Mărturisitorul Nicolae Purcărea a împlinit 86 de ani. La mulţi ani! Mărturie despre sfinţii închisorilor

Ar trebui să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre

Doresc sa îi urez “La mulţi ani” domnului Nicolae Purcărea, meşterul popular din Şcheii Braşovului, care a îndurat 17 ani de temniţă grea. De câte ori merg la dânsul, am impresia că îl văd pe Moş Nicolae. Este o asemănare izbitoare! Şi, ca şi Moşul, îi place să dăruiască şi să se dăruiască copiilor! Cei cărora le-a fost profesor înţeleg bine ce vreau să spun.

Florian Palas: Domnule Purcărea, am vorbit despre credinţă, despre rugăciune. Un alt element care v-a păstrat şi sufletul şi mintea a fost poezia din închisori. Ce ne-aţi putea spune despre semnificaţiile acestei poezii?
Nicolae Purcărea: Pentru noi se punea problema în închisori de a ne menţine integritatea spirituală. Pentru a nu cădea în dejnădejde. Ori pentru aceasta trebuia ca memoria să fie cât mai activă. Pentru aceasta unii s-au apucat să predea diverse ştiinţe, a trebuit să învăţăm fel de fel de poezii. Închisoarea a devenit un forum superior pentru că aveam profesori mari şi de la fiecare puteam lua câte ceva. Unul din stâlpii de lumină care ne-a călăuzit în închisoare a fost Radu Gyr. Lui ar trebui să-i ridicăm un monument până la cer, pentru că el a fost acela care ne-a întreţinut spiritual şi ne-a insuflat în permanenţă nădejdea, dar nu numai atât. El era acela care ne-a ţinut cât mai aproape de Dumnezeu, ne-a ţinut cât mai aproape de spiritualitatea românească. Poeziile lui au fost medicamentul cel mai important care ne-a ţinut pe noi în închisoare. Radu Gyr a fost pentru noi un monument care ne-a adus şi bucurie, şi nădejde, şi care ne-a îmbărbătat în permanenţă.

F.P.: Cum învăţaţi poeziile?
N. P.: Poeziile ne erau transmise prin alfabetul Morse. Aşa s-au transmis balade de sute de versuri pe care Radu Gyr le-a făcut. Cum le-a făcut, în gând, fără creion şi hârtie, numai Dumnezeu ştie. Poeziile lui Gyr erau hrană spirituală pentru noi.
Mai trebuie să înălţăm un monument până la cer mamelor noastre. E greu de înţeles, dar mamele noastre ne-au dat viaţă, ne-au dat hrană sufletească, ne-au axat pe linia care leagă pe om de Dumnezeu. Cei care s-au bucurat de căldura sufletească, de dragostea mamelor îşi pot da seama ce înseamnă acest lucru.
Ne punem întrebarea: cine l-a făcut pe Creangă scriitor sau pe alţii? Mamele lor. I-au îndreptat. Ea era aceea care observa calităţile fiilor lor.

F.P.: Ce ne puteţi spune despre Mircea Vulcănescu?
N.P.: Mircea Vulcănescu a murit ca un martir. A fost izolat în celulă special, cu ciment pe jos, cu apă pe jos. El s-a aşezat pe jos ca să poată sta alţi doi peste el şi s-a îmbolnăvit. Boala i s-a accentuat. A fost pedepsit pentru că ţinea conferinţe şi băgat la izolare, unde i s-a agravat boala şi a murit ca un martir. Ar trebui ca Biserica ortodoxa să-l canonizeze. Şi pe el, şi pe alţii. Spre exemplu, Traian Trifan, care în permanenţă a dus o viaţă de ascet. Era tot aşa de puternic ca şi Valeriu Gafencu, care de altfel a fost elev al lui Trifan. De asemenea, Părintele Arsenie Boca, avea o personalitate puternică, avea un mare har.
Crima cea mare a comuniştilor e că au omorât oameni cu potenţe uriaşe. Au distrus elitele. Ştiţi cum e vorba la noi, românii? Dacă îl pui pe ţigan împărat, întâi îl omoară pe taică-său. Aşa şi comuniştii. Au omorât pe toţi cei care erau mai pregătiţi ca ei. Era la Aiud colonelul Crăciun, un fost muncitor, cu aroganţă extraordinară. Plăcerea lui cea mai mare era să jignească, să insulte, privea de sus. „Bă, Ţuţeo” îi spunea marelui filozof creştin. Se credeau dumnezei. Ăsta e păcatul lor cel mare.

F.P.: Cum aţi rezistat, totuşi, acelor experimente satanice?
N.P.: Ajunşi în închisoare, ne-am pus problema: ce ne facem? Şi domnul Trifan, şi cu Marian, şi cei din jurul lor, au spus că singurul nostru mijloc, singura posibilitate de a trece peste 10-20 de ani de închisoare este să ne ancorăm în credinţă. La fel au gândit Gafencu, Ianolide, Părintele Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Virgil Maxim şi alţii. Toţi aceştia au ajuns la un grad de înduhovnicire destul de ridicat.
L-am cunoscut pe Părintele Arsenie Papacioc, care era un om ca noi toţi. Era un sculptor nemaipomenit. El a făcut la Aiud, împreună cu ucenicii săi, un chivot al mănăstirii Curtea de Argeş. Parte dintre ei fiind elevi, au foşti aduşi la Alba-Iulia, unde eram şi eu închis. Era acolo un mic atelier în care am început să lucrez şi eu. Am învăţat să sculptez de la ucenicii Părintelui Arsenie Papacioc.

F.P.: Care a fost influenţa lui Nae Ionescu asupra generaţiei dumneavoastră?
N.P.: Influenţa lui Nae Ionescu a fost covârşitoare. Eu cred că destinul ţării noastre este acela de a fi focar de lumină şi cultură la gurile Dunării. Pentru aceasta trebuie oameni dotaţi. Se pare că între cele două războaie au existat oameni care au ridicat România pe culmi: Mircea Eliade, Brâncuşi, Eugen Ionescu, Cioran, Vulcănescu, Ţuţea. Au fost oameni care au încercat să ridice România pe linia destinului. Asta au făcut ei, şi alţii. Ca şi Iorga, care a fost unul dintre marii oameni de cultură ai ţării.

F.P.: Vă consideraţi o generaţie învinsă?
N.P.: Cine e învinsul? Cel ce dă sau cel care rezistă? Învinsul e cel care dă. Dumnezeu ne-a dat fiecăria câte un dram de rezistenţă şi am rezistat. Mâna Lui ne-a ajutat de multe ori. De exemplu, la Piteşti, după ce şapte luni de zile am trecut prin reeducare şi urma din victimă să devin călău, Dumnezeu mi-a întins mâna şi m-a dus la Canal. După aceea, la Gherla, când am fost pedepsit la izolare şapte luni de zile pentru că am trădat marea cauză a demascării, când eram aproape de moarte, Dumnezeu mi-a întins mâna, luându-l pe Stalin la el. De ce? Pentru că atunci directorul Goiciu ne-a iertat pe cei izolaţi. Altădată, la Canal, am adormit pe şina de cale ferată, cu gamela în mână. Şi, deodată, m-am pomenit că mă împinge cineva. Nu ştiu cine a fost, dar a trecut locomotiva imediat. Sau, m-au băgat la camera mortuară din cauza faptului că am avut o infecţie mare în spate şi urma să mor. După trei zile, văzând că n-am murit şi mirându-se de asta, pentru că muriseră toţi cei din jurul meu, m-au scos de acolo. N-am făcut septicemie, şi atunci au luat un bisturiu să mă taie şi a ţâşnit o găleată de puroi. În timp, m-am vindecat.

F.P.: Sunteţi un mărturisitor al minunilor lui Dumnezeu pentru că se pare că au existat momente în care Dumnezeu v-a ţinut în braţele lui.
N.P.: Exact.

F.P.: Sunteţi optimist în ce priveşte viitorul neamului românesc?
N.P.: Da. Sigur că da. Asta cred. Va trece perioada asta, dar până la urmă va renaşte poporul nostru. Vor mai trece generaţii până când copiii se vor ridica, se vor întoarce la biserică şi la neam.
Ne confruntăm cu o nouă utopie, cea a globalizării. Şi se pare că cea care va abdica foarte curând este biserica catolică. Catolicismul este într-o cădere abruptă, chiar dacă constituie, în acest moment, o putere economică foarte mare. Nu vezi? Unde este cel mai mare haos? În Italia.
Catolicismul a devenit prea raţional. Raţionalismul neagă tainele. Sunt lucruri pe care palpabil, prin raţiune, nu le poţi înţelege. Cea mai mare taină e taina naşterii! Cum este minunea asta a naşterii? Asta o neglijează toţi naţionaliştii ăştia cartezieni.

F.P.: Care ar fi cea mai mare dorinţă a dumneavoastră în postul Naşterii Domnului?
N.P.: Să-mi dea Dumnezeu să nu păcătuiesc, să mă feresc de rele. Parcă altceva n-aş dori. Ce iese din gura ta, aici e cea mai mare problemă a creştinilor. Armele noastre cele mari sunt postul şi rugăciunea. Dar necazul este că am atâtea ispite pe cap! Cel mai greu e să te abţii de la gânduri, de la tentaţii. De la vorbe. Sunt ispite care ne apar, pe care trebuie să le alungi. Şi apoi, nici nu poţi să te închizi în casă, că uneori aici vin mai mulţi draci decât afară. O mare agresiune ne vine prin televizor. Trebuie să stăm de veghe.

Sursa: Veghea – Publicaţia Generaţiei Neaşteptate

Isabela Vasiliu-Scraba: Excluderea lui Noica şi a poeţilor martiri din cultura românească

Motto: “Omul este moral în măsura în care i-au fost accesibile culmile; el este în sine atât cât a putut realiza revelaţia lui interioară” (Anton Dumitriu, în rev. V.R. 12/1987)

De dincolo de Cortina de Fier, Mircea Eliade scria despre ocupaţia comunistă a ţării sale, descriind-o drept “vremea sterilizării spirituale prin distrugerea sistematică a elitelor şi ruperea legăturilor organice cu tradiţiile autentic naţionale” (1953). El îndemna exilul românesc la creaţie culturală, salvarea prin spirit fiind unica soluţie rămasă. Cu o clarviziune de profet, filozoful religiilor descrisese tactica neprietenilor noştri, valabilă atât pentru anii cincizeci, cât şi pentru cele două decenii de pustiire culturală românească ce au urmat căderii comunismului cu menţinerea puterii politice în aceleaşi mâini ca înainte de 1989: “neamul românesc are de-a face cu un adversar nu numai excepţional de puternic, dar şi hotărât să întrebuinţeze orice mijloace pentru a ne desfiinţa spiritualiceşte şi culturaliceşte” (M. Eliade, aug.1953). Pentru creaţiile culturale de dincoace de graniţele închise, nicăieri nu apare mai pregnant adevărul intuiţiei lui Eliade privitoare la salvarea românilor prin spirit decât în poezia religioasă din închisorile sovietice de pe teritoriul României ciuntite. Auto-declaratele elite, preferă însă a ignora antologiile post-decembriste de versuri salvate de la pieire prin memorare (1).

Se poate ca în această atitudine să fie şi un reflex de auto-apărare a reprezentanţilor unei culturi materialiste în care Pavel Apostol infierase “misticismul” filozofului Blaga precum şi religiozitatea dintr-o scriere a lui Noica (v. referatul lui Pavel Apostol la manuscrisul Povestirilor după Hegel, predat la ESPLA în 1957). In 1988, din îndepărtata Americă un fost membru PCR încă mai critica “misticismul” filozofilor români după şabloanele învăţate în RSR (v. postfaţa lui Virgil Nemoianu la vol. Mihai Şora, Dialog interior, Bucureşti, Humanitas, 1995, p.219-242).

Cum s-o mai ridice în slăvi Nicolae Manolescu pe Marta Petreu, cu proza şi Poemele ei neruşinate, dacă i-ar fi trecut o clipă prin gând să compare poezia fostei profesoare de socialism cu măiestria versurilor unor poeţi schingiuiţi după gratii: “Unde iese sânge, luaţi vătraie/ înroşite-n jar –nu fiţi haini! -/ şi-astupaţi-l. Gâtiţa cu paie/ umpleţi-li-o; ‘nfigeţi mărăcini/ orişiunde-i mustul mai zemos” (Ion Caraion) … “Nici pe pruncii lor cu cărnuri crude/ n-ar fi, iarăşi, musai să-i mai ţineţi./ Deşertaţi-le benzină-n ochii vineţi/ şi-ardeţi-i, cu mume şi cu rude” (Ion Caraion, Nu-i iertaţi pe cei ce v-au iubit). Binevenite pentru falsificatorii istoriei noastre care uită de asasinarea pe timp de pace a sute de mii de opozanţi şi-i dau zor cu “inspiraţia bolşevică” a unui aşa-zis comunism “românesc” ar fi câteva versuri din poezia Bolşevism compusă de Ion Caraion pe 30 aprilie 1950: “Cântă megafoane-n limba rusă,/ dănţuie în piaţă alte javre/ şi de pretutindeni, drag ne-acoperi,/ viaţă muzicală, cu cadavre” (Ion Caraion, Poezii arestate, Bucureşti, Ed. Muzeului Literaturii Române, 1999, p.38).

Sugerate prin muzica rusească după care ţopăie javre umane, hoardele trimise de Moscova împreună cu slugile lor “din piaţă” se făceau simţite în anii cincizeci prin maldărele de cadavre de români cu care acoperiseră ţara. Lumina vieţii stinsă prin demenţa bestialităţii nu putea să-l lase indiferent pe Cel de Sus: “În creştetul veciei Dumnezeu/ Cu capu-n mâini stă, abătut şi trist/ În jur se sting luminile mereu/ Si-ngenunchiat alături plânge Christ” (Demostene Andronescu). In 1947 Alice Voinescu (care urma să fie şi ea trimisă-n puşcărie) observase că “e în politica rusească ceva demonic”, fiindcă se bazează pe “minciună, perfidie şi teroare” (Jurnal, Bucureşti, Ed. Albatros, p.504).

Din dosariada prilejuită de centenarul naşterii lui Noica, prin volume astfel alcătuite încât să încrimineze victime şi nu călăi, unii repetă nume de victime, alţii de trepăduşi din Securitate cu toţii “uitând” de cei care i-au făcut viaţa amără filozofului cenzurându-i textele care urmau să apară în reviste şi cărţi sau de cei care îi făceau referate negative (de ex. Alex. Elian). În volumul Noica şi Securitatea (Bucureşti, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2009) Dora Mezdrea nu include documente din 1957-1958 când Zigu Ornea l-a băgat pe Noica în puşcărie dând pe ascuns Securităţii manuscrisul Povestirilor după Hegel (v. Obs. Cult. Nr.20/277, 14-20 iulie 2005; Ziua, 31 martie 2007 şi Ziua, 7 aprilie 2007).

Indeletnicirea cripto-comunistă de a găsi vinovaţi printre victime a ieşit la iveală şi din verdictul unui proces de calomnie (2003-2004) în care instanţa judecătorească i-a dat dreptate calomniatorului, un fost bursier Soros (2), care ţinuse a-l face informator de Securitate pe fostul deţinut politic Radu Ciuceanu cu dovezi din 1949-1951 furnizate de dosarul re-educării studenţilor în temniţa de la Piteşti (Nr. 26 979, vol.1-24).

Dirijată din umbră de adjunctul şefului Securităţii, generalul rus Nikolski, tehnica nesfârşitelor schinghiuiri fizice şi psihice în închisoarea de la Piteşti a urmărit după 1949 scopul precis de a transforma opozanţii ocupaţiei sovietice în roboţi de anihilat duşmanii comunismului. Cu o simpatie greu de explicat, televiziunea română (TV-Cultural, 27 sept.2009) a difuzat la o oră de vârf interviul luat fostului gardian Gabor Tiberiu, unul din cei care torturau deţinuţii politici de la Gherla (3). Având 17 milioane de lei vechi pe lună şi aparenţa unui pensionar oarecare, torţionarul, fără urmă de remuşcări, vorbea în limbajul de lemn al fostei sale meserii sale despre anchetele făcute în rândul gardienilor după sistarea “experimentului Nikolski” în închisoarea din Gherla. Desigur, gardianul nu a desemnat tehnica reeducării prin tortură după numele organizatorului din umbră, si s-a limitat să spună vag că numai altora li se întâmpla să mai aplice corecţii corporale duşmanilor închişi la Gherla.

Cum se ştie (dar la emisiunea de duminică 27 septembrie 2009 nu s-a spus!) în iulie 1951 Radio Londra dezvăluise atrocităţile orchestrate de Nikolschi în temniţa de la Piteşti şi rezultatele obţinute. Aceasta a determinat Securitatea să înceteze torturarea studenţimii şi să înceapă anchetele în Procesul “Ţurcanu” (1952-1954). La “experimentul Nikolski” de chinuire psiho-fizică a unor oameni ajunşi piele şi os nu s-a renunţat însă pe de-antregul. Doar a fost transplantat (în forme mult mai puţin virulente) în alte închisori precum (Jilava, Gherla, Târgul Ocna, etc.).

In ce priveşte închisoarea din Piteşti, la procesul intentat torţionarului Eugen Ţurcanu preotul Gheorghe Calciu “n-a putut fi judecat în lotul lui Ţurcanu, deoarece a anunţat că nu va răspunde la nici o întrebare până când nu va fi adus la proces adevăratul iniţiator al experienţei, generalul Nikolski” (v.Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Ed. Humanitas, p.47).

Pentru că adevăraţii autori ai crimelor care au dus din 1945 până în 1989 la uciderea a 890 000 (optsute nouăzeci de mii) de români fără a socoti victimele comunismului din teritoriile româneşti înstrăinate (v.dr. Florin Mătrescu, Holocaustul roşu, ed.I-a 1994, ed.II-a 1998, ed. III-a 2009, Bucureşti, Ed. Ericson), şi la cca două milioane de întemniţaţi politici pe diferite termene între 23 august 1944 si 1964 (v. Monumentul victimelor comunismului de la Chene Bourg, Geneva, Elveţia) n-au fost nicicând pedepsiţi, ei şi urmaşii lor au rămas să controleze falsificarea istoriei pentru a-şi ascunde vinovăţia. De exemplu, termenul de “reeducare” este explicat în 2007 fără menţionarea lui Alexandru Nicolschi/ Nicolau aflat 16 ani la conducerea Securităţii (v. Dicţionar de istorie a României, Ed. Meronia, 2007, p.285).

In 1952 (anul în care fiica sa Măriuca de 18 ani era băgată după gratii) Mircea Vulcănescu devenea una dintre victimele educării ruseşti (NKVD) prin bătaie. Deşi anchetele pentru proces se terminaseră de mult, din nedreapta condamnare rămânîndu-i de ispăşit doi ani, sub pretextul elucidării unor detalii din dosar, Mircea Vulcănescu a fost adus de la Aiud la Jilava, unde Securitatea introdusese program special de schingiuire a deţinuţilor. La Jilava filozoful a fost sistematic bătut împreună cu alţi încarceraţi care trebuiau să treacă între gardieni lovind puternic cu bîtele. Dincolo de eroismul lui Mircea Vulcănescu sacrificat spre a salva viaţa unui tânăr, jertfă pe care nimeni n-o poate nega, apropierea sfârşitului i-a venit din umezeala podelei pe care s-a întins în condiţiile în care avea o coastă ruptă şi intrată în plămân de la bătăile îndurate, provocându-i o pleurezie.

Dacă în istoria noastră călcată în picioare de Mihail Roller si de urmaşii săi de azi amintirea luptei ardelenilor pentru dezrobirea naţională s-a predat falsificată în comunism şi continuă să se propage murdărită de minciuni, figurile martirilor ucişi de unguri s-au arătat într-o noapte “jefuită de stele” unui poet (1926-1964) “tras pe roată” de un general rus (Nikolski) la Piteşti: “Ah! Cum îşi mai holba ochii istoria!/ Nu-i venea să creadă că-n geamătul nostru/ Scrâşneau Cloşca şi Horia/ Că-n sufletul nostru, de nădejde orfan/ atârnau nojiţele de la opincile lui Badea Crişan” (Sergiu Mandinescu, Re-educarea, apud. Preot Gh. Calciu).

Problema consecinţelor unor eventuale relaţii dintre puşcăriaşii care au supravieţuit regimului de exterminare din închisorile politice şi tânăra generaţie educată în universităţi de profil ştiinţific l-a preocupat pe Mircea Eliade într-una din povestirile sale scrisă în 1975. Intr-un mod criptic şi extrem de bine elaborat prin meandrate peripeţii relatate indirect, în nişte discuţii purtate la Securitate, hermeneutul universurilor religioase imaginează un tânăr inginer care este solicitat a lămuri unui necunoscut o greşală de datare a ziarului Scânteia.

Pentru tânărul acostat în plină zi pe o stradă din Bucureşti de un fost deţinut politic, lumea în care trăise până în acel moment îşi schimbă brusc înfăţişarea. Inginerul este imediat luat în vizorul Securităţi, fiind făcut părtaş la o mulţime de întâmplări de care află doar cu prilejul anchetelor. Îşi pierde postul de la universitate, are un timp o slujbă în provincie, iar la sfârşit, la interogatoriul cu care se încheie povestea sa, tânărul inginer este adus dintr-un sanatoriu de boli psihice şi află, chiar de la agentul care-l chestiona, că iubita lui rămasă într-o ţară de dincolo de Cortina de fier i-a trimis pe căi misterioase îndemnul să nu deznădăjduiască şi să aibe incredere în puterea lui Dumnezeu.

Oricine-şi poate închipui că povestirea Pelerina, terminată de Mircea Eliade în august 1975, exclude situaţiile “de serviciu”, în care foşti deţinuţi politici intrau în legătură cu colegii lor mai tineri, cum au fost cele în care Noica, angajat la Centru de Logică, a luat contact cu tinerii. Printre altele, întrucît întâlnirile de la Păltiniş dintre Constantin Noica şi discipolul său preferat - care nota cu sinceritate că filozofia de mult îi devenise “greu suportabilă” (Liiceanu, Uşa interzisă) - n-au avut prea multe rezultate fericite, nici în ce priveşte posteritatea celor douăzeci de volume de scrieri filozofice noiciene, nici în direcţia publicării de scrieri filozofice româneşti din perioada interbelică sau din exil.

In schimb, consecinţele negative ale contactului dintre un fost deţinut politic şi un “discipol al lui Henry Wald” (cum l-a desemnat Noica pe Liiceanu în 1974, într-o conversaţie cu filozoful Octavian Nistor, fost coleg de facultate şi prieten cu Alexandru Dragomir) s-au văzut cu prisosinţă în ultimii douăzeci de ani.

Pe cât de insistent se propun volumele comuniştilor de ieri deveniţi “filozofii de azi”, pe atât de insidios se lucrează la eliminarea “filozofilor de ieri”. În mod surprinzător, treptata excludere a lui Noica şi a lui Eliade dintre valorile de seamă ale spiritualităţii româneşti a venit chiar din tabăra lui Liiceanu, editorul lui Noica şi a lui Eliade. Astfel că, în anul centenarului, în puţinele librării din centrul capitalei, Editura Humanitas nu mai distribuie decât un titlu sau două din opera lui Noica (la Librăria “Sadoveanu”, pe 9 septembrie 2009 nu exista chiar nici o carte de-a filozofului!), câteva titluri din Eliade mascând cu greu tactica desfiinţării sale ca scriitor şi ca istoric al religiilor.

Sigur, povestirea imaginată de Mircea Eliade nu intră în categoria de “virulentă satiră politică la adresa statului totalitar” propusă de editorul Handoca în 1991 odată cu publicarea volumului de Nuvele inedite, pe hârtie din cea mai proastă la obscura editură “Rum-Irina” din Bucureşti. Pentru că mesajul biblic venit de la iubita inginerului stabilită în Uganda (“Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor va fi împărăţia Cerurilor”) implică inexistenţa graniţelor la un anumit nivel de comunicare.

In plus, un autentic filozof al religiilor (precum Eliade) niciodată nu se va preocupa de timpul istoric pe care marea cultură l-a pus mereu în paranteze. Mircea Eliade se simte acasă doar în Marele Timp. Acesta e timpul din care imaginează mesaje ce nu ţin seama de teroarea politică şi de sârma ghimpată menită să transforme o întreagă ţară într-o închisoare.

Suferinţa fără de leac a mercenarilor ocupantului orchestrând torturile din închisori, ca şi a cohortelor de păzitori ai non-valorii înlocuind valorile puse sub obroc a iscat-o mereu punerea în paranteze a timpului istoric în care aceştia masacrau poeţi sau poezii. Cum să nu dorească ei să-i disloce pe veci din cultura românească pe toţi poeţii martiri ai credinţei (Costache Oprişan, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Ion Omescu, Ion Caraion, Aurel Ciurunga, Zahu Pană, Aurel Dragodan, Stefan I. Neniţescu,Vasile Voiculescu, Ioan Victor Pica, Valeriu Gafencu,Virgil Maxim, şi mulţi, mulţi alţii) ? Cum să îndure ei nemurirea acelui creator de geniu călcat în picioare, bătut zile şi nopţi în şir, trezit din leşin prin cufundarea în hârdăul cu excremente, chinuit mai apoi în fel şi chip, care odată revenit în fire a compus următoarele versuri:

“Ah, Doamne, iată-mă aici, la ceasul comorilor

îmbrăţişându-mi durerea sub lespezi de patimi şi chin

Aştept îngerul zorilor, aştept învierea,

În numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh, Amin. (Sergiu Mandinescu).

Mircea Eliade consemna în 1974 că nu-l interesează decât “viitorul”. Si, ca să nu rămână nici un dubiu asupra sensului intenţionat, el specifică felul în care românii îşi pot “împlinii” viitorul care le-a fost hărăzit: “trăind liber orice epifanie a prezentului, cât s-ar dovedi ea de tragică, născută din nenoroc şi ursită deznădejdii” (Incognito la Buchenwald ). Parcă ar fi scris aceste rânduri în marginea poeziei din exil a lui Horia Stamatu, a versurilor atâtor poeţi din închisori, sau, bunăoară, a poeziilor prietenului său Radu Gyr compuse şi difuzate după zăbrele.

Note:

1.v. Constantin Oprişan, Cărţile spiritului, Bucureşti, Ed. Christiana, 2009, postfaţă de Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Oprişan, unul din discipolii necunoscuţi ai lui Heidegger, p.81-91.

2. Mircea Stănescu (n.1968) a luat doctoratul în filozofie la Facultatea de Filozofie din Bucureşti cu o teză despre “experimentul Nikolski”. Desigur, el nu-l arată pe tartorul principal, ca să-şi poată desfăşura originalitatea gîndirii prin următoarea triadă, pe cât de stupidă, pe atât de falsă: reeducarea la sovietici ar fi fost “prin muncă”, la chinezi “prin reforma gândirii” şi la români “prin demascare şi auto-analiză”. Lucrarea i-a fost publicată în 2008, completând imaginea manipulatoare oferită de volumul din 1995 de la Editura Vremea, unde s-au publicat texte scrise de deţinuţi în timpul torturilor pentru “reeducare”. Cu informaţii din dosarul reeducării “tip Piteşti” Mircea Stănescu si-a probat acuzaţiile, fără a mai aduce vreo altă dovadă.

3.v. teolog Vasile Militaru, Biserica din temniţă: mărturisire şi jertfă creştină în închisorile comuniste. 1948-1964, Bacău, Ed. Vicovia, 2008, p.94. Cartea este o dezvoltare a lucrării de licenţă din 2007 de la Facultatea de teologie din Sibiu.