120 de ani de la nasterea lui Nichifor Crainic. Marturia fostului detinut politic Marcel Petrisor despre intalnirea gandiristului cu Petre Tutea

Unul dintre cei care-n Aiud, prin diversele celule pe unde stateau, isi mai permitea sa-l ia peste picior pe nea Petrica Tutea era Nichifor Crainic. Si avea cu ce: il tineau baierile si se si cunosteau de foarte multa vreme.

Profesor de Mistica la Facultatea de Teologie din Chisinau si din Bucuresti, iar, sub Antonescu, ministru al culturii si al propagandei, Nichifor

Crainic fusese arestat inca din 1947 si condamnat, drept criminal de razboi, la munca silnica pe viata. De! Daca fusese ministru de propaganda si inca impotriva cui!
Dupa cei saptesprezece ani de temnita, experienta lui de viata o depasea pe cea a lui Tutea. Dar nu facea niciodata caz de ea, desi-i cunoscuse pe toti directorii inchisorilor prin care trecuse, pe toti "marii criminali de razboi" din care facea si el parte, pe toti cei prabusiti cu fruntea-n tarana in fata lui Maromet, la Jilava, precum si pe multi dintre cei ce facusera pe eroii pentru mai mult sau mai putin timp.
Nu se lauda insa nici cu ce facuse el in fata polonicului, nici nu povestea ce facusera altii sub batele cu care, in multe locuri, fusesera manati din urma, dupa cum nici nu se acuza pe sine de slabiciuni, sau pe cei slabi de caderile din care se mai ridicasera sau nu.
Multe fapte, intamplari sau necazuri din viata lui de proscris fusesera, in schimb, transformate in legende ce facusera ocolul inchisorilor. Le rosteau detinutii, murmurandu-le din scrijeliturile de pe peretii celulelor si le transmiteau apoi pana unde puteau s-ajunga prin alfabetul Morse.
Si cu toate ca Tutea radea de el atunci cand ii povestea ce crease sau scrisese, Crainic nu se supara. Dimpotriva, amplifica relatarile, ca sa se poata bucura sau intrista cat mai multi dintre cei ce-l ascultau, inclusiv nea Petrica pe care nu rareori il provoca prin spusele lui. Si controversa se instala intre ei, vreme de zile-n sir.
Uitate erau atunci multe din cele de afara, dar si multe dintre cele dinauntru, varate reciproc sub nas.
- Unde ai tras foamea cea mai mare? il intreba odata Tutea, oprindu-se din mijlocul unei disertatii despre mancare si despre burta Sfantului Toma de Aquino.
- La Jilava, in 1948, sub Maromet si apoi aici, in Aiud, prin '51, '52, '53... ce! mai stiu eu?
- Hm! exclama Tutea malitios si bucuros, in sinea lui, ca nu-I ceruse lui Dumnezeu, cum facuse Crainic, sa repete minunea inmultirii painilor, ca sa-i lase lui "cosul cu firimituri"
- Mormai, Petrica! Dar as fi vrut eu sa te vad pe tine visand "raiul unui blid de terci", pe cat de mancau te stiu. Ca pe Vulcanescu l-am vazut, iar de mine... ce sa mai zic!
- Nu mai zi nimic, Nichifore, c-ai zis destule in fata polonicului. Ti-amintesti? Ca doar te citeaza atatia...
- Ce-mi pasa mie de niste prosti pe care atata i-a dus capul: sa retina c-am spus ca "Nu este Dumnezeu"! Dar eu am spus si-o spun oricand: "Nu, este Dumnezeu!", punand cu putere virgula intre negatie si verbul a fi. Ce sa-nteleaga insa prostii din asta, daca n-au fost atenti la intonatie? Imi pare rau, dar asta-i poporul roman, nu "mars triumfal al lui Dumnezeu pe pamant", cum iti place tie sa-l lauzi.
- Da, Nichifore, drept e ca nu toti stiu unde sa puna virgulele si cum sa le auda, dar daca si-au "pus" si varsat sangele unde trebuie - si slava Domnului ca multi au facut-o - ce sa le mai ceri?
- Petrica, Petrica! Esti nevindecabil! Pacat ca n-ai trecut prin cate-am trecut eu; altfel ai judeca lucrurile si alte intrebari ti-ai pune...
- Ce-ntrebari sa-mi mai pun, cand ti le-ai pus tu si pentru mine. Desi, pe mine, nu cautarea sau intrebarile ma obsedeaza, cat aflarea raspunsurilor.- Dar le ai, nea Petrica! il atentiona Simion Ghinea (asa-zisul "secretar" pe care i-l daruise colonelul Craciun, ca sa-si scrie memoriile pe care nea Petrica nu si le-a scris niciodata).
- Cum sa le am, Simioane? se-ncrunta Tutea.
- Nea Petrica! Ai si uitat? Nu zice profesorul Crainic, intrebandu-se: "Unde sunt cei care nu mai sunt?".
- Da, zice el si-ntreaba, dar cine-i raspunde altfel decat metaforic? Ciocarlia zice ca-s ascunsi in Lumina Celui Nepatruns, vantul ca aripile lor il doboara-n zbor si bufnita s-astepte sa vada cand marele-ntuneric va cadea. Si-atunci?
- Si-atunci, tu ce-ai vrea? interveni Crainic. Raspunsuri certe, transcendenta imanentizata? Tu, care sustii pe la toate colturile ca n-ai avut niciodata, in nici un ungher al singuratatii tale, vreun inger sau vreun duh care sa te inspire? Tu, care te-ai jucat doar cu vorbele? Da' cu mine n-o scoti la capat! Vezi, de aceea am si evitat sa te invit, pe vremuri, la Propaganda, in minister...
- Ce bine-ai facut! C-altfel, nu stiu, zau... O luam si eu ca tine, cu puscaria, din 1947.
- Ei si? Uite, ca tot aici ai ajuns! Ce-i spuneai tu, un pic mai 'nainte, lui Craciun sau lui Iacob, despre orgoliu, neconformism, curaj, atitudine si mai stiu eu ce? Hm?
In loc sa-i raspunda lui Crainic sau sa mai continue discutia, nea Petrica Tutea ii dadu, discret, un cot secretarului sau:
- Pacat ca profesorul asta nu-i si popa. Ca de-ar fi fost asa ceva in Baraganul de unde zice ca se trage, daca s-ar fi armonizat si cu clopotele bisericii din sat la liturghie, ar fi facut cat o intreaga Academie.

Marcel Petrisor - Fragmente din Trecute vieti de domni, de robi si de tovarasi

Editura Vremea, Bucuresti, 2008

Tudor Gheorghe - VIN COLINDATORII (Colindul martirilor din decembrie 1989)

De Sfintele Sărbători, Î.P.S. Bartolomeu apără imaginea de credincios a lui Eminescu

Înalt Prea Sfinţitul mitropolit Bartolomeu Anania a vorbit astăzi, în cadrul mesajului de sărbători adresat românilor, despre o faţă mai puţin cunoscută a lui Eminescu: aceea de credincios.
Î.P.S. Bartlomeu Anania a prezentat o poezie scrisă de Mihai Eminescu, în care acesta vorbeşte despre apropierea Crăcinului. “Vreau să arăt o altă faţă a lui Eminescu. Istoricii şi criticii literari au încercat să o ascundă şi să facă din el un ateu”, a declarat dl. Bartolomeu.
“Românii trebuie să ştie că era şi altfel, nu doar un descreierat, seminebun”, a adăugat acesta.
La afirmaţiile d-lui Horia Roman Patapievici, potrivit căruia “Eminescu este cadavrul nostru din debara, de care trebuie sa ne debarasăm”, Î.P.S. Bartolomeu Anania a răspuns: “E o măgărie! Patapievici e un intelectual slab, care a făcut asta ca să pară interesat şi interesant”.
Colinde, colinde,E vremea colindelor,Căci gheaţa se-ntindeAsemeni oglindelor.
Şi tremură braziiMişcând rămurele,Căci noaptea de azi-iCând scânteie stelele.
În noaptea de astăziCopii şi feteleDe dragul MarieiÎţi piaptănă pletele.
De dragul MarieiŞi-al MântuioruluiLuceşte pe ceruriO stea călătorului.(Mihai Eminescu)

Marius Mureşan

Sursa: http://www.napocanews.ro/

Pastorala PS Sebastian Pascanu la Naşterea Domnului. PE CINE DERANJEAZĂ SIMBOLURILE CREŞTINE?

Sărbătorim în fiecare decembrie Naşterea Celui ce este „chipul” lui Dumnezeu-Tatăl (Colos. 1, 15; II Cor. 4, 4; Evr. 1, 3), adică „icoana” Sa. Şi n-am fi avut astăzi decât o cunoaştere foarte limitată despre Dumnezeu-Părintele, dacă nu ni L-ar fi descoperit pe Acela Fiul Său întrupat (Mt. 11, 27 şi Lc. 10, 22), pogorârea Sa pe pământ dând Dumnezeirii un chip şi o icoană şi făcându-ne accesibilă, astfel, calea ce duce la îndumnezeire. De aceea, a respinge chipul şi icoana Sa înseamnă a refuza comuniunea cu El.

Acest lucru se cere afirmat cu tărie într-o vreme în care chipul, adică icoana şi celelalte însemne creştine - expresii şi reprezentări ale comuniunii sfinte - sunt atacate cu o agresivitate de neînţeles într-o lume care, formal, a proclamat drept „zeu” toleranţa. Vă amintiţi, însă, de aşa numitul „război al icoanelor” de acum trei ani, când unii compatrioţi de-ai noştri au cerut - culmea, tocmai „în numele democraţiei” -, expulzarea icoanelor din şcoli, iar Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în virtutea aceleiaşi „democraţii”, a constatat „nocivitatea” sfintelor icoane? Sunteţi la curent, apoi, cu recenta decizie a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, prin care a fost incriminată prezenţa crucifixelor în şcolile din Italia? Nu vi se pare că am mai văzut clişeele acestea? Ba da… însă în „era dictaturii comuniste”, când ne erau prigonite însemnele şi manifestările religioase de către un regim care, cel puţin, îşi asuma pe faţă ideologia atee.

De data aceasta, surpriză!? Avem de-a face cu o toleranţă dusă până la fanatism… Şi, cine ar fi crezut că şi toleranţa îşi poate avea fanaticii ei?… Multă vreme, personal am considerat că cel mai mare rău al libertăţii greşit înţelese este „cultivarea” nepăsării şi a indiferentismului religios. Constat însă că „cineva” şi-a pierdut cu totul răbdarea şi bate din picior nemulţumit de ritmul prea lent (?!) al secularizării şi descreştinării. Pe cine, oare, deranjează sfintele icoane şi crucifixele? Într-o lume care cultivă cu insaţietate „imaginea” prin televiziune şi internet, pe cine supără „imaginile” sfinte ale simbolurilor noastre religioase? Nu vi se pare decizia autorităţilor Uniunii Europene, cu privire la interzicerea crucifixelor în şcoli, ridicolă? Sau este, de fapt, aceeaşi obsesie a Revoluţiei Franceze care tocmai a dezbrăcat uniforma stalinistă pentru a-şi pune, de data aceasta, papionul european?

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul!

Am crezut, în decembrie ‘89, că democraţia înseamnă inclusiv libertate religioasă şi, pentru aceasta, am consimţit cu toţii la toleranţă. De aceea, consider că avem tot dreptul acum ca, privind cum ne sunt „demonizate” reprezentările creştine, sub pretextul unei „toleranţe intolerante”, să ne întrebăm dacă nu cumva avem de-a face, de fapt, cu o „demono-craţie”, iar nu cu o democraţie autentică?! Pentru că, dacă imaginile (adeseori imorale) promovate de televiziune şi internet sunt tolerate, imaginile sfinte, adică icoanele, de ce sunt intolerabile? Dacă marşurile stradale ale persoanelor care cer dezincriminarea păcatelor împotriva firii sunt morale, simbolurile religioase de ce sunt „imorale”? Şi dacă prostituţia şi drogurile se cer, până şi de către cea mai înaltă instituţie a Statului, dezincriminate, de ce sunt condamnate crucifixele? Ce sunt mai nocive - imaginile sfinte, ori cele imorale? Ce provoacă mai mult pervertirea firii omului şi pierderea echilibrului fiinţei lui - simbolurile noastre religioase, ori demonstraţiile neruşinate şi sfidătoare ale unor persoane care au nevoie mai degrabă de doctor decât de legi speciale? Şi ce afectează mai mult coeziunea familiei şi sănătatea spirituală a unui popor - afişarea însemnelor religioase, ori dezincriminarea şi liberalizarea prostituţiei şi a drogurilor, fie ele şi uşoare?

Dragii mei!

Cred că a venit vremea să ne întrebăm şi să căutăm cu toţii un răspuns cât se poate de clar la întrebarea: Pe cine deranjează simbolurile noastre creştine în Europa, câtă vreme ele sunt vechi de 2000 de ani, iar popoarele ei s-au născut toate pe rând în cristelniţa sfântului Botez şi a Mirungerii creştine? Cu ce impietează o identitate, mai sigură şi decât vârsta însăşi a naţiunilor creştine europene? Cine are interes să schimbe prematur istoria şi cultura bătrânului continent, mai înainte ca acesta să agonizeze singur, sub spectrul secularizării şi descreştinării ce îi pândesc avide ultimele zvâcniri de spiritualitate?

De aceea, la o zi sfântă ca cea de astăzi, în care sărbătorim mai bine de 2000 de ani de când „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi…” (In. 1, 14) ca Icoană şi Chip al Tatălui, nu ne rămâne decât să ne rugăm şi să luptăm ca Binele să se arate, ca totdeauna de altfel, mai puternic decât răul; ca tot ce avem mai sfânt şi mai valoros în noi să nu poată fi niciodată răpus de o logică cel puţin stranie, a unei democraţii interpretată într-un mod halucinant. Să ne păstrăm cu sfinţenie însemnele religioase, obiceiurile şi datinile sfinte, pentru ca tăvălugul globalizării să nu ne poată înghiţi tot ceea ce a mai rămas creştinesc şi românesc în noi - credinţa şi cultura străbună.

Să ne rugăm Dumnezeului întrupat, şi pentru aceasta zugrăvit în icoane şi reprezentat prin însemne sfinte, să ne păzească de toţi duşmanii credinţei şi culturii noastre, aşa cum a fost păzit şi Pruncul Sfânt de mânia celor ce au vrut să-I ia viaţa încă de la Naşterea Sa. Să sărbătorim Crăciunul creştineşte şi româneşte, bucurându-ne de tot ceea ce am moştenit de la strămoşi şi împărtăşind fiilor şi urmaşilor noştri tezaurul acesta sfânt al unei istorii şi tradiţii de două ori milenare!


Al vostru către Domnul rugător,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

DOAMNE, VINO DOAMNE, SĂ VEZI CE-A MAI RĂMAS DIN OAMENI!