Părintele Ilie Cleopa: Minunea de la scaldatoarea Vitezda.

Hristos a inviat!

Iubiti credinciosi, Dumnezeiasca Evanghelie de astazi este de asa fel, ca parca n-are nevoie de talcuire. Dar cuvintele dumnezeiestilor Scripturi se aseamana cu ierburile cele binemirositoare, cu menta, sau cu busuiocul, sau cu altele, care din ce le freci mai mult in palma, tot mai frumos miros, sau cu obiectele de aur sau de argint, care, daca le frecam si le curatim, tot mai tare stralucesc si tot mai mult isi arata frumusetea si podoaba lor.

De aceea si cuvintele dumnezeiestilor Scripturi, cu cat se talcuiesc mai mult, raspandesc o mireasma tot mai mare a Duhului Sfant si reflecteaza o lumina tot mai puternica. Ati auzit cum incepe dumnezeiasca Evanghelie: "In vremea aceea S-a suit Iisus in Ierusalim". De unde S-a suit? Din Galileea neamurilor. In Galileea, la Cana, facuse prima minune. Tot acolo facuse si ultima minune, cu sluga sutasului imparatesc, pe care il vindecase, iar vestea aceasta venise pana la Ierusalim. Deci Mantuitorul S-a suit din Cana Galileii in Ierusalim, la sarbatoarea evreilor, care se cheama Cincizecime.

Si acolo - zice dumnezeiasca Evanghelie - S-a pogorat la o scaldatoare numita scaldatoarea oilor. De ce S-a dus Stapanul Iisus in acel loc? Pentru ca stia mai dinainte ce are de facut acolo.

Si de ce se numea scaldatoarea aceea a oilor? Pentru ca acolo, cand se aduceau jertfele sangeroase la templu, se spala carnea oilor si a mieilor, care era taiata prin junghiere, si maruntaiele lor, care se aduceau arderi-de-tot. Aceasta scaldatoare a oilor se mai chema evreieste Vitezda, care inseamna "casa facerii de bine" . Si pentru ce se chema asa? Pentru ca la acel izvor se facea mare facere de bine celor bolnavi, desi foarte rar. Aceasta scaldatoare era inconjurata de cinci pridvoare, cum ati auzit in Evanghelia de astazi. Scaldatoarea era in mijloc, iar imprejur se aflau pridvoarele pentru cei bolnavi. Pe ele zaceau orbi, schiopi, uscati si slabanogi, asteptand miscarea apei. Cum se misca apa aceasta? Ne-o spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe: "Ingerul Domnului la vreme se pogora si tulbura apa". Ingerul se pogora o data pe an si tulbura apa, si cei ce erau in pridvoarele acelea, pe paturi, toti bolnavii si uscatii, se sileau sa intre indata in apa. Si care avea putere sa intre cel dintai in apa, dupa tulburarea ei, acela se facea sanatos.

Dar de ce numai unul se facea sanatos in scaldatoarea aceea? Si de ce ingerul Domnului se cobora numai o data pe an, sa tulbure apa? Si care era vremea acelei tulburari? Vremea n-o stia nimeni. Dar faptul ca numai unul se vindeca, sau numai unul se curata de pacatele sale si se vindeca, era simbol pentru Legea Darului, ca n-avem voie niciodata sa botezam doi oameni deodata, ci numai unul. Ar fi o hula si o calcare a legilor crestine ortodoxe, daca s-ar boteza doi deodata. Coborarea ingerului peste scaldatoare era simbolul coborarii Duhului Sfant peste cel ce se boteaza in apa sfintita de El.

Dar ce spune dumnezeiasca Evanghelie mai departe? Venind Mantuitorul la aceasta scaldatoare, a aflat acolo un slabanog de 38 de ani. Vazandu-l Mantuitorul pe acela, I S-a facut mila si-l intreba: "Vrei sa te faci sanatos?". Dar oare de ce il intreaba? Nu stia Dumnezeu ca el voia sa se faca sanatos? Sau care dintre bolnavi nu vrea sa se faca sanatos? Auzi, sa mai intrebi un bolnav de 38 de ani daca vrea sa se faca sanatos! De ce il intreaba, deci, Hristos? Iata de ce intreaba. La orice vindecare pe care a facut-o Hristos, mai intai cerea credinta de la cei pe care voia sa-i vindece. Iar acestuia, care era un om pacatos si pentru pacatele lui zacea acolo de 38 de ani, ii era de trebuinta vointa tare ca sa se caiasca. Deci nu se putea vindeca decat daca se hotara cu toata vointa lui sa puna inceput bun, ca de azi inainte sa se faca sanatos si cu sufletul. Deci Hristos il intreaba, de fapt: "Vrei sa urmezi lui Dumnezeu si sa nu mai faci pacate?". Aceasta il intreaba Hristos, cand il intreaba daca vrea sa se faca sanatos. Nu vorbea de sanatatea trupului, ci a sufletului.

Iar el, saracul, n-a mai apucat a spune ca vrea, ci a inceput a marturisi amaraciunea sufletului sau cea de 38 de ani: "Doamne, n-am om care sa ma bage in scaldatoare!". Vezi cata rautate aveau aceia care treceau pe langa un bolnav sau aceia care ajutau pe cei bolnavi? Poate vor mai fi fost acolo bolnavi, dar nici unul de 38 de ani. Acesta suferea cel mai demult si nu voia nimeni sa-l ajute sa intre in scaldatoare. Si el Ii spuse Mantuitorului: "Doamne, n-am un om cu tragere de inima, n-am un om cu inima buna, n-am un om sa-i fie mila de mine, si de aceea, pana sa merg eu, intra altul, si eu am ramas aici de 38 de ani si m-am uscat netamaduit!".

Iar Mantuitorul n-a mai asteptat sa-L roage nimic, ci i-a zis imediat: "Scoala-te, ridica-ti patul si umbla!". Vezi ce ne invata Mantuitorul? Cand vedem un om in necaz, in scarbe, in pagube si-n boala, sa n-asteptam sa ne roage mult timp sa-i facem bine, ci chiar mai inainte de a ne ruga el, sa facem indata fapta cea buna trebuitoare lui. Si la cuvantul lui Hristos Dumnezeu - Care a zis la inceput sa se faca lumina si s-a facut lumina, sa se faca taria si s-a facut, sa se dea apele in laturi si sa se arate uscatul si celelalte - slabanogul s-a sculat deplin sanatos, si-a luat patul sau pe umeri si umbla. Si l-au vazut fariseii si carturarii si legiuitorii Legii Vechi, si au inceput sa-l mustre, zicand: "Nu se cade in ziua sambetei sa ridici patul tau!". Iata zavistia si rautatea, iata viclenia celor ce conduceau atunci poporul Legii vechi! De aceea ii mustra Mantuitorul: "Morminte varuite, si orbi, si nebuni!". N-au intrebat: "Omule, cum de te-ai facut sanatos asa de repede, ca te-am vazut zacand 38 de ani si acum ai putere sa ridici patul tau si sa umbli?!". De sub masca Legii celei vechi, il mustra ca-si ridica patul sambata.

Continuare la:

http://www.crestinortodox.ro/predici/predici-duminicile-peste/minunea-la-scaldatoarea-vitezda-71627.html

Sfântul Vasile de la Poiana Mărului: Despre rugăciunea lui Iisus.

Cuvânt înainte sau călăuză celor ce vor voi să citească această carte a Sfântului Grigorie Sinaitul şi să nu greşească în privinţa a ceea ce este în ea. S-a făcut şi alcătuit din sfintele scrieri cele de la Duhul Sfânt insuflate de Prea cuviosul schimonah Vasile de la Poiana Mărului din Ţara Românească.

Când l-am văzut, L-am proslăvit pe Dumnezeu din tot sufletul meu că m-a învrednicit pe mine nevrednicul să văd un bărbat aşa de sfânt. Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu era în vremea aceea neîntrecut şi fără egal între toţi în înţelegerea dumnezeieştilor Scripturi, a învăţăturilor de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţi, în judecata duhovnicească şi în ştiinţa atotdesăvârşită a Sfintelor Canoane ale Sfintei Biserici şi în înţelegerea dreptelor tâlcuiri. Vestea despre învăţătura lui şi despre povăţuirile lui plăcute lui Dumnezeu pe calea mântuirii se dusese pretutindeni.

Sf. Paisie Velicikovski, despre duhovnicul său – Sf. Vasile de la Poiana Mărului

Dacă simţurile din afară nu pot opri mintea de la gânduri, trebuie ca mintea să fugă din simţuri în vremea rugăciunii, înăuntru în inimă, şi să stea acolo surdă şi mută la toate gândurile. Căci de se goleşte cineva numai de vedere, de auzire şi de vorbire, dobândeşte oarecare linişte de patimi şi de gândurile cele rele. Dar cu mult mai mult se va îndulci de odihna de gândurile cele rele şi va gusta bucuria cea duhovnicească, care se pricinuieşte prin rugăciunea minţii şi prin luare aminte, când va depărta mintea şi de la cele cinci simţuri din afară şi o va încuia în camera cea dinăuntru şi firească, sau în pustie. (notă Părintele Stăniloae – Pustia din afară e un chip al lăuntrului golit de orice gânduri. Numai aşa se poate mintea concentra exclusiv spre Dumnezeu; sau poate face o rugăciune curată. Dar trebuie observat că năzuind spre această golire de gânduri, omul duhovnicesc nu vrea să devină indiferent. Prin aceasta el dobândeşte din unirea cu Hristos o covârşitoare bunătate şi unire curată faţă de toţi şi de toate. Propriu-zis el se goleşte numai de atitudinile pătimaşe, egoiste faţă de oameni şi lucruri, nu de orice atitudine. Se recomandă să nu se mai vadă toate în ele însele, deci dispersate, ci unite cu Dumnezeu.). Căci precum sabia cea cu două tăişuri, oriîncotro o vei întoarce, tai cu ascuţişul ei cele ce se nimeresc în preajma ei, tot aşa lucrează şi rugăciunea lui Iisus: uneori fiind întoarsă spre gândurile cele rele şi spre patimi, alteori spre păcat, spre aducerea aminte de moarte şi de muncile veşnice. (notă Părintele Stăniloae – S-ar părea că e o contrazicere între recomandarea ca mintea să fie golită pentru a se face rugăciunea curată şi afirmarea că rugăciunea aceasta însăşi produce această golire, tăind orice conţinut din ea pentru a săvârşi rugăciunea curată. De fapt, golirea minţii începe prin rugăciune şi pe măsură ce înaintează spre starea de rugăciune curată, goleşte mintea mai deplin de alte conţinuturi. Se cere numai ca omul să nu se împace cu o convieţuire continuă între rugăciune şi alte gânduri)

Iar de va voi cineva, fără această rugăciune, numai cu rugăciunea cea cântată şi cu simţurile cele din afară şi cu împotrivirea cea din afară, să surpe atacurile vrăjmaşilor şi să împotrivească oricărei patimi sau gând viclean, acela va fi biruit degrabă şi de multe ori. Căci diavolul, aici îl biruieşte pe cel ce i se împotriveşte, aici i se supune, făcându-se că e biruit de împotrivirea aceluia. Prin aceasta îşi bate joc de el, făcându-l să se aplece spre slava deşartă şi spre neatenţie şi făcându-l să se socotească păstor oilor şi învăţător.

Cunoscând aceasta, Sfântul Isihie zice: „Nu poate mintea noastră să biruiască prin sine singură nălucirile diavoleşti. Să nu nădăjduiască niciodată că va putea face aceasta, căci (vrăjmaşii) sunt foarte vicleni şi se prefac că se supune. Şi aşa te împiedică cu slava cea deşartă. Dar nu suportă niciun ceas să se împotrivească chemării lui Hristos” (Isihie I, 24; Filoc. rom. IV, p.46). şi iarăşi: „vezi să nu te asemeni lui Israil celui de demult, ca să fii dat vrăjmaşilor celor gândiţi cu mintea. Că acela fiind izbăvit de egipteni prin Dumnezeul tuturor, şi-a născocit sieşi, ca ajutor, idoli de lut. Iar prin idoli de lut să înţelegi mintea noastră cea neputincioasă, care când cheamă pe Iisus Hristos împotriva duhurilor cele viclene, uşor le izgoneşte şi cu ştiinţă măiastră biruieşte atacurile cele nevăzute ale vrăjmaşilor. Dar când se bizuieşte pe sine însuşi, fără socoteală, se sfarmă cu lăstunul ce se rostogoleşte” (Isihie I, 25-26; Filoc. rom. IV, p.47).

(...) căci zice apostolul: „voiesc a zice cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba” (1 Cor 14,10). Deci se cade, mai întâi, a ne curăţi mintea şi inima cu cinci cuvinte de acest fel, zicând într-u adâncul inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi aşa a ne urca la cântarea înţelegătoare. Deoarece tot cel începător şi încă pătimaş poate săvârşi cu înţelegerea această rugăciune întru păzirea inimii. Iar cântarea nicidecum nu o poate, până nu se va curăţi, mai întâi, mintea cu această rugăciune. (nota Părintelui Stăniloae – avem aici o altă ordine decât la stareţul Gheorghe. La cel din urmă e întâi cântarea şi apoi rugăciunea inimii (ca şi la Sf. Grigorie Sinaitul şi la ceilalţi Părinţi vechi). La Vasile de la Poiana Mărului e întâi rugăciunea lui Iisus şi apoi cântarea. De fapt, amândouă au diferite trepte. Cu cât urcă cineva în săvârşirea mai duhovnicească a rugăciunii lui Iisus, cu atât rosteşte sau cântă mai duhovniceşte şi celelalte rugăciuni. În orice caz, ele trebuie îmbinate pentru ca credinciosul să rămână pe de o parte în Biserică, pe de altă parte pentru a se înduhovnici în mod treptat. Pentru aceasta, Sfântul Grigorie Sinaitul, cercând cu de-amănuntul şi cercetând vieţile şi scrierile şi experienţa cea duhovnicească a tuturor Sfinţilor mai mult decât toţi, prin Duhul Sfânt ce locuia într-însul, cere să se pună toată silinţa pentru rugăciune. Iar Sfântul Simeon, Arhiepiscopul Salonicului, având acelaşi Duh şi dar, porunceşte arhiereilor, preoţilor, călugărilor şi tuturor mirenilor şi sfătuieşte să zică şi să unească cu răsuflarea în toată vremea şi în tot ceasul această sfinţită rugăciune. El zice împreună cu Apostolul: „Nu este altă armă mai tare nici în cer, nici pe Pământ ca numele lui Iisus Hristos”.

Sursa: Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în ortodoxia română