6.6.11

Sfaturi pentru incepatori ale Parintelui Arsenie Boca. Poruncile desavarsirii

Extras din subcapitolul Sfaturile evanghelice sau poruncile desăvârşirii, partea a II - a
 
În fiecare om este închisă o măsură a lui, după cum ne asigură şi Sfântul Pavel; peste aceasta să nu treacă nimeni, dar nici să nu se lenevească nimeni a o ajunge. Arătarea şi împlinirea în firea noastră a tuturor darurilor naşterii noastre de sus, din Duhul Sfânt, e ceea ce numim desăvârşirea, cea la măsura fiecărui ins. Fiecare e înzestrat şi trimis să împlinească un rost a lui Dumnezeu între oameni. Dezvelirea şi înţelegerea a acestui rost sau destin ascuns în noi în fiecare, după atotştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu, nu poate fi dezgropat fără cunoştinţa şi luarea aminte a unui duhovnic iscusit, care are grija şi meşteşugul să înlăture toată piedica şi nepriceperea, ca să poată avea loc de ele voia cea bună a lui Dumnezeu, care era ascunsă în tine. Duhovnicul sau stareţul ajută şi dezvăluie toate intenţiile lui Dumnezeu din fiii Săi, dăruite lor după măsura credinţei, ce vor avea să aibă. De aceea toţi nevoitorii trebuie să-şi găsească duhovnic, deoarece în cele duhovniceşti, tot ce nu e din povăţuire orânduită şi sub ocrotirea smereniei duce la înşelare şi la mai mare rătăcire, decât înseşi patimile.

Prin ştiinţa lui, dreptul, sluga Mea, va îndrepta pe mulţi. Prin acea prietenie a duhovnicului cu Dumnezeu, despre care nu ne mai tocmim, el va întoarce sau va atrage voia omului la voia lui Dumnezeu, făcându-l să vrea şi el ce vrea Dumnezeu. Atunci vei fi în ascultarea care era în Hristos Iisus, şi dreptul, sluga lui Dumnezeu, va întoarce dragostea ta la dragostea lui Dumnezeu, iubind şi tu ce iubeşte Dumnezeu: atunci va fi în noi simţirea care era în Iisus. Duhovnicul va întoarce şi mintea noastră de la atâta umblare pustie în afară, şi o va face scaun lui Hristos – Dumnezeu, în care sunt ascunse toate comorile cunoştinţei şi ale înţelepciunii. La aceste stări însă nimeni să nu încerce să ajungă singur, căci nu va ajunge sau va ajunge rău. Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe, şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă suferinţă putem răzbi cu bucurie. Numai atâta bine putem face, câtă suferinţă putem ridica de pe el. Numai atâta  mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Atâta strălucire va arăta iubirea de Dumnezeu şi de oameni în noi, sau atât de puternice vor fi mila şi adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucuroşi pentru Dumnezeu şi oameni. Şi aşa mai departe. E bine de ştiut şi faptul că darurile lui Dumnezeu dau o mare putere de a suferi, cu seninătate, orice potrivnicie în calea darului, şi, răbdând cu linişte, toate piedicile cad pe rând, printr-o nevăzută rânduială dumnezeiască.

Lupta începătorului este lupta izbăvirii de patimi; straja atenţiei la porţile simţurilor, ca să nu intre pruncii vaviloneşti, care, făcându-se bărbaţi, ar fi mai greu de scos. Deci cum se arată aceia, să-i şi lovească de Piatră, ca să nu ajungă cu ei până la luptă. Năvala de gânduri să nu descurajeze pe începători; toată grija să le fie să nu nevoiască cu gândurile. A nu avea gânduri e tot aşa cu neputinţă, ca şi a crede că poţi opri vântul, dar, cu orânduire dumnezeiască, vin şi vremuri fără furtună. Începătorii pot să vadă cum numele Mântuitorului îi izbăveşte de asuprirea momelilor vicleanului – ceea ce-i îndatorează cu o mare smerenie înaintea lui  Dumnezeu, ştiind că se luptă El în locul lor. Partea începătorilor este nevoinţa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum şi grija de a nu se sui cu mintea în văzduhul părerii, căci acolo se bat furtuni mari şi se rup aripile minţii. Fiindcă de multe ori e atrasă mintea şi, furată de vrajă cum e, uşor poate fi mişcată de bucurie străină. De aceea Sfinţii Părinţi ne atrag luarea aminte să ne împotrivim acestei răpiri a minţii, pentru că dincolo, mari şi multe sunt primejdiile, în care începătorii pot să-şi frângă mintea. Începătorii trebuie să stea cu mintea de strajă la porţile sufletului, ca să nu intre ca un foc bucurie străină în cetate. Vremea nevoinţei pentru unii e mai scurtă, pentru alţii mai lungă, pentru unii mai uşoară, pentru alţii mai grea, şi pentru foarte mulţi ţine toată viaţa. Dar pentru cei ce nu judecă pe nimeni, Mântuitorul zice că fără nevoinţă intră în împărăţie. Fără uscarea izvoarelor rele, fără scoatere din rădăcină a patimilor – ca pe urmă locul să fie ars cu lacrimile pocăinţei – fără netezirea scurmăturilor pe care le-au făcut în fire porcii patimilor: dealuri şi văi, nu e chip de a primi pe Iisus şi-ajunge în ceata a doua a luptătorilor, a celor sporiţi. Ceata începătorilor stă sub fericirea sărăciei desăvârşite. Nimic n-a mai rămas de care să le mai fie împătimită inima, nici de ei înşişi, nici din altceva din cele de aici. Cât despre patimi, singura lor avuţie, prin nevoinţa cea de bunăvoie, au risipit-o, au ajuns săraci şi s-au făcut ca un crin în pustie.”
 
Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006

- material primit de la Fundatia Arsenie Boca

Parintele Arsenie Boca: Chemarea greco-catolicilor la Ortodoxie

În vremea prin care trecem şi pentru vremea şi mai grea ce se arată să vie peste toată lumea, a mai despărţi pe oameni şi ai învrăjbi - şi lucru de mirare, în numele lui Dumnezeu - a-i mai învrăjbi zic, a-i sminti de la lucrarea mântuirii, a-i mai ţine în întunerec, e mai mult decât un păcat, mai mult ca o greşeală, e o prostie, căci un păcat ţi-l iartă Dumnezeu dacă te pocăieşti de el; o greşeală ţi-o iartă, că n-ai ştiut. - Prostia nu ştim însă dacă o iartă, căci aceea dovedeşte rea credinţă şi stă împotriva adevărului.

De aceea la pacea trecută când s-a făcut unirea tuturor românilor s-a făcut greşeală că nu s-a făcut şi unirea tuturor sufletelor încât ne rămâne nouă celor de azi să ştergem de pe haina sufletului nostru vicleşugul de la 1700.

Aşa că pe faţă, întoarceţi-vă acasă la confesiunea ortodoxă şi aşa tot neamul prinde putere pentru ziua care are să vie. N-aşteptaţi s-o zică Domnii, ci ascultaţi ce zice Domnul.


Extras din cartea :
Părintele Arsenie "Omul îmbrăcat în haină de in şi îngerul cu cădelniţa de aur

Cuviosul Iustin Popovici: “Arianismul nu a fost inmormantat inca; astazi el este mai la moda si mai raspandit decat oricand. E raspandit ca un adevarat suflet in trupul Europei contemporane"

Arianismul nu a fost inmormantat inca; astazi el este mai la moda si mai raspandit decat oricand. E raspandit ca un adevarat suflet in trupul Europei contemporane.

Daca priviti la cultura Europei, in adancul ei veti gasi ascuns arianismul: toate se rezuma aici la om si numai la om, si chiar Dumnezeul-om Hristos a fost redus la cadrele unui om. Cu plamada arianismului s-a plamadit si filozofia Europei, stiinta ei si civilizatia ei si, in parte, si religia ei. Pretutindeni si in chip sistematic Hristos este pogorat la starea de simplu om; Dumnezeul-om este dezbracat continuu de ceea ce este in realitate; opera lui Arie se savarseste in mod continuu.

Religia in limitele ratiunii pure” a lui Kant nu este altceva decat noua editie a arianismului. Daca vom primi pe Hristos cu masura lui Kant ce rezultat credeti ca vom avea? – Vom avea un Hristos om, un Hristos intelept, dar nicidecum un Hristos Dumnezeu-om. Daca vom judeca pe Hristos cu criteriul lui Bergson, nu vom avea, iarasi, ceva mai mult decat un om simplu. In acest fel, si un criteriu si altul, ca si toate criteriile tuturor filozofilor dupa om, pogoara pe Dumnezeul-om la conditia de om.

Stiinta europeana nu ramane mai prejos decat filozofia in raportul ei arian fata de Hristos. Din multe puncte de vedere, prin multi dintre reprezentantii lui, Protestantismul l-a depasit in arianism chiar si pe Arie. Diferitii socinieni si Schleiermacher sunt puternici competitori ai lui Arie la dez-intruparea Dumnezeului intrupat. Iar papismul cu etica lui este in mare masura arian. Simte el oare ce metafizica sta in spatele acestei ingrozitoare etici? Toate acestea laolalta au izbutit sa otraveasca, cu abominabilul lor arianism, marile mase ale Europei. Cine nu cunoaste abominabilul arianism al intelectualilor nostri? Multi dintre intelectualii nostri spun adesea: Hristos este un mare om, un om intelept, cel mai mare filozof dar, oricum, nu este Dumnezeu.

De unde atata arianism astazi? De acolo ca omul a devenit astazi masura tuturor lucrurilor, masura tuturor fiintelor si lucrurilor vazute si nevazute. Masurand dupa sine insusi toate, omul european respinge tot ceea ce este mai larg decat omul, mai mare decat omul, mai infinit decat omul.
Masura lui stramta ingusteaza pe Dumnezeul-om reducandu-l la om. Colivia pacatului reduce puterile de zbor ale mintii celei mandre si aceasta nu mai vede si nu mai cunoaste nici o realitate mai mare decat ea insasi. Isprava mai presus de minte a credintei in Dumnezeul-om Hristos sfarama aceasta colivie si deschide mintea realitatilor infinite. Sinodul I Ecumenic a hotarat o data pentru totdeauna rolul mintii in explicarea Persoanei Dumnezeului-om Hristos; rolul ei este acela al supunerii. In Crestinism, credinta conduce, iar mintea este condusa; cunoasterea este roada a credintei care lucreaza prin iubire si e activa in nadejde.
Relativismul european contemporan e o mostenire a arianismului. Relativismul metafizic a dat nastere si relativismului moral. Nu exista nimic absolut sau deasupra lumii ori a omului, nici in lume sau in om si nici, iarasi, in jurul lumii sau al omului.

Din acest relativism modern, ca si din vechiul relativism arian, salveaza numai credinta in divino-umanitatea Mantuitorului Hristos, in de-o-fiintimea Lui cu Dumnezeu-Tatal; salveaza adica minunatul cuvant „de-o-fiinta”. Incearca-ti credinta ta si controleaz-o cu Simbolul Credintei. Daca credinta ta nu corespunde intru totul Simbolului – esti eretic. Daca respingi cuvantul „de-o-fiinta”, nu esti al lui Hristos, esti al lui antihrist, esti al lui Iuda, pentru ca Biserica numeste pe Arie „al doilea Iuda”.
Related Posts with Thumbnails