ortodox sunt rezultatul liberalismului şi secularismului ecumenist.
[12] Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre fericiri 5, în D. Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (1416-17 – 1429). Opere teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.226.
[13] Epistola I Canonică, Către Amfilohie de Iconium, canonul 1.
[14] În textul celei de-a 9-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericii în Porto Alegre (Brazilia 2006) care a fost acceptat de către reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi a avut ca titlu „Chemaţi să fie o Unică Biserică” (Called to be the One Church), în paragraful 8 se menţionează: „Toţi cei botezaţi în Hristos sunt uniţi în Trupul Lui”. În paragraful 9: „Faptul că noi toţi în comun aparţinem lui Hristos prin botezul în numel Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, dă posibilitatea bisericilor şi le cheamă să păşească împreună chiar şi atunci când nu cad de acord. Asigurăm că există un singur botez, precum există doar un singur trup şi un singurDuh, o singură nădejde a chemării noastre, un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al nostru, al tuturor (vezi Efes. 4: 4-6)”. Mitropolitul Ioannis (Zizioulas) de Pergam, în lucrarea Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement, Sourozh Diocesan Magazine (Anglia, august 1985, vol. 21, p. 23) a preîntâmpinat această poziţie scriind: Within baptism, even if there is a break, a division, a schism, you can still speak of the Church. … The Orthodox, in my understanding at least, participate in the ecumenical movement as a movement of baptised Christians, who are in a state of division because they cannot express the same faith together, In the past this has happened because of a lack of love which is now, thank God, disappearing. (În botez, chiar dacă există o ruptură, o despărţire, o schismă, poţi încă să vorbeşti despre Biserică. … Ortodocşii, cel puţin după părerea mea, participă la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi, care se află într-o situaţie de despărţire, pentru că nu pot să exprime aceeaşi credinţă împreună. În trecut , aceasta se întâmpla din lipsa de iubire, care acum, slavă lui Dumnezeu, dispare.)
[15] Cuvânt apologetic despre fuga în Pont 82, ΕΠΕ 1, 176.
[16] Omilia 22 la Romani, 2, PG 60, 611. Omilia 2 la Filipeni,1, PG 62, 119.
[17] Mărturisirea de credinţă expusă la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Ephese, de L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.
[18] A se vedea I. Karmiris, „Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale” (în limba greacă), vol. 2, p. 958.
[19] A se vedea Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la Roma, pe 29 iunie 1995. Mai devreme, aceleaşi lucruri fuseseră proclamate şi de către Comisia Teologică Mixtă pentru Dialogul dintre ortodocşi şi catolici la Balamand (Liban) în 1993.
[20] Efeseni 4:5.
[21] Arhim. Iustin Popovici, Biserica şi Ortodoxă şi Ecumenismul (în limba greacă), Tesalonic 1974, p. 224
APRILIE 2009
Un text de mărturisire a credinţei împotriva ecumenismului a fost redactat şi semnat de clericii şi monahii ortodocşi în timpul unei sinaxe din Volos în aprilie. Textul este înaintat Sfintelor Mitropolii în scopul semnării mărturisirii de către Înalt Prea Sfinţiţii Mitropoliţi. Mărturisirea de Credinţă a fost deja semnată de către unii Mitropoliţi (de Pireu, de Kithira şi de Etoloakarnania), Stareţi ai Sfintelor Mănăstiri, Monahi, Clerici, Teologi, reprezentanţi ai Corporaţiilor Creştin-Ortodoxe. Textul este minuţios şi atent, probat teologic, revelator pentru apostazia ortodocşilor ecumenişti de la Credinţa şi Predania Ortodoxă a Părinţilor. Ecumeniştii ortodocşi – se semnalează în Mărturisirea de Credinţă, atrag o parte din Turma Ortodoxă în înşelare (rătăcire), cultivă îndoiala şi îi clatină pe mulţi, conducându-i la divizare şi la schismă. De aceea, „cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, orice poziţie ar deţine în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, se află în opoziţie cu ei. Din acest motiv, poziţia lor trebuie să fie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhiei şi al poporului credincios”.
Textul complet al Mărturisirii de Credinţă (împreună cu semnăturile) este acesta:
Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească credem că:
Singura cale mântuitoare pentru oameni[2] este credinţa în Sfânta Treime, în lucrarea şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină adevărată[3]; nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi”[4]. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc pe Hristos „venit în trup”[5], sunt făcături omeneşti şi lucrurile diavolului[6], nu conduc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta Treime.
De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclintită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial, şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica… Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate”[7].
După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închinătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăjmaşii dinăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, care au încercat să perimeze (răstoarne) şi să falsifice credinţa predanisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încredinţate. Marele Vasilie, schiţând situaţia bisericească creată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic, invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar, oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelepciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi grei care sfârtecă turma lui Hristos”[8].
Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară – religiile –, s-a întâmplat şi cu cei din interior – ereziile. Biserica, prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra întregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” constituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare, punctele de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele:
1. Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei le-au primit şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile credinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă cineva va binevesti vouă altceva decât aţi primit, să fie anatema”, observă că Apostolul „nu a zis că dacă propovăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, anatema să fie”[9]. Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la începutul vremurilor a primit oral şi prin scris… Căci adevărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a tăia sau a împuţina cu ceva”[10].
Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova) şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Fotie şi a imnelor din cult.
2. Proclamăm că papismul (romano-catolicismul – n.tr.) este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre „Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învăţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru că în afară de Filioque a introdus o mulţime de alte rătăciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima, focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, graţia creată, răscumpărarea iertărilor (indulgentiae); a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi celelalte Taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.
Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A introdus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împreună-izbăvitoare” (co-redemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante, chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale orientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi inovaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile muzicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie. În spaţiul Ecumenismului a pus bazele religiei mondiale (pan-religia), recunoscând prin Conciliu II Vatican „viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minimalismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, având ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvoltarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexualităţii şi ale pedofiliei[11]. Continuând să susţină „Uniaţia”, această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dialogul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru unire.
În general, există o schimbare radicală a papismului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul II Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spirituale” ale „Noii Ere”.
Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului – Mistagogul, papismul a a provocat Bisericii cea mai mare stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele împreună. Noi ortodocşii avem comuniune cu papii dinainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi. Papii după schismă sunt eretici; au încetat să mai fie succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică, pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în comuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei împotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque, L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de har. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon. „Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi l-au subminat… pentru care şi Duhul Sfânt nu se află întru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de la ei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti”[12].
3. Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad, pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a moştenit multe erezii, iar pe de altă parte a adăugat mult mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta Scriptură (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; desfiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei de Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine acceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, denaturând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţă predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mântuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partea lui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, în principal, este absentă eclesiologia, pentru că nu există sensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă.
4. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şi ridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugăciune specială şi de către un preot neortodox, nu este botez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii…cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”[13].
Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua încercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avem botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptismală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul[14]. Însă cineva intră în Biserică şi devine membru al ei nu prin orice botez, ci prin singurul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au Preoţia Bisericii.
5. Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână în rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebit rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comun în biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii private. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provine dintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentru mântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva credincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel, iubirea, concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există un război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” – spune Sfântul Grigorie Teologul[15]. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire, nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci împotriveşte-te cu vitejie până la moarte… netrădând nicidecum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accentuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul iubirii”[16]. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi marele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înaintea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului Evghenicul, care îşi încheie propria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin următoarele cuvinte: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei cu cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe de împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea, şi să urmez celor care sub pretenţiozitatea unei păci fabricate poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua cauză a Sfântului Duh? Căci pe celelalte ale răutăţilor [lor] le las, avându-le pe cele de acum, din care şi numai una ne era nouă de ajuns ca să ne despărţim de ei. Să nu pătimim aceasta vreodată, Mângâietorule Bune, nici astfel însumi să cad în gânduri necuviincioase, ci, având învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi cei insuflaţi de Tine, să adaug către părinţii mei, aceasta, dacă nu alta, aducând-o de aici: buna-cinstire”[17].
6. Până la începuturile secolului XX, Biserica a avut în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi de osândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar formulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Duminica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii, fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână nici una în afara anatemei, la sfârşit există o anatemă generală: „Tuturor ereticilor anatema”.
Din păcate, această poziţie unică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la începutul secolului XX a început treptat să fie abandonată, după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care, pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziile ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci sunt casnice (intime) şi rude. Recomanda „să se reaprindă şi să se întărească înainte de toate iubirea între Biserici, neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celorlaţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi împreună-moştenitoare şi in corpore ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos”[18].
S-a deschis deja drumul pentru înfierea, constituirea şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, această panerezie, iniţial o invenţie protestantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mai mult, a fost dezvolată, se învaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o noua dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform acesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi revendice exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universală şi adevărată. Fiecare ar fi un fragment, o parte, dar nu Biserica întreagă. Toate împreună ar constitui Biserica.
Toate hotarele (definiţiile) pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu mai există nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt biserici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), se consideră acum ca biserici surori, cărora împreună cu noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea oamenilor[19]. Există şi în cadrul ereziilor harul Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor, precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anatemele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate din cărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceasta doar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sine eclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un (singur) Botez”[20].
7. Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat acum şi într-un sincretism interreligios, care pune semnul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea de Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos, cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată, în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ereziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos, în relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea mai mare erezie din toate veacurile.
8. Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Biserica adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare, doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecumenismul este numele comun pentru mincinoasele biserici ale Europei Apusene. Numele lor comun este panerezia[21].
Această panerezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laici dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, a aplică şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite, colaborări pastorale, aşezându-se radical pe ei înşişi în afara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă. Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale.
9. Desigur că există şi responsabilităţi colective, iar în principal cele ale Ierarhilor şi teologilor noştri cu mentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi a turmei lor. Acestora le declarăm întru frica lui Dumnezeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lor în activităţile ecumeniste sunt condamnabile din orice parte am privi, pentru că:
a) pun la îndoială realmente Credinţa şi Predania noastră ortodox-patristică;
b) seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatină pe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă şi
c) atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta într-un dezastru duhovnicesc.
Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare ar fi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt în opoziţie cu ei.
De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhilor şi al poporului credincios.
Mărturisirea de credinţă este semnată de următorii în mod doveditor şi verificabil. Au semnat-o şi o vor semna mult mai mulţi:
Metropolitan of Piraeus, Seraphim
Metropolitan of Gortyna and Megaloupolis, Jeremiah
Metropolitan of Kythera and Antikythera, Seraphim
Archmandrite Joseph, Abbot of the Sacred Monastery of Xiropotamos, Holy Mountain
Protopresbyter fr. George Metallinos, Professor Emeritus of the Athens University School of Theology
Protopresbyter fr. Theodore Zisis, Professor Emeritus of the Thessaloniki University School of Theology
Archmandrite Mark Manolis, Spiritual Superintendent of the “Pan-Hellenic Orthodox Union”
Archmandrite Athanasius, Abbot of the Sacred Monastery of Stavrovounion, Cyprus
Archmandrite Timothy Sakkas, Abbot of the Sacred Monastery of the Paraclete, Oropos
Archmandrite Cyril Kehayioglou, Abbot of the Sacred Monastery of the Pantocrator, Melissohori, Langadas
Archmandrite Sarandis Sarandos, Parish Priest of the Holy Temple of the Dormition of the Theotokos, Amarousion
Archmandrite Maximus Karavas, Abbot of the Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais
Archmandrite Gregory Hadjinikolaou, Abbot of the Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Athanasius Anastasiou, Abbot of the Holy Monastery of the Great Meteora
Archmandrite Theocletus Bolkas, Abbot of the Sacred Hermitage of Saint Arsenios the Cappadocian, Chalkidike
Archmandrite Chrysostomos, Abbot of the Sacred Coenobium of Hossios Nicodemus, Pentalofos, Goumenissa
Archmandrite Theodore Diamantis, Abbot of the Sacred Monastery of Panaghia Molyvdoskepasti, Konitsa
Archmandrite Palamas Kyrillides, Abbot of the Sacred Monastery of the Nativity of the Theotokos, Kallipetra, Veria
Archmandrite Lavrentios Gratsias, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia
Archmandrite Meletios Vadrahanis, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia
Archmandrite Paul Dimitrakopoulos, Sacred Monastery of the Transfiguration of the Saviour, Moutsiala, Veria
Archmandrite Ignatius Kalaitzopoulos, Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais
Archmandrite Simeon Georgiades, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Augustine Siarras, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Ambrose Gionis, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Elder Gregory, Hieromonk, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Elder Efstratios, Hieromonk, Sacred Monastery of the Great Lavra, Holy Mountain
Elder Philippos, Hieromonk, Retreat of Athanasius the Great, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain
Hieromonk Athanasius, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Nicodemus, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Nephon, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Chrysostom Kartsonas, Retreat of Saint George, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain
Hieromonk Onuphrios, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Chrysanthos, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Azarias, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Gabriel, Sacred Retreat of Panaghia Gorgoepikoos, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain
Hieromonk Pandeleimon, Sacred Retreat of Saint Pandeleimon, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain
Hieromonk Tychon, Sacred Retreat of the Pantocrator, Melissohori
Protopresbyter Lambros Fotopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Kosmas of Aetolia, Amarousion, Attica Province
Protopresbyter John Fotopoulos, Parish Priest Sacred Temple of Saint Paraskeve, Attica Province
Protopresbyter Athanasios Menas, Loutraki, Corinthia Province
Protopresbyter Eleftherios Palamas, Saint Christophers, Ptolemais
Protopresbyter Constantine Mygdalis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Constantine, Volos
Protopresbyter Photios Vezynias, Professor, Sacred Metropolis of Lagadas
Protopresbyter Anthony Bousdekis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Nikaia, Piraeus
Presbyter Dionysios Tatsis, Educator, Konitsa
Presbyter Demetrios Psarris, Parish Priest, Sacred Temple of the Mighty Archangels, Sesklon, Aesonia
Presbyter Efthimios Antoniades, Sacred Metropolis of Larisa
Presbyter Anastasios Gotsopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Patrae
Presbyter George Papageorgiou, Sacred Metropolis of Demetrias
Presbyter Peter Hirsch, Petrokerasa, Chalkidike
Presbyter Theophanes Manouras, Parish Priest of the Sacred Temple of Saint Athanasius, Velestino, Magnesia Province
Deacon Theologos Kostopoulos, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Presbyter Paschalis Ginoudis, Sacred Metropolis of Larisa
Presbyter George Diamantopoulos, Lavrion, Sacred Metropolis of Mesogaia
Presbyter Basili Kokolakis, Parish Priest of the Sacred Temple of the Precious Cross, Holargos, Attica
NOTE
[1] Text preluat din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1785 din 29 mai 2009, pp. 1 şi 7) şi tradus din limba greacă de monahul Leontie. Semnăturile în limba engleză au fost preluate de pe adresa: http://oodegr.com/english/oikoumenismos/omologia_pistews.htm#_ednref1
[2] A se vedea opera lui Ghenadie al II-lea Sholarios, patriarhul Constantinopolului, Despre singura cale de mântuire a oamenilor (în greceşte), în Gheorghios Sholarios, Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios, vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.
[3] Ioan 8:12: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Idem 3: 19: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina”.
[4] Fapte 4: 12.
[5] I Ioan 4: 2-3: „Tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este”. [6] A se vedea Cosma Etolianul, Învăţături, în I. Menounou, Cosma Etolianul, Învăţături (şi Biografia), ed. „Tinos”, Atena, Învăţătura I 1, 37, pag.142: „Toate credinţele sunt mincinoase, false, toate ale diavolului. Acest lucru l-am înţeles drept adevărat, dumnezeiesc, ceresc, sănătos (corect), desăvârşit şi pentru mine şi pentru voi, cum că singură credinţa binecinstitorilor şi ortodocşilor creştini este bună şi sfântă, şi a crede şi a ne boteza în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
[7] Omilia înainte de surghiunire 1, EΠΕ 33, 186 (în limba greacă).
[8] Epistola 90, Către preasfinţii fraţi şi episcopi din Apus 2, EΠΕ 2, 20 (în limba greacă).
[9] Gal. 1:9. Omilii la Galateni, cap. I, PG 61, 624.
[10] Mansi, 13, 409-412.
[11] Laxismul şi decăderea morală chiar şi între clerici a fost semnalată chiar de la începuturile secolului XV de către Sfântul Simeon al Tesalonicului. A se vedea Epistola Dogmatică 16 în D. Balfour, Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (1416/17 – 1429), Opere Teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.218: << Şi mai mult, ei nu privesc adulterul ca pe ceva ce implică iadul întreg, nici măcar în rândurile preoţilor lor, ci dimpotrivă, ei îşi doresc cu neruşinare concubine şi tineri pentru adulter şi doresc să slujească în fiecare zi >>. Ibid,15 , pag. 216 : <<>>. Decăderile morale care se văd în ultimul timp chiar şi în rândul clerului ortodox sunt rezultatul liberalismului şi secularismului ecumenist.
[12] Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre fericiri 5, în D. Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (1416-17 – 1429). Opere teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.226.
[13] Epistola I Canonică, Către Amfilohie de Iconium, canonul 1.
[14] În textul celei de-a 9-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericii în Porto Alegre (Brazilia 2006) care a fost acceptat de către reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi a avut ca titlu „Chemaţi să fie o Unică Biserică” (Called to be the One Church), în paragraful 8 se menţionează: „Toţi cei botezaţi în Hristos sunt uniţi în Trupul Lui”. În paragraful 9: „Faptul că noi toţi în comun aparţinem lui Hristos prin botezul în numel Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, dă posibilitatea bisericilor şi le cheamă să păşească împreună chiar şi atunci când nu cad de acord. Asigurăm că există un singur botez, precum există doar un singur trup şi un singurDuh, o singură nădejde a chemării noastre, un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al nostru, al tuturor (vezi Efes. 4: 4-6)”. Mitropolitul Ioannis (Zizioulas) de Pergam, în lucrarea Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement, Sourozh Diocesan Magazine (Anglia, august 1985, vol. 21, p. 23) a preîntâmpinat această poziţie scriind: Within baptism, even if there is a break, a division, a schism, you can still speak of the Church. … The Orthodox, in my understanding at least, participate in the ecumenical movement as a movement of baptised Christians, who are in a state of division because they cannot express the same faith together, In the past this has happened because of a lack of love which is now, thank God, disappearing. (În botez, chiar dacă există o ruptură, o despărţire, o schismă, poţi încă să vorbeşti despre Biserică. … Ortodocşii, cel puţin după părerea mea, participă la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi, care se află într-o situaţie de despărţire, pentru că nu pot să exprime aceeaşi credinţă împreună. În trecut , aceasta se întâmpla din lipsa de iubire, care acum, slavă lui Dumnezeu, dispare.)
[15] Cuvânt apologetic despre fuga în Pont 82, ΕΠΕ 1, 176.
[16] Omilia 22 la Romani, 2, PG 60, 611. Omilia 2 la Filipeni,1, PG 62, 119.
[17] Mărturisirea de credinţă expusă la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Ephese, de L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.
[18] A se vedea I. Karmiris, „Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale” (în limba greacă), vol. 2, p. 958.
[19] A se vedea Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la Roma, pe 29 iunie 1995. Mai devreme, aceleaşi lucruri fuseseră proclamate şi de către Comisia Teologică Mixtă pentru Dialogul dintre ortodocşi şi catolici la Balamand (Liban) în 1993.
[20] Efeseni 4:5.
[21] Arhim. Iustin Popovici, Biserica şi Ortodoxă şi Ecumenismul (în limba greacă), Tesalonic 1974, p. 224
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
