20.3.10

Crezul sfinţilor de la Aiud: Voiam s-aducem Cerul mai aproape şi pe Carpaţi să-i facem un altar.

Noi ne-am născut sub semnul pătimirei

Ca mărul ce-nflorise în brumar,

Voiam s-aducem Cerul mai aproape

Şi pe Carpaţi să-i facem un altar.


I-am dăruit bucate pentru gloată,

În dragoste ne-a pus pelin de mai,

Ne-a mai cerut un stol de călăuze

Pe drumul care duce către Rai.


Am mai păstrat victorii şi înfrângeri

Purtate sus, ori în ţărână, jos,

Cu pita lor divină şi amară

Să crească-un neam înalt şi luminos.


De-o coborî şi neamurile toate

Veni-vor să se-nchine printre voi,

Aduceţi-vă aminte de Golgota

Şi-aprindeţi lumânare pentru noi.


Virgil MATEIAŞ

15 mai 1958, Uranus, celula 94 şi 4 decembrie 1962, Aiud, izolare

CUM NE PREGĂTIM PENTRU SF. PASTE. GEORGE MANU

Pe lângă cele prevăzute de sfintele canoane cred că cel mai simplu şi necesar lucru este să citim albumul ,, Fericiţi cei prigoniţi. Martiri ai temniţelor comuniste,, ed. îngrijită de Matei Marin, Ed. Bonifaciu, Bucureşti, 2008. Redau medalionul dedicat profesorului George Manu.
George Manu - "Rectorul Universităţii Aiud"

Descendent din spiţa Voievodului Martir Brâncoveanu (marele vornic Mihail Manu se căsătoreşte, pe la sfârşitul sec. XVIII, cu Smaranda, strănepoata Domnitorului), George Manu (1903-1961), după o temeinică educaţie în familie, îşi desăvârşeşte studiile în chimie-fizică şi radioactivitate la Sorbona, susţinând doctoratul la Institutul doamnei Curie. Deşi Marie Curie îi propune să rămână definitiv în laboratoarele pariziene, George Manu alege să se întoarcă în ţară, unde devine asistent la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii Bucureşti.
Însufleţit de idealurile nobile ale generaţiei sale - zidirea unei Românii noi, a duhului - activează în organizaţiile anticomuniste ale vremii. In 1948 este arestat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Ajuns în Zarea Aiudului, marea sa dragoste, cultura uriaşă sprijinită pe o memorie fenomenală şi vocaţia de dascăl îl transformă repede în omul cel mai iubit, respectat şi solicitat de deţinuţi, devenind neoficial "Rectorul Universităţii Aiud". Cei care 1-au cunoscut aici mărturisesc deopotrivă că George Manu era şi un iubitor al rugăciunii inimii, în care adeseori se adâncea, trăgându-şi viaţă şi putere din chemarea numele lui Hristos.
Izolările repetate, foamea, frigul îl îmbolnăvesc de T.B.C. ganglionar şi pulmonar. Colonelul Crăciun, şeful "reeducării" din Aiud, îi oferă vindecarea în schimbul lepădării de credinţa sa şi a activării în slujba regimului comunist. Refuzul profesorului a fost categoric. Astfel, groapa comună de la Râpa Robilor a mai primit un trup de martir, iar cerul, un rugător pentru neamul românesc.
Domnul profesor Manu a fost un om cum nu am mai întâlnit un altul în viaţă. Bunătatea îi era nelimitată. Fiecare aveam momente de irascibilitate cauzate de camaradul de celulă, cum se întâmplă îndeobşte. Fiecare aveam defecte şi ne-am creat complexe felurite din slăbiciuni. Dânsul nu a avut nici o stricăciune de acest fel. Întotdeauna senin, extrem de binevoitor cu toţi, întotdeauna gata de a face toate concesiunile pentru a stabili armonia în celulă, renunţând chiar la porţia sa de mâncare numai pentru a satisface foamea unuia pe care îl vedea că se sfâşie de suferinţă.
Niciodată obosit când i se cerea vreo consultaţie din cel mai felurit domeniu, era veşnic cu mâna întinsă să dea şi cu sufletul deschis. Nu a fost nici o întrebare, după câte îmi amintesc, care să îi fi fost pusă şi la care el să nu fi dat răspunsul competent, în literatură, filozofie, mecanică, fizică, chimie, istorie, religie, politică, în toate acestea avea temeinice cunoştinţe. Un om cu adevărat enciclopedic.
Nu exista un singur om în Aiud să nu-i fie îndatorat cu ceva. Fie cu o cunoştinţă în plus, fie cu învăţarea unei limbi străine, fie cu un sfat într-un moment de depresie, cu toţii am luat ceva de la domnul profesor Mânu.
(Mărturii extrase din Gheorghe Jijie, George Manu - Monografie)
Istoria o ştia şi ne-o preda conjugând evenimentele pe tot cuprinsul Europei. Geografia o preda în mare amănunt, îmi amintesc că pe timpul când se vorbea de Coreea şi războiul de acolo, la una din plimbările în cerc, Nistor Chioreanu i-a şoptit pe apucate: "Măi George, scrie-ne şi nouă ceva despre Coreea, că în afara faptului că este o peninsulă a Asiei de răsărit, mare lucru nu prea ştim!".
N-au trecut decât 3-4 zile şi circula în toată Zarea o tăbliţă cu două feţe scrise: pe prima faţă, o hartă a Coreei, executată cu o precizie de cartograf, cu toate râurile, cu toate golfurile şi denumirile lor, cu toate oraşele, căile ferate, cum cred că nici un profesor de specialitate coreean n-ar fi putut s-o facă; pe a doua faţă se dădeau date economice, cuprinzând producţia de cărbune, ţiţei, minereu de fier, mangan, cupru, suprafeţele agricole, cele cu livezi, păduri, păşuni, lungimea totală a drumurilor, a căilor ferate, principalele surse de energie şi aşa mai departe...
La alte 3-4 zile a început un serial pe bucăţi de săpun cu preistoria Coreei, înşirând migraţiile de popoare dinspre vest şi sud-vest către est, punând totul în legătură cu marea migraţie a popoarelor mongolice spre America. A urmat apoi istoria Coreei pe alte plăcuţe.
Acesta era omul! O comoară inestimabilă, care se dăruia cu o dragoste infinită tuturor celor care doreau să înveţe.
(Gheorghe Jijie, George Manu - Monografie)

Bibliografie> Fericiti cei prigoniti-martiri ai temnitelor romanesti, Ed. Bonifaciu, 2008, p.56-57

Sursa: Viata fantastica – blog Emilia Corbu


Ghici ghicitoarea mea. Din ghicitorile poporului român.

Din pământ, ca Adam, sunt zidit;

Pe roată, ca Sfântul Gheorghe, tras;

În cuptor, ca trei coconi, ars;

Când trăiam, de toţi eram cinstit,

Mă lua în mâini şi mă pupa;

Iar când, ca toţi, şi eu am murit,

Nu s-a găsit cine a mă îngropa.

după Anton Pann

(Ovidiu Papadima – Literatura populară română. Din istoria şi poetica ei, Ed. Pentru Literatură, 1968 )

Octavian Goga: Mustul care fierbe. Problema maghiară. Nu vom admite ca toleranţa noastră să fie confundată cu neputinţa.

Incontestabil, această fermentaţie nu poate da nimănui impresia unei vieţi de stat solide şi garanţia unei maturităţi politice. Cu acest temperament maladiv, în care dorul de aventură este sfătuitorul de căpetenie, sufletul din vecinii îmbibat de viziuni strălucitoare se lasă lesne atras spre orice prăpastie. Cu deosebire vremile de-acum cu perpetua lor balansare şi incertitudine favorizează şi mai mult aceste crize de iluzionism politic. Cele mai neînsemnate zvâcniri postume ale conflagraţiei uriaşe de ieri în ţara lui Horthy provoacă perturbaţii zgomotoase, aruncând pe planul întâi din nou mirajul Ungariei lui Ştefan cel Sfânt şi o lungă serie de apetituri înfrânte...

În astfel de împrejurări, Ungaria constituie o problemă de salubritate internaţională, care interesează deoparte statele din Europa Centrală şi mai ales pe moştenitorii târzii ai unui patrimoniu naţional. Nu se va mira nimeni deci, dacă o asemenea vecinătate trezeşte şi la noi, ca şi în ţările mărginaşe, o legitimă încordare şi o pipăire periodică a sacului de cartuşe, indiferent de atitudinea mai mult sau mai puţin vitejească a jandarmilor unguri de la frontieră.

O prevedere militară este poate unica reţetă care asigură liniştea tuturora.

(...) Sunt profund greşite aceste impulsuri care măresc zilnic distanţa ce ne desparte. Răceala şi neîncrederea societăţii conducătoare maghiare din Ardeal nu poate avea alte consecinţe decât resuscitarea unui legitim egoism de rasă la noi. Această vâltoare nu ne va da putinţa să realizăm o sumă de binefaceri pe seama unor oameni, care găsindu-şi rostul în cadrul ideii de stat român, au tot dreptul să ceară o ocrotire frăţească.

Se pretinde însă o coborâre pe pământ, o împrietenire cu realitatea.

Iniţiativa unui spirit nou trebuie să se întrevadă în tabăra conducerii ungureşti din ţară, altfel, stăruind pe calea începută, riscă să primejduiască reale interese. Nu mai e nevoie să o repetăm că o mână onestă de prietenie noi nu vom refuza niciodată, - dar nici nu vom admite ca toleranţa noastră civilizată să fie confundată cu neputinţa.

Aşteptăm cuvântul sincer şi cavalereşte rostit, care va avea şi răspunsul nostru limpede.

- fragment din Octavian Goga, Mustul care fierbe, editura Scripta, 1991

Related Posts with Thumbnails