Unul dintre cei care-n Aiud, prin diversele celule pe unde stateau, isi mai permitea sa-l ia peste picior pe nea Petrica Tutea era Nichifor Crainic. Si avea cu ce: il tineau baierile si se si cunosteau de foarte multa vreme.Profesor de Mistica la Facultatea de Teologie din Chisinau si din Bucuresti, iar, sub Antonescu, ministru al culturii si al propagandei, Nichifor
Crainic fusese arestat inca din 1947 si condamnat, drept criminal de razboi, la munca silnica pe viata. De! Daca fusese ministru de propaganda si inca impotriva cui!
Dupa cei saptesprezece ani de temnita, experienta lui de viata o depasea pe cea a lui Tutea. Dar nu facea niciodata caz de ea, desi-i cunoscuse pe toti directorii inchisorilor prin care trecuse, pe toti "marii criminali de razboi" din care facea si el parte, pe toti cei prabusiti cu fruntea-n tarana in fata lui Maromet, la Jilava, precum si pe multi dintre cei ce facusera pe eroii pentru mai mult sau mai putin timp.
Nu se lauda insa nici cu ce facuse el in fata polonicului, nici nu povestea ce facusera altii sub batele cu care, in multe locuri, fusesera manati din urma, dupa cum nici nu se acuza pe sine de slabiciuni, sau pe cei slabi de caderile din care se mai ridicasera sau nu.
Multe fapte, intamplari sau necazuri din viata lui de proscris fusesera, in schimb, transformate in legende ce facusera ocolul inchisorilor. Le rosteau detinutii, murmurandu-le din scrijeliturile de pe peretii celulelor si le transmiteau apoi pana unde puteau s-ajunga prin alfabetul Morse.
Si cu toate ca Tutea radea de el atunci cand ii povestea ce crease sau scrisese, Crainic nu se supara. Dimpotriva, amplifica relatarile, ca sa se poata bucura sau intrista cat mai multi dintre cei ce-l ascultau, inclusiv nea Petrica pe care nu rareori il provoca prin spusele lui. Si controversa se instala intre ei, vreme de zile-n sir.
Uitate erau atunci multe din cele de afara, dar si multe dintre cele dinauntru, varate reciproc sub nas.
- Unde ai tras foamea cea mai mare? il intreba odata Tutea, oprindu-se din mijlocul unei disertatii despre mancare si despre burta Sfantului Toma de Aquino.
- La Jilava, in 1948, sub Maromet si apoi aici, in Aiud, prin '51, '52, '53... ce! mai stiu eu?
- Hm! exclama Tutea malitios si bucuros, in sinea lui, ca nu-I ceruse lui Dumnezeu, cum facuse Crainic, sa repete minunea inmultirii painilor, ca sa-i lase lui "cosul cu firimituri"
- Mormai, Petrica! Dar as fi vrut eu sa te vad pe tine visand "raiul unui blid de terci", pe cat de mancau te stiu. Ca pe Vulcanescu l-am vazut, iar de mine... ce sa mai zic!
- Nu mai zi nimic, Nichifore, c-ai zis destule in fata polonicului. Ti-amintesti? Ca doar te citeaza atatia...
- Ce-mi pasa mie de niste prosti pe care atata i-a dus capul: sa retina c-am spus ca "Nu este Dumnezeu"! Dar eu am spus si-o spun oricand: "Nu, este Dumnezeu!", punand cu putere virgula intre negatie si verbul a fi. Ce sa-nteleaga insa prostii din asta, daca n-au fost atenti la intonatie? Imi pare rau, dar asta-i poporul roman, nu "mars triumfal al lui Dumnezeu pe pamant", cum iti place tie sa-l lauzi.
- Da, Nichifore, drept e ca nu toti stiu unde sa puna virgulele si cum sa le auda, dar daca si-au "pus" si varsat sangele unde trebuie - si slava Domnului ca multi au facut-o - ce sa le mai ceri?
- Petrica, Petrica! Esti nevindecabil! Pacat ca n-ai trecut prin cate-am trecut eu; altfel ai judeca lucrurile si alte intrebari ti-ai pune...
- Ce-ntrebari sa-mi mai pun, cand ti le-ai pus tu si pentru mine. Desi, pe mine, nu cautarea sau intrebarile ma obsedeaza, cat aflarea raspunsurilor.
- Dar le ai, nea Petrica! il atentiona Simion Ghinea (asa-zisul "secretar" pe care i-l daruise colonelul Craciun, ca sa-si scrie memoriile pe care nea Petrica nu si le-a scris niciodata).
- Cum sa le am, Simioane? se-ncrunta Tutea.
- Nea Petrica! Ai si uitat? Nu zice profesorul Crainic, intrebandu-se: "Unde sunt cei care nu mai sunt?".
- Da, zice el si-ntreaba, dar cine-i raspunde altfel decat metaforic? Ciocarlia zice ca-s ascunsi in Lumina Celui Nepatruns, vantul ca aripile lor il doboara-n zbor si bufnita s-astepte sa vada cand marele-ntuneric va cadea. Si-atunci?
- Si-atunci, tu ce-ai vrea? interveni Crainic. Raspunsuri certe, transcendenta imanentizata? Tu, care sustii pe la toate colturile ca n-ai avut niciodata, in nici un ungher al singuratatii tale, vreun inger sau vreun duh care sa te inspire? Tu, care te-ai jucat doar cu vorbele? Da' cu mine n-o scoti la capat! Vezi, de aceea am si evitat sa te invit, pe vremuri, la Propaganda, in minister...
- Ce bine-ai facut! C-altfel, nu stiu, zau... O luam si eu ca tine, cu puscaria, din 1947.
- Ei si? Uite, ca tot aici ai ajuns! Ce-i spuneai tu, un pic mai 'nainte, lui Craciun sau lui Iacob, despre orgoliu, neconformism, curaj, atitudine si mai stiu eu ce? Hm?
In loc sa-i raspunda lui Crainic sau sa mai continue discutia, nea Petrica Tutea ii dadu, discret, un cot secretarului sau:
- Pacat ca profesorul asta nu-i si popa. Ca de-ar fi fost asa ceva in Baraganul de unde zice ca se trage, daca s-ar fi armonizat si cu clopotele bisericii din sat la liturghie, ar fi facut cat o intreaga Academie.
Crainic fusese arestat inca din 1947 si condamnat, drept criminal de razboi, la munca silnica pe viata. De! Daca fusese ministru de propaganda si inca impotriva cui!
Dupa cei saptesprezece ani de temnita, experienta lui de viata o depasea pe cea a lui Tutea. Dar nu facea niciodata caz de ea, desi-i cunoscuse pe toti directorii inchisorilor prin care trecuse, pe toti "marii criminali de razboi" din care facea si el parte, pe toti cei prabusiti cu fruntea-n tarana in fata lui Maromet, la Jilava, precum si pe multi dintre cei ce facusera pe eroii pentru mai mult sau mai putin timp.
Nu se lauda insa nici cu ce facuse el in fata polonicului, nici nu povestea ce facusera altii sub batele cu care, in multe locuri, fusesera manati din urma, dupa cum nici nu se acuza pe sine de slabiciuni, sau pe cei slabi de caderile din care se mai ridicasera sau nu.
Multe fapte, intamplari sau necazuri din viata lui de proscris fusesera, in schimb, transformate in legende ce facusera ocolul inchisorilor. Le rosteau detinutii, murmurandu-le din scrijeliturile de pe peretii celulelor si le transmiteau apoi pana unde puteau s-ajunga prin alfabetul Morse.
Si cu toate ca Tutea radea de el atunci cand ii povestea ce crease sau scrisese, Crainic nu se supara. Dimpotriva, amplifica relatarile, ca sa se poata bucura sau intrista cat mai multi dintre cei ce-l ascultau, inclusiv nea Petrica pe care nu rareori il provoca prin spusele lui. Si controversa se instala intre ei, vreme de zile-n sir.
Uitate erau atunci multe din cele de afara, dar si multe dintre cele dinauntru, varate reciproc sub nas.
- Unde ai tras foamea cea mai mare? il intreba odata Tutea, oprindu-se din mijlocul unei disertatii despre mancare si despre burta Sfantului Toma de Aquino.
- La Jilava, in 1948, sub Maromet si apoi aici, in Aiud, prin '51, '52, '53... ce! mai stiu eu?
- Hm! exclama Tutea malitios si bucuros, in sinea lui, ca nu-I ceruse lui Dumnezeu, cum facuse Crainic, sa repete minunea inmultirii painilor, ca sa-i lase lui "cosul cu firimituri"
- Mormai, Petrica! Dar as fi vrut eu sa te vad pe tine visand "raiul unui blid de terci", pe cat de mancau te stiu. Ca pe Vulcanescu l-am vazut, iar de mine... ce sa mai zic!
- Nu mai zi nimic, Nichifore, c-ai zis destule in fata polonicului. Ti-amintesti? Ca doar te citeaza atatia...
- Ce-mi pasa mie de niste prosti pe care atata i-a dus capul: sa retina c-am spus ca "Nu este Dumnezeu"! Dar eu am spus si-o spun oricand: "Nu, este Dumnezeu!", punand cu putere virgula intre negatie si verbul a fi. Ce sa-nteleaga insa prostii din asta, daca n-au fost atenti la intonatie? Imi pare rau, dar asta-i poporul roman, nu "mars triumfal al lui Dumnezeu pe pamant", cum iti place tie sa-l lauzi.
- Da, Nichifore, drept e ca nu toti stiu unde sa puna virgulele si cum sa le auda, dar daca si-au "pus" si varsat sangele unde trebuie - si slava Domnului ca multi au facut-o - ce sa le mai ceri?
- Petrica, Petrica! Esti nevindecabil! Pacat ca n-ai trecut prin cate-am trecut eu; altfel ai judeca lucrurile si alte intrebari ti-ai pune...
- Ce-ntrebari sa-mi mai pun, cand ti le-ai pus tu si pentru mine. Desi, pe mine, nu cautarea sau intrebarile ma obsedeaza, cat aflarea raspunsurilor.
- Dar le ai, nea Petrica! il atentiona Simion Ghinea (asa-zisul "secretar" pe care i-l daruise colonelul Craciun, ca sa-si scrie memoriile pe care nea Petrica nu si le-a scris niciodata).- Cum sa le am, Simioane? se-ncrunta Tutea.
- Nea Petrica! Ai si uitat? Nu zice profesorul Crainic, intrebandu-se: "Unde sunt cei care nu mai sunt?".
- Da, zice el si-ntreaba, dar cine-i raspunde altfel decat metaforic? Ciocarlia zice ca-s ascunsi in Lumina Celui Nepatruns, vantul ca aripile lor il doboara-n zbor si bufnita s-astepte sa vada cand marele-ntuneric va cadea. Si-atunci?
- Si-atunci, tu ce-ai vrea? interveni Crainic. Raspunsuri certe, transcendenta imanentizata? Tu, care sustii pe la toate colturile ca n-ai avut niciodata, in nici un ungher al singuratatii tale, vreun inger sau vreun duh care sa te inspire? Tu, care te-ai jucat doar cu vorbele? Da' cu mine n-o scoti la capat! Vezi, de aceea am si evitat sa te invit, pe vremuri, la Propaganda, in minister...
- Ce bine-ai facut! C-altfel, nu stiu, zau... O luam si eu ca tine, cu puscaria, din 1947.
- Ei si? Uite, ca tot aici ai ajuns! Ce-i spuneai tu, un pic mai 'nainte, lui Craciun sau lui Iacob, despre orgoliu, neconformism, curaj, atitudine si mai stiu eu ce? Hm?
In loc sa-i raspunda lui Crainic sau sa mai continue discutia, nea Petrica Tutea ii dadu, discret, un cot secretarului sau:
- Pacat ca profesorul asta nu-i si popa. Ca de-ar fi fost asa ceva in Baraganul de unde zice ca se trage, daca s-ar fi armonizat si cu clopotele bisericii din sat la liturghie, ar fi facut cat o intreaga Academie.
Marcel Petrisor - Fragmente din Trecute vieti de domni, de robi si de tovarasi
Editura Vremea, Bucuresti, 2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu