29.4.14

Academicianul Ioan Aurel Pop despre falsificatorul Humanitas Lucian Boia: „Istoricul nu are voie sa minta deliberat“. CITITI “Istoria, Adevarul si Miturile”



La Librăria Humanitas Cişmigiu, Gabriel Liiceanu a lansat noul volum al lui Lucian Boia, „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări“. La fel ca si celalalte carti ale fostului propagandist comunist Lucian Boia, si aceasta este o mostra de falsificare a istoriei nationale a Romaniei. Antiromanismul gruparii Humanitas a starnit un protest inedit (foto mai sus si video mai jos). Reproducem aici doua puneri la punct ale falsificatorului Humanitas, Lucian Boia, realizate stiintific de academicianul Ioan Aurel Pop, rector al Universităţii Babeş-Bolyai

Studiile stiintifice sunt postate de catre Ziaristi Online

29 aprilie. 39 de ani de la nasterea in Ceruri a lui Radu Gyr. Baladele din detentie ale poetului suferintei romanesti din inchisorile comuniste

Comunismul a înţeles ca unică modalitate de impunere în cultura română anihilarea valorilor, prin arestarea şi exterminarea celor ce le promovaseră, şi impunerea non-valorii ca unic reper. Credinţa, tradiţia, idealurile sfinte, toate acestea au devenit, în ochii împăienjeniţi de ură satanică ai bolşevicilor, vini de neiertat, pentru care pedeapsa cu moartea era prea blândă. Trebuiau experimentate tehnici diabolice de dezumanizare, de des-fiinţare, de umilire care să ducă la formarea unui om reeducat. În aceste condiţii, intelectualitatea românească avea să se mute în lanţuri. 
În academia mutată în catacombe, tot ceea ce însemna valoare era mărturisit, asimilat, îmbogăţit, din nou mărturisit şi aşa mai departe. Pentru deţinutul căruia i s-a răpit orice drept intelectual (ce să vorbim despre alt fel de drepturi, când până şi cel la identitate sau la viaţă erau incerte...), orice vers era purtător de noi idei, de noi idealuri, de motivaţii pentru rezistenţă, prin credinţă spre mântuire. 
Astfel, baladele populare (pe vremea aceea studiate cu drag în şcoală, după ce în prealabil fuseseră performate la horele care încă se ţineau, la şezătorile şi la clăcile care nu-şi pierduseră încă sensul originar) aduceau în sufletul jinduind de libertate şi de dreptate un licăr de speranţă. Deţinutul se asemăna haiducului, hăituit, trădat, însingurat, mereu stând cu moartea la taclale; sau cu meşterul creator a cărui jertfă bineplăcută Domnului izvorăşte  apă vie; ori cu ciobanul ce-şi preschimbă, triumfător, moartea în nunta cea cerească şi veşnică. Întreaga rânduială de viaţă românească, cuprinsă în versurile baladelor, se răsfrânge în sufletul întemniţatului, renăscând noi şi noi sensuri ale suferinţei.
Atunci când încap pe mâna unui talent poetic de excepţie, condamnat şi el a trăi dramele eroilor populari, baladele se metamorfozează în bijuterii şlefuite migălos în sufletul şi în conştiinţa poetului şi agăţate apoi, definitiv şi salvator, în sufletul şi în conştiinţa deţinuţilor care-şi riscau viaţa memorând, recitând şi transmiţând, prin binecuvântata şi multcuvântătoarea ţeavă de calorifer, altora şi altora, versuri purtătoare de speranţă. Este cazul baladelor de detenţie ale lui Radu Gyr.
Radu Gyr este un împătimit al baladei, mărturisind chiar el, în vremea când încă era liber să o facă: „Ciudat duhovnic, - această artă populară! Ea primeşte spovedania unui neam întreg, în tot ce spovedania cuprinde mai curat şi mai adânc ca trăire internă, şi primind-o, o împleteşte cu argint, o topeşte în flăcări mari de curcubeu, şi o aruncă apoi în lume ca pe o pasăre măiastră, ieşită golaşe dintr-un fund de suflet şi suflată cu azur şi cu pene de foc de către buzele cereşti ale Artei”[1]. Într-adevăr, un duhovnic ce cunoaşte chiar şi cele mai ascunse cotloane ale sufletului etnic, fiind în acelaşi timp oglindă, îndemn, reazem şi model de urmat. Oglindă – căci creaţia populară surprinde tot ceea ce are specific un popor. Reazem – căci mângâie sufletul îndurerat. Îndemn - la luptă, la credinţă, la muncă. Şi model – oferind imagini exemplare de eroi, a căror dobândire a veşniciei e cinstită de un neam întreg, în cântec, în joc, în icoane. Este grăitoare aplecarea aparte faţă de folclor pe care au simţit-o românii care au umplut temniţele sub diferite regimuri politice, dar mai ales în cel comunist, animaţi fiind de acelaşi ideal, de acelaşi crez.
O dovedeşte cu prisosinţă şi ciclul baladelor de detenţie semnate de Radu Gyr. Temele fundamentale ale baladescului românesc se regăsesc în sufletul poetului întemniţat şi au dat naştere unor creaţii de o forţă poetică, spirituală şi morală atât de puternică, încât s-au întipărit adânc în poetica românească a încercatului secol al XX-lea, depunând o mărturie vie şi cutremurătoare despre moarte, jertfă, haiducie şi trădare în istoria noastră recentă.
Baladele acestea, acompaniate de zornăitul lanţurilor de la mâini şi de la picioare, de vaietul vântului printre zăbrele şi de scrâşnetul gheţii din celulă, de ţipătul de durere al schingiuiţilor, de urletul foamei, de plânsul dorului de mamă, de soţie, de copil, de libertate, impresionează întâi de toate prin dimensiunile neobişnuit de mari, cu atât mai mult cu cât ele s-au născut în condiţii crâncene, nemoşite de creion, neînfăşate în hârtie, ci doar cântate în gând, fremătate pe buze, în taină, departe de urechea gardianului, şi trimise apoi în lumea temniţei mari, către sute de suflete pregătite să-i fie şi mamă, şi tată, şi copil. Dar toate acestea sunt ascunse în abundenţa de imagini metaforice uimitoare, din care ţâşnesc, ca un foc mistuitor, ca o lumină vie, Credinţa, Nădejdea şi Dragostea, daruri de atât de mare preţ. Ne vom opri, pe rând, asupra câtorva dintre aceste minunate creaţii ale poetului, încercând să surprindem puţin din acel ceva care dă fiorul tainic, inimitabil şi inconfundabil al poeziei lui Radu Gyr.
Moartea ciobănaşului din Mioriţa – iată o temă a multe şi interesante discuţii în închisorile comuniste, căci ea surprinde tocmai ceea ce simţeau mai aproape, zi de zi, ceas de ceas, întemniţaţii. În seninătatea şi puritatea idealurilor pentru care au fost închişi, ei dau altă conotaţie iminenţei morţii care îi pândea la fiecare pas, aşa cum face şi  ciobănaşul, care e conştient de faptul că moartea nu este decât poarta de trecere în Împărăţia lui Dumnezeu. El nu moare, ci se cunună cu „o mândră crăiasă/a lumii mireasă”, avându-şi părtaş la măreţul eveniment întregul cosmos. Fiecărui element din natură el îi găseşte un rost, pe care, însă, nu îl inventează, ci îl preia din tradiţia bisericii. Căci „e o imensă frăţie între cosmos, om şi divinitate, în care trupul şi sufletul se confundă, în care nu există graniţe certe între împărăţia cerului şi lumina lumii concrete”[2]

Dan Tanasă pune la zidul ruşinii rezidenţa GDS: Oare din prea mult naționalism am ajuns aici?



de Dan Tanasă

Observ tot mai multe voci în spațiul public românesc care au alergie la naționalism. În viziunea multora dintre acestea naționalismul e ceva retrograd, mizer chiar, ceva ce trebuie cât mai repede condamnat, poate chiar și pedepsit. Marea majoritate sunt incapabili (sau pur și simplu nu vor) să facă diferența între naționalism/patriotism, pe care-l susțin, și șovinism/naționalism extremist/xenofobie, pe care le condamn ferm.
Evident, ceea ce le miroase urât intelectualilor rafinați este naționalismul românesc, pentru că naționalismul maghiar, care este extremist și șovin, propagat de elita politică și intelectuală a maghiarilor din România, e ceva benefic, este o simplă expresie a dorinței lor de păstrare a identității. Dacă un român vrea să fie român în Covasna atunci el e extremist. Dacă un secui vrea să fie secui în Covasna el e automat european pentru că vrea să-și păstreze identitatea.
Un ultim caz pe care l-am remarcat este cel al redactorului-șef al Revistei 22, publicație a Grupului de Dialog Social. Armand Goșu îi ia un interviu președintelui UDMR Kelemen Hunor în care îl face extremist și naționalist pe deputatul Bogdan Diaconu. Evident, nici Goșu și nici Kelemen nu remarcă situația ridicolă în care s-au plasat vorbind despre naționalismul românesc în condițiile în care la Budapesta partidul neo-fascist și anti-semit Jobbik, de care este speriată întreaga Europă, are peste 20% în Parlamentul Ungariei.
În martie eram contrariat de igoranța înfiorătoare a realizatorului TV Moise Guran, care făcea o comparație stupidă între steagul secuiesc și un steag al Olteniei. Guran încerca să facă pe intelectualul rafinat și european comparând mere cu pere pe o temă la care nu doar că nu se pricepe dar se și complace într-o ignoranță crasă.
Aș îndrăzni să-i întreb pe acești intelectuali, pe cei de la Grupul de Dialog Social sau pe Moise Guran spre exemplu, cărora le pute naționalismul românesc, dacă au cumva impresia că România se zbate în acest marasm care durează de aproape un sfert de secol din prea mult naționalism. Oare din prea mult naționalism am ajuns datori vânduți la FMI și la alte instituții financiare? Oare din prea mult naționalism am ajuns să cumpărăm usturoi din China și cartofi din Franța în magazinele noastre? Oare din prea mult naționalism a clasei politice românești peste trei milioane de români au luat calea străinătății în ultimii 25 de ani în căutarea unui trai mai bun? Oare excesul de patriotism al politicienilor care ne conduc de 25 de ani a distrus unitățile de producție pe care România le avea la momentul decembrie 1989 de am ajuns acum să importăm cuie și sârmă ghimpată, carne și grâu? Oare patriotimsul românesc al politicienilor noștri îi îndeamnă pe aceștia să tolereze arborarea drapelului Ungariei în Transilvania sau tolerarea cultului personalității scriitorului fascist Nyiro Jozsef în zonele controlate de UDMR și PCM?

Sursa: Dan Tanasa Blog via Ziaristi Online
Related Posts with Thumbnails