Un text exceptional al Parintelui Staniloae: Legatura interioara dintre Moartea si Invierea Domnului

Crestinatatea apuseana pune accentul in opera de mantuire a Domnului pe moartea Lui. Domnul ne-a mantuit, dupa ea, pentru ca a platit, prin moarte, pretul de rascumparare pentru pacatele noastre. Noi suntem mantuiti pentru moartea Lui.

Dimpotriva, unii scriitori rasariteni accentueaza atat de mult bucuria invierii, incat nu mai vad in toata insemnatatea ei taina crucii.

In realitate, moartea si invierea Domnului trebuie privite impreuna, ca un intreg. Asa le-au privit Parintii bisericesti, asa le priveste Biserica in viata ei liturgica si de rugaciune. Cand pomeneste de cruce, ea nu uita de inviere si cand se bucura de inviere, se gandeste totodata la cruce. Acea­sta indisolubila unitate a celor doua momente in iconomia mantuirii, incep sa o vada astazi si unii teologi (Arseniev, Lot-Borodine, Odo Casel). Unul din acesti teologi a atras atentia ca aceasta indisolubila unitate iradiaza si din textele Sfintei Scripturi).

Dar in ce consta aceasta unitate? Ea trebuie vazuta nu numai ca o succesiune necesara, dar externa, a celor doua momente in opera mantuirii, ci ca o anumita prezenta a fiecarui moment in celalalt. Moartea Domnului cuprinde in sine inceputul invierii si starea de inviere a Domnului nu e golita de o anumita prezenta a crucii. Moartea si invierea Domnului consti­tuie impreuna un paradox, nu numai prin aceea ca, desi sunt doua mo­mente contrare, ele totusi se succed, ci si prin aceea ca, desi sunt contrare, ele totusi se cuprind intr-un anumit sens una in alta.

Pentru evidentierea generala a acestui fapt misterios, ne putem ajuta de urmatoarele cuvinte ale Mantuitorului: "Ca cel ce se va inalta pe sine, se va smeri, si cel ce se va smeri pe sine, se va inalta" (Mat. 23, 12), si: "Ca cine va vrea sa-si mantuiasca sufletul sau, pierde-l-va pe el: iar cine-si va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va castiga" (Marcu 8, 35). Socotim ca aceste cuvinte nu indica numai para­doxul unei succesiuni de momente contrare, ci paradoxul cu mult mai ascutit al unei interioritati reciproce a acestor momente contrarii. Cel ce se smereste, in insasi smerenia sa se inalta, atingand "inaltimea gandului smerit", cum s-a spus in ascetica rasariteana. Inaintand cineva in smerenie, inainteaza in inaltime, si invers, inaintand in inaltare, inainteaza in coborare. Iar cel ce-si pierde sufletul pentru Hristos si-l afla nu dupa aceea, ci inca chiar in cursul pierderii lui, precum cel ce si-l apara, chiar in cursul apararii si-l pierde. Ca acesta este intelesul cuvintelor Mantui­torului si nu acela al unei simple succesiuni, ne-o confirma Sfantul Apostol Pavel, care spune: "Nebune, tu ce semeni, nu inviaza de nu va muri" (I Cor. 15, 36). Dar e vadit ca bobul semanat nu moare mai intai de tot, ca abia pe urma sa rasara, ci inca in vreme ce moare, incepe viata cea noua in el. De altfel insasi succesiunea celor doua momente contrare, presupune un inceput al celui de al doilea in cel dintai. Altfel nu s-ar putea explica aceasta succesiune. Sfantul Apostol Pavel revine adeseori asupra acestei idei, afirmand ca in fiecare zi moare dupa omul din afara, ca sa invie dupa cel dinauntru.

Dar nu orice moarte initiaza prin ea insasi, dinauntrul ei, invierea, ci numai moartea lui Hristos, care poarta numele special de cruce. Moartea noastra numai intrucat e si ea o moarte in Hristos, sau o cruce, are si ea aceasta virtute. Moartea omului nu produce din sine, invierea, in baza unei legi naturale, cum se imtampla cu bobul semanat in pamant. Numai moartea lui Hristos a invins moartea indeobste, precum numai moartea noastra in Hristos, o poate invinge pentru fiecare dintre noi personal.

Existenta faptului misterios ca moartea lui Hristos cuprinde in sine inceputul invierii Lui, ne-o adeveresc insa in mod deplin textele Sfintilor Parinti si cantarile Bisericii.

Sfanta Lumina s-a coborat si astazi, la Ierusalim, la ora 14.24, ora Romaniei

Doamna Aspazia Otel Petrescu despre Sarbatoarea Invierii Domnului in inchisorile comuniste

Prof. Gheorghe Constantin Nistoroiu despre Învierea Domnului

„Cu dor am dorit să mănânc aceste Paşte cu voi

mai înainte de patima Mea”. (Iisus Hristos în Luca, 22, 15).

„Mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai în Crucea Domnului" (Sf. Ap. Pavel, Galateni, 6, 14). 

„Crucea e punctul de sprijin al veşniciei noastre”. (Părintele Daniil de la Rarău

„Iisus ne aduce Învierea-firul transcendenţei noastre,                                                                                                                                pe care ni-l leagă de inimă”.  (Părintele Arsenie Boca).  

      

          Lumea în firescul ei creat se face remarcată şi devine strălucitoare prin originalitatea şi forţa gândirii sale spirituale reflectată în ipostasurile naţiunilor, care rămân în comuniune cu Dumnezeu. Întreaga viaţă a Istoriei se desfăşoară şi trăieşte plenar doar prin veşmântul şi podoaba filosofică şi filocalică, ce argumentează şi determină sensul vieţii religioase a omului. Punctul de plecare îl constituie fie instinctul divin al conştiinţei filosofice, al lumii hristice, fie impulsul deliberat al inconştientului, respectiv lumea autonomă a raţiunii iraţionale. 

   Calea filosofiei hristice este experienţa religioasă vie, tumultoasă, aprigă, cu suişuri şi coborâşuri, dar nemuritoare şi mântuitoare prin Taina Sofiei şi a Învierii, pe când cealaltă se desfăşoară rectiliniu şi zbuciumat într-o permanentă zvârcolire a exteticului necesar sau abundent. 

   Prima Cale, Filosofia hristică a Dumnezeului-Om, Iisus Hristos este Stâlpul şi Temelia Adevărului, cum genial ne-a îndrumat marele savant creştin Pavel A. Florenski: „Sarcina vieţii nu e aceea de aţi petrece viaţa în linişte, ci de a trăi demn şi de a nu fi inutil şi un balast pentru ţara ta. Când intri într-o fază tumultoasă a vieţii istorice a ţării tale sau chiar a lumii întregi, când se decid probleme mondiale, fireşte că e greu, e nevoie de eforturi şi suferinţe, dar tocmai aici trebuie să te arăţi om şi să-ţi dovedeşti demnitatea”.(Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului. Încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori. Trad. E. Iordache, pr. I. Friptu şi pr. D. Popescu. Studiu introductiv: diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. XXVI.)

   Cealaltă cale este un drum neted al gândirii umane, „abstractă a dezbinării şi fragmentării, individualismului, solipsismului şi egoismului metafizic şi moral, filosofie demonică a urii, a pesimismului ucigaş, şi sinucigaş, şi a iadului, care duce la pierderea sensului şi raţiunii existenţei” (Sf. Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filosofiei. Studiu introductiv şi traducere: Pr. prof. Ioan Ică şi diac. Ioan I. Ică jr. Ed. Sofia, Bucureşti, 2010, p. 17)

  În omul creat ca fiinţă şi persoană se întrepătrund şi se găsesc concentrate toate problemele zbuciumate ale istoriei omenirii, cu scopurile, realizările şi nerealizările lor. Dar singurul sens şi singura izbăvire a omului şi a naţiunilor, le aduce Dumnezeu-Omul, prin Întruparea, prin Învierea şi Înălţarea Sa. De aceea în Drumul lor prin istorie, Naţiunile trebuie să urmeze Calea Bisericii şi nu invers. Omul este cetăţean al Naţiunii, dar în acelaşi timp este şi persoană sobornicească a Bisericii. Cele două entităţi sunt sau trebuie să fie în comuniune.