În data de 18 iulie 2011 a trecut la cele veşnice, la vârsta de 93 de ani, după o păstorire de aproape 70 de ani, părintele Alexandru ENACHE. Spunem părintele pentru că, pentru cei ce l-au cunoscut, preotul Alexandru a fost un adevărat părinte, cu o vocaţie preoţească excepţională. Din capul locului trebuie să arătăm că a fost un om de o mare modestie, care nu dorea să iasă în faţă cu niciun prilej, aceasta şi datorită împrejurărilor unei vieţi cu întâmplări zbuciumate pe care le-a consemnat într-o lucrare de dimensiuni şi răspândire foarte restrânse.
Cu părintele Alexandru s-au împlinit în viaţă cuvintele Scripturii, şi anume: „Smeriţilor le dă Dumnezeu har”. În ce priveşte viaţa acestui mare duhovnic redăm mai jos câteva fragmente din conceptul autobiografic „Doamne, câte i se pot întâmpla bietului om!”:
„M-am născut în anul 1918, în cea de-a 12-a zi a lunii decembrie, în comuna Dubăsarii vechi, judeţul Lăpuşna - din Basarabia - pe Nistru; din părinţii Andrei şi Nădejdea Enache, ţărani mijlocaşi. Primul născut dintre cei opt copii ai lor (4 băieţi şi patru fete. [...] Conform obiceiului religios respectat riguros pe atunci, mi s-a pus şi consacrat numele de Alexandru, după numele Sfântului indicat de calendarul zilei - Sf. Ierarh Alexandru [...]”. Urmează şcoala primară în satul natal, iar seminarul teologic în Chişinău, la dorinţa mamei: „De altfel, dacă ar fi fost după tata, mai practic şi mai realist decât mama, idealist -mistică, la şcoala normală de învăţători aş fi ajuns; parvenind cu patru ani mai devreme, la un salariu lunar. Dar a dat Dumnezeu să biruiască dorul mamei.” [...]
Mai departe părintele arată că în 1938 s-a înscris ca student la Facultatea de Teologie din Chişinău, ramură a Universităţii din Iaşi şi, pentru a se întreţine a devenit reporter cultural la ziarul „Universul”. Primii doi ani universitari i-a promovat la Chişinău, iar următorii doi ani la Facultatea de Teologie din Bucureşti, ca refugiat, în urma cedării Basarabiei. În iunie 1943 şi-a dat teza de licenţă cu subiectul „Ins şi colectivitate în faţa mântuirii” pe care a luat-o cu aprecierea „magna cum laudae”.
În iulie 1943 s-a căsătorit, viitoarea preoteasă fiind Tamara Brânzan, şi a fost hirotonit pe data 12 august 1943, ambele taine fiind săvârşite în Catedrala Mitropolitană din Chişinău.
Una din multele încercări prin care a trecut în timpul războiului o descrie chiar părintele:
„Imediat au trecut Prutul - la noi o grupă de cercetaţi înarmaţi până în dinţi şi, după ce ne-au necăjit cu o serie de comenzi de culcaţi-sculaţi, ne-au ordonat să ne înşiruim în flanc. Formaţie în care ne-a trecut de îndată în revistă - Comandantul Frontului II Ucrainean - stând în picioare, într-o maşină de front anfibie - trecând de pe malul stâng basarabean al Prutului pe cel de de-a dreapta - al Moldovei - la noi. Interesant... şi până la urmă chiar senzaţional, că în momentul când a ajuns în dreptul nostru, al meu şi al Tamarei (mai mult moartă decât vie) a oprit maşina şi a întrebat «ce-i cu popa?» - , «?o za pop?», pe ucraineană. Imediat un ofiţer de-al său s-a apropiat de noi şi într-o perfectă românească ne-a cerut să-i explic ce-i cu noi. Mai ales după ce mareşalul a aflat că femeia de alături de mine e soţia - preoteasa - pe care mareşalul a căinat-o până la urmă. Poate că am fi trecut neobservaţi dacă aş fi dezbrăcat şi eu reverenda ca alţi doi confraţi, dar aşa, iată că am devenit caz dimpreună cu soţia. Ofiţerului de legătură i-am spus sincer că aveam însărcinarea de a asista religios ostaşii... şi că n-am putut să-i părăsesc.
Nu ştiu cum a reacţionat mareşalul la informaţia ce i s-a dat. Destul că atunci când s-a trecut la ferecarea mâinilor la spate a soldaţilor luaţi prizonieri, pe noi ne-au lăsat liberi... şi nici nu ne-au încolonat în şirul celor ce erau numerotaţi şi trecuţi peste Prut înapoi. Încât rămăsesem pe plajă, numai noi doi şi o patrulă specială. Bieţilor noştri soldaţi şi ofiţerilor mai ales, li s-a părut că am fi fost izolaţi spre a fi împuşcaţi. Şi au început a striga: „dar şi părintele e cu noi”. Ei, care puţin mai înainte îmi strigaseră „dezbrăcaţi reverenda că o să ne împuşte pe toţi!”. Biata reverendă! Ea ne-a salvat de fapt.”
După sfârşitul războiului, întors în ţară, a primit în cele din urmă parohie in Ardeal, în satul Saschiz, de lângă Sighişoara, de unde în iunie 1953 a fost arestat din motive politice pe baza unor denunţuri mincinoase, şi după ce trece prin închisoarea de la Sibiu, este adus în cea de la Braşov, pe atunci oraşul Stalin. Spune părintele în conceptul autobiografic despre această etapă:
„Curios, că şi aici s-a petrecut cu mine aceeaşi situaţie curioasă ca şi cea întâmplată cu opt ani în urmă, când am fost lăsaţi de izbelişte, (căci atunci era şi Tamara) pe malul drept al Prutului, nelegaţi la mâini şi neînsumaţi coloanei de prizonieri... (Favoare datorită pare-se mareşalului Konev). Căci şi aici şi acum, în timp ce se făceau listele celor destinaţi canalului Dunărea-Marea Neagră, pe mine m-au lăsat pe din afară, de rezervă.” În această închisoare părintele a avut un vis pe care l-a povestit anchetatorului Bota: „Vădit jenat, a răbdat totuşi să-i povestesc surprinzătorul meu vis până la capăt. Vis în care Bota în travesti, răsfoia un calendar almanah - ilustrat, oprindu-se la luna decembrie, la fila acesteia. Tocmai când o mână uriaşă înflăcărată a pus degetul apăsat pe data de 17 decembrie, ziua în care creştinătatea comemorează -IEŞIREA PROOROCULUI DANIEL dinGROAPA cu LEI”. (cartea Daniel -cap.26, versetele 23-29 (Desigur că identificarea anume am făcut-o mai apoi, în deplină trezvie!) Fără nici un comentariu m-a pus să semnez înscrisul anchetei făcute din fugă, anunţându-mă că peste două-trei zile voi coborî la tribunalul militar -spre a fi judecat. Ceea ce s-a şi întâmplat cu adevărat.”
Ca o minune, părintele povesteşte că la proces a văzut împlinirea visului: „Un răspuns curios mi s-a dat doar mie personal, prin aducerea la cunoştinţă că am fost condamnat la capătul unei detenţii de 220 de zile nefaste - la 20 zile închisoareşi 350 lei amendă, fără observaţii compensatorii. Sentinţa s-a dat pe 9 decembrie şi mi s-a comunicat la 12 decembrie dar a trebuit să mai zăbovesc la Cetăţuie încă vrea 3-4 zile, în regim de liber condiţionat, pentru ca autorităţile comunale - de la Saschiz să răspundă dacă mă primesc înapoi în comună. Era un clenci de parşivie securistă. Comuna, prin autorităţile în drept au răspuns că mă aşteaptă cu nerăbdare, şi cu scuze, la treabă. Încât în dimineaţa zilei de 17 decembrie 1952, am plecat cu bilet de voie - cu trenul spre casă.” 17 decembrie fiind data din calendar care arată ieşirea Proorocului Daniel din groapa cu lei.
În 1960 s-a stabilit la Ghimbav, ca vrednic paroh. Trebuie spus de la început că aici a restaurat vechea biserică: „Încât, după păstoririle de câte doi ani de la Cărbuna, Moldoveni şi Mesendorf... şi de 10 ani, pândiţi de securitate, la Saschiz; la Ghimbav voi păstori 34 de ani, între 1960-1994. O viaţă de om. Căutând mai mult să mă ambiţioneze decât să mă descurajeze, Prea Cucernicia Sa Coman Vasile mi-a atras atenţia asupra greutăţilor ce mă aşteptau în misiunea de preot paroh al Ghimbavului. Cerându-le totodată - enoriaşilor prezenţi - să mă ajute la redresarea parohiei, în care şi la care, aproape toate erau de făcut sau refăcut.”În 1994 se pensionează la cerere. Adevărul este că putem spune că a fost o lucrare a lui Dumnezeu, ca şi credincioşii din Braşov să aibă parte de rugăciunile şi sfaturile duhovniceşti date de părintele Alexandru, care, timp de 17 ani, nu a pregetat să rămână după slujbă, să spovedească, să citească rugăciuni multor bolnavi şi necăjiţi. Trebuie spus că oricât de bolnav şi obosit ar fi fost, părintele, în toţi aceşti ani, nu a refuzat pe nimeni, din cei tot mai mulţi care au venit să-i ceară ajutorul. A fost un duhovnic fără asemănare, cu o putere mare, foarte atent cu omul viu din faţa lui, şi de mare blândeţe, fiind cunoscător al sufletului omenesc cu toate neputinţele lui.
Cei care l-au cunoscut îndeaproape ştiu că rugăciunile părintelui au dus la vindecarea unor boli socotite incurabile şi la limpezirea unor situaţii ce păreau de netrecut cu puterile omeneşti.
Plecarea părintelui lasă un mare gol atât în rândul slujitorilor ortodocşi din Brasov cât şi mai ales pentru cei mulţi care au fost întăriţi şi ajutaţi, prin aceasta aratând adevarata cale a crestinişmului ortodox.
Susa text: Transilvania Expres
Foto: Florin Palas
Foto: Florin Palas
