28.2.15

Monahul Atanasie Ştefănescu, şapte ani la ceruri. Cu Părintele Justin la călugărie şi un cuvânt de folos despre demnitate. FOTO / VIDEO


Prezenţa părintelui Atanasie Ştefănescu (30.09.1919-28.02.2008) în obştea de călugări a fost o mare binecuvîntare şi un plus de oxigen duhovnicesc pentru toţi cei ce l-au cunoscut. Imensa experienţă de viaţă, apropierea din fragedă copilărie de fondatorii Mişcării Legionare, prietenia cu prinţul Alexandru Ghica (1903-1982) în scurta guvernare legionară (Septembrie 1940-Ianuarie 1941), în lunga detenţie de la închisoarea Aiud (1941-1964), dar şi după eliberare, ucenicia pe lîngă doctorul Dumitru Uţă (1915-1980) şi crucea celor 23 de ani de închisoare l-au cizelat într-un model creştin care nu putea lăsa pe nimeni indiferent. Biruinţa asupra încercărilor vieţii, mintea ascuţită şi o inima de copil îl făceau deopotrivă iubit şi respectat, irezistibil şi admirabil.
Dumnezeu l-a chemat la Sine mai devreme decît ne-am fi dorit, şi l-a proslăvit cu sfinte moaşte mai înainte de a cere un semn pentru aceasta. Pînă la proslăvirea sa între sfinţi prin hotărîre ierarhică, ştim că Părintele Atanasie a fost numărat cu prietenii lui Dumnezeu şi avem nădejde în rugăciunile sale pentru noi.

m. Filotheu Bălan / Mănăstirea Petru Vodă


 Părintele Justin despre Monahul Atanasie Ştefănescu

Mari şi minunate sunt lucrurile Domnului, cu noi şi cu toate neamurile creştine! Dacă iei şi deschizi o istorie a creştinismului îţi dai seama de minunile săvârşite de marii sfinţi ai Ortodoxiei noastre, care şi-au dat viaţa pentru Biserica lui Hristos. începând de la primele persecuţii creştine, întâi prin martirizarea celor 14.000 de prunci ucişi de Irod, apoi de la Nero, împăratul roman, marele prigonitor de creştini şi până în zilele noastre, creştinismul a trecut prin foc şi sabie de cruzimea „haldeilor”. Continuând apoi cu Revoluţia Franceză de la 1789, când apare modernismul şi până la revoluţia bolşevică din 1917, „Apostolii” Mântuitorului au fost şi sunt prigoniţi de aceeaşi idee satanică, de a depărta pe om de Dumnezeu, dar sub mai multe forme: marxismul, stalinismul, hitlerismul şi cu toţi urmaşii lor, ca de exemplu la noi: Anna Pauker, Teohari Georgescu, Petru Groza sau alţii.
Istoria neamului nostru este într-un moment de cumpănă acum, la un semn de întrebare şi de mirare: cum România rămâne singurul stat care nu se bucură de niciun drept, decât de pribegia fiilor ei, împrăştiaţi prin toată lumea; am ajuns să nu avem decât dreptul cerşetoriei, împotriva demnităţii şi superiorităţii daco-geto-romane de lângă Pontus Euxinus de altădată. Viţa de român suferă o gravă pervertire astăzi şi puţini au rămas din cei care gândesc cu adevărat româneşte, simt şi trăiesc româneşte.
Părintele nostru, monahul Atanasie, este fiu de viţă nobilă al lui Ştefan cel Mare, al plăieşilor din Cetatea Neamţului, al Sfântului Voievod Mihai Viteazul, al Sfinţilor Brâncoveni. Alături de mucenicii partizani din Munţii Făgăraş, împreună cu Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgeţeanu, Monahul Marcu Dumitrescu, Sfântul Valeriu Gafencu şi cu toată generaţia din 1927 până în 1964, au luptat împotriva acestui sistem politic satanic şi au biruit fiara roşie de la Răsărit. împreună formează un buchet de rugători în Biserica Triumfătoare, alături de care s- au jertfit şi Ionel Moţa şi Vasile Marin, care au plecat în Spania „unde se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos”, alături de grupul de voluntari de la Majadahonda.
Chiar dacă era mai mic de statură, ca şi Ştefan cel Mare, Părintele Atanasie se impunea cu prezenţa sa demnă, dar şi poetică, cu puritatea de mucenic şi vieţuirea cuvioasă pe care a petrecut-o în Mănăstirea Petru Vodă, unde îşi dă obştescul sfârşit şi se odihneşte somn de veci, lângă Părintele Gheorghe Calciu, colegul său de amărăciuni şi suferinţă.
Putem spune că Părintele Atanasie rămâne o icoană vie a generaţiei moderne pentru care şi-a jertfit întreaga viaţă, încălzind zidurile puşcăriilor de pe întreg cuprinsul ţării: Chişinău, Vaslui, Aiud, Gherla şi Poarta Albă (lagărul de exterminare al burgheziei româneşti).
Părintele Atanasie a fost şi rămâne un ochi trezvitor al Ortodoxiei şi neamului românesc pentru care s-a jertfit cu neostenită râvnă şi pentru care mijloceşte acum înaintea Tronului Ceresc.
Mâinile, dacă se roagă…,/ Vine lanţul şi le leagă.
Limba, dacă vrea să spuie, …/ Uite-o ţintuită’n cuie!
Şi răscoala, dacă muge …,/ Uite chei, uite belciuge!
(Cântec de jale, Radu Gyr)

10 februarie 2012, la prăznuirea
Sfântului Sfinţit Mucenic Haralambie
Arhim. Justin Pârvu – Mănăstirea Petru Vodă
(prefaţă la cartea Oameni şi fapte din vatra Aiudului, de Părintele Atanasie Ştefănescu)

Integral la: Marturisitorii, http://manastirea.petru-voda.ro/

Prăznuiri (+19 februarie 2012): Tatăl meu, Părintele Ilie Moldovan. Un fiu de ţărani.

     „Dumnezeu eîn Cer... şi Cerul eîn noi" (Părintele Ilie Moldovan împreună cu familia).

Albeşti, în vechime Biserica Albă, un sat pe malul Târnavei Mari, lângă Sighişoara. În 1928, la mijlocul scurtei perioade de existenţă a României unite, se năştea acolo, în familia lui Dumitru Moldovan zis Beşanu, ţăran tâmplar de acoperişuri, ultimul fecior al părinţilor, pe nume Ilie...
Porecla familiei venea de la satul Beşa (astăzi Stejăreni), de cealaltă parte a Sighişoarei, satul natal al lui Dumitru. De curând căsătorit cu o fată din Albeşti, acesta fusese luat sub armele austro-ungare în Primul Război Mondial şi a ajuns prizonier în Anglia. A fost eliberat după şapte ani, dar când s-a întors acasă a aflat că, socotindu-1 mort, soţia şi tatăl său se mutaseră în Albeşti, satul soţiei. Nostalgia lui Dumitru pentru satul natal, al cărui dor l-a purtat ca soldat şi prizonier, a fost atât de puternică încât a renunţat să-şi mai adune vreo avuţie în noua vatră, trăind foarte modest, din tâmplărie şi agricultură. Pentru fiul Ilie, porecla a purtat amintirea unei origini pierdute şi mereu căutate de-a lungul vieţii, cu atât mai mult cu cât bunicul său dăruise bisericii din Beşa toate terenurile deţinute, iar satul însuşi îşi trăgea numele de la besi, unul din triburile dacilor. Biserica şi neamul, aşadar paradisul etnic — cum avea să-l numească, peste ani, Părintele Ilie Moldovan.


Imagini inline 2
Ca şi copil, Ilie a fost interiorizat şi retras; nu a mers la grădiniţă şi a acceptat cu greu să meargă
la şcoală; la început, a refuzat să înveţe să scrie şi să citească, ca după câţiva ani să le deprindă singur. A continuat să-şi ajute părinţii la câmp, dar a făcut şi cele opt clase ale Liceului de Băieţi „Principele Nicolae” din oraşul vecin. Aici a fost remarcat pentru talentul literar şi aptitudinile la matematică de către diriginte, Profesorul Ioan Covrig-Nonea, care i-a trezit interesul pentru filosofie şi teologie.
Profesorul i-a pus atunci în mână prima carte de teologie, operele Sfântului Dionisie Areopagitul. A doua, „Iisus Hristos şi restaurarea omului” a Părintelui Dumitru Stăniloae, recent apărută, o va citi ca student la Cluj. „Nu înţelegeam nimic, dar îmi plăcea grozav!”, îşi amintea tata. Student la Cluj, dar nu la Teologie, ci la Filosofie, asta pentru că intrase la Braşov la Silvicultură, însă „fără loc”, neavând un loc de muncă. Erau anii instalării comunismului, iar proletarii si copiii lor aveau prioritate. La Filosofie, în schimb, se intra mai uşor, dată fiind nevoia de „educaţie nouă” a poporului, aşa că s-a transferat acolo. La cursuri a mers doar de trei ori, întrucât a constatat că toţi profesorii predau acelaşi lucru, doctrina marxist-le- ninistă. Refugiat în biblioteca universitară, citea cărţile din fondul pe cale de a fi epurat şi interzis: Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic, „Gândirea”, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Eugeniu Speranţia...
În anul universitar următor a trecut la Agronomie, pe care a absolvit-o în 1953 ca şef de promoţie, cu perspective profesionale strălucite: posibilitate de bursă la Moscova, cercetător la institute de agronomie din Bucureşti sau Cluj. Cu toate că va păstra până la sfârşitul vieţii dragostea pentru pământ şi natură, cea pentru Cer a fost mai puternică. Avea deja doi ani de Teologie, făcută în paralel, la Cluj, unde fusese admis ca prin minune, fără actele necesare, prin bunăvoinţa Proniei şi a rectorului, Părintele Liviu Galaction Munteanu, viitorul mărturisitor.
Viaţa universitară din Cluj purta încă amprenta revoltei studenţeşti din 1946, condusă de Bartolomeu (Valeriu) Anania, a epurărilor profesorilor „compromişi” (Lucian Blaga, D. D. Roşca, Onisifor Ghibu şi mulţi alţii) dar şi a studenţilor care nu au manifestat o vădită compasiune la moartea din 1953 a „părintelui popoarelor”, I. V. Stalin. Facultatea de Teologie, „clădirea de pe care se vede Canalul”, cum era definită în epocă, fusese între timp închisă. Proaspătul absolvent a lucrat o scurtă perioadă ca inginer agronom la staţiuni de cercetare, timp în care a reuşit să se transfere la Facultatea de Teologie din Sibiu, să-şi ia examenele şi licenţa şi să se căsătorească. La începutul primăverii lui 1955, în locul campaniei agricole, intra în ogorul pastoral, fiind ultimul preot hirotonit de Mitropolitul Nicolae Bălan. Gândul la preoţie încolţise în timpul unui stagiu de practică la Agronomie când, pe o vale din Apuseni, a întâlnit o troiţă de lemn pe care era răstignit Pruncul Iisus.


Imagini inline 4Şi-a dorit o parohie de ţară, cât mai departe de civilizaţie. A primit Lisa, lângă Mănăstirea Brâncoveanu — Sâmbăta de Sus, sat de oameni harnici, cu două biserici (una greco-catolică). Ţara Făgăraşului („dragă Ţara Oltului/ câte lunci, atâtea cruci/ de-a dragul să te tot duci”, o cântau localnicii) era în chinurile prefacerii comuniste: grupurile de partizani, colectivizarea, navetismul masiv la combinatele chimice. Alcoolismul escalada, jumătate dintre căsătorii ajungeau la divorţ, avortul la cerere îşi începea macabra istorie (liberalizat prin Decretul 463 din 1957).
Lisa a luat şi ea parte la jertfă (un partizan ucis, alţii în puşcărie), dar şi la acomodarea cu vremurile. Când Părintele Ilie a vrut să construiască o casă parohială din lemn, enoriaşii l-au luat în râs: „Faceţi stână în mijlocul satului?” „Da, nene Gheorghe, pentru că toţi v-aţi născut în stână!”, a venit replica şi sătenii au ridicat casa. „Eşti reacţionar, Părinte!”, i-a spus despre aceeaşi casă scriitorul Octavian Paler, fiu al satului, pe atunci la conducerea Radioteleviziunii comuniste. „Ceea ce acum pare reacţionar, s-ar putea dovedi în viitor progresist!”, nu s-a lăsat intimidat Părintele.
În cei cincisprezece ani la Lisa, divorţurile au încetat, ceata de feciori a renunţat la rachiu, iar contribuţia anuală nu mai era strânsă umblând din poartă în poartă („Întrebarea nu e dacă plătiţi contribuţia la biserică, ci dacă pot să v-o primesc!”, le-a pus în vedere Părintele enoriaşilor indiferenţi şi celor care aveau păcate opritoare de la Cuminecare). Nu a spovedit niciodată pe cineva fără o cateheză corespunzătoare (la începutul posturilor, de obicei), nici nu a acceptat la spovedit credincioşi din alte parohii fără un temei serios şi acordul parohului respectiv. El însuşi şi membrii familiei se spovedeau la Părintele Arhimandrit Serafim Popescu, întemeietor, alături de Părintele Arsenie Boca, al noii obşti de la Mănăstirea Brâncoveanu — un adevărat Stareţ, de o smerenie, blândeţe şi seninătate rară.
Despre Părintele Arsenie a aflat multe din relatările celor care îl cunoscuseră în perioada de la Sâmbăta. Un lisean i-a povestit cum i-a scos afară din biserică Părintele Arsenie pe cei care nu posteau, cu ocazia unei cateheze în Postul Mare, fără să-i fi întrebat despre asta. „Cum aţi ştiut, Părinte?”, l-a întrebat tata, ani mai târziu. „Când îţi pui toată inima, îi ştii”, i-a răspuns dânsul.
După liberalizarea avortului, Părintele Ilie a început să ridice problema acestui păcat de moarte la şedinţele protopopeşti, spre stupoarea unor confraţi. Apoi s-a adresat chiriarhului, care iniţial l-a avertizat că „dacă te pui rău cu stăpânirea, te pui rău şi cu noi”, dar în cele din urmă a cedat: „Fă ce te va lumina Dumnezeu!”. Pentru a primi un sfat mai apropiat, i-a căutat pe Părintele Arsenie, aflat încă la Mănăstirea Prislop, şi pe Părintele Nicodim Măndiţă, la Agapia. „Când îţi arde casa, salvezi ce se poate salva”, l-au sfătuit aceştia, încurajându-l
să nu dea înapoi. Mult timp după plecarea din Lisa l-au căutat femei pe care medicii le sfătuiau să avorteze. Cu ajutorul lui Dumnezeu, toate au născut bine.
La Mănăstirea Sâmbăta mergea des, iar Părinţii de acolo veneau la Sfântul Maslu şi înmormântări la Lisa. A fost apropiat de Părinţii Veniamin şi Timotei Tohăneanu, fraţi, stareţul, respectiv pictorul de icoane pe sticlă şi, îndeosebi, de Părinţii Serafim Popescu şi Teofil Părăian. Împreună cu Părintele Serafim l-a vizitat pe Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, aflat în domiciliu forţat la Mănăstirea Cheia, pe care îl admirau pentru curajul de a apăra credinţa şi de a înfrunta regimul. Acesta le-a mărturisit că îşi simte viaţa în pericol. Moartea sa, petrecută nu după mult timp, a rămas până astăzi nelămurită.
Părintele Teofil era teologul mănăstirii cu mult înainte de a deveni renumit pretutindeni. Nevăzător dar vorbitor de limbi străine, predica memorabil şi recita poezii cu o vervă molipsitoare. I-a dactilografiat tatei teza de doctorat, la noi acasă, după dictare, aproape fără greşeli, pe o maşină de scris pentru văzători. După 1990, au străbătut şi unul şi celălalt în lung şi în lat ţara; dacă venea la Sibiu pentru conferinţe, ne era oaspete. Odată a venit special să îl vadă pe tata, a cărui boală avansase. „Să ne luăm rămas-bun”, a spus Părintele Teofil, şi a avut dreptate, doar că dânsul a fost cel mai grăbit. Deşi nu totdeauna au înţeles lucrurile la fel, pe amândoi i-a răpus mărimea inimii...


Pentru teza de doctorat, în Dogmatică, la Facultatea din Bucureşti, l-a avut ca îndrumător pe Profesorul Nicolae Chiţescu, dar adevăratul mentor i-a fost Părintele Dumitru Stăniloae. După eliberarea din închisoare, acesta mai preda doar la cursurile de magiste- riu, cum se numeau atunci. Pentru a putea discuta fără „urechi”, tata îl conducea pe Părintele profesor, după ore, de la facultate spre casă; la rându-i, Părintele Stăniloae ne-a vizitat la Lisa. Pe lângă teologie, experienţa din închisoare si situaţia Bisericii erau subiectele predilecte. În 1968, relaţia s-a întrerupt, tata fiind exmatriculat de la doctorat din pricina procesului Părintelui Spiridon Cândea, profesor la Sibiu, fost membru al mişcării legionare. Avea să îl reia peste un deceniu, odată cu mutarea noastră la Bucureşti.
Deşi nu a avut parte de închisoare, cum au avut aproape toţi preoţii din satele făgărăşene învecinate, Părintele Ilie n-a scăpat de supraveghere şi anchetă. Avea antecedente „promiţătoare”, ca dezertor din agricultura comunistă în tabăra duşmană a „popilor”. Nu i-a îndemnat pe enoriaşi să se opună colectivizării, dar o deranja în Duminici şi sărbători. Nici un partizan nu l-a căutat pentru spovedanie, însă, fără să ştie, cei mai buni prieteni din sat erau foşti legionari şi sprijinitori ai partizanilor. La procesul Părintelui Cândea a fost martor, după ce a fost anchetat amănunţit la Sibiu, în legătură cu intenţia profesorului sibian de a-l avea ca preot în parohia Bogata Olteană (judeţul Braşov), unde acesta cititorise o biserică monumentală, pictată iniţial de Părintele Arsenie Boca, deja alungat din monahism. Pe noi, copiii, a încercat să ne ţină departe de motivele reale ale absenţelor mai îndelungate de acasă. Noi chiar ne bucuram că, de la o vreme, apăruse un musafir destul de frecvent şi foarte jovial, „domnul Constantin”, pe care ni-l prezentase ca fiind un prieten din Sighişoara.
Procesul a avut şi alte urmări pentru Părintele Ilie şi familia lui. I s-a pus în vedere să părăsească Lisa. A fost o despărţire dureroasă, regretată până la sfârşitul vieţii. Ar fi voit să plece într-o parohie din Covasna, şi mai adânc în inima Românei vitregite, dar a fost mutat în Daneş, un alt sat de lângă Sighişoara, în imediata proximitate a celui care îl supraveghea. „Prietenul” Constantin ne vizita acum cu regularitate. Spre încântarea copiilor, tata a cumpărat într-o zi un radio cu picup, la care ascultam fascinaţi teatru sau umor, ca şi mai toate discurile cu muzică clasică ce apăreau în magazine. Atunci am aflat de „Europa Liberă” şi „Vocea Americii”. Radioul era un compromis: „prietenii” îi ceruseră, de fapt, să cumpere televizor, dar nu s-a conformat.
Copii fiind, ne doream, desigur, televizor şi, pentru că nu îl aveam, ne mai lăsa, din când în când, la vecini. A mers şi tata să vizioneze, de vreo două ori: lansarea unei rachete spaţiale americane şi un film despre care nu ştiu cum aflase că era imoral şi la care eu, prâslea, plecasem să îl văd cu nişte amici, fără acordul părinţilor. Întors acasă, după o scurtă anchetă în care am fost prins cu minciuna, am aflat ce este un tată de bătaie. La căminul cultural al satului funcţiona un cinema, iar uneori veneau spectacole de circ. Greu i-am convins pe părinţi să văd şi eu câteva filme istorice şi o singură dată circul.


Tata pleca destul de mult de acasă, în parohie sau, mai târziu, la facultate. Mama era cea care ne îndruma şi corecta activităţile zilnice. Exista însă un moment de comuniune familială în care tata era în centru: de obicei masa de seară, care se prelungea aproape întotdeauna cu discuţii vii despre răspunsurile credinţei la provocările ştiinţei. Nicanor, fratele mai mare, avea preocupări avansate de fizică, chimie şi biologie. Ceilalţi fraţi ne bucuram şi când ştiinţa reuşea să pună vreo problemă dificilă, gravă, dar şi când credinţa găsea până la urmă răspunsul înţelept. Probabil destule idei ale cursului de Teologie Fundamentală pe care avea să-l predea la Bucureşti s-au născut din aceste discuţii. Biblioteca noastră creştea mereu; tata cumpăra istorie, etnologie, folclor, literatură, critică literară, artă, filosofie, dar şi ştiinţe. Pe cele mai multe le citea cu pasiune şi sublinieri
numeroase. Pe copii, ne-a lăsat să ne descoperim chemarea şi nu s-a opus când am ales, pe rând, ştiinţele exacte şi ingineria. Exigenţele foarte înalte ale misiunii pastorale, în care ne simţeam cumva integraţi, familiaritatea cu universul bisericesc, adversitatea mediului extrafamilial au produs efectul, poate paradoxal, al căutării propriilor împliniri pe alte căi decât cea sacerdotală. A contat mult lipsa grupului de aceeaşi vârstă cu noi cu care să împărtăşim valorile credinţei.

„Neamul poate fi pierdut pe pământ, dar nu şi în cer" (Părintele Ilie Moldovan).

 Reprimit la doctorat prin 1970, Părintele Ilie a obţinut titlul trei ani mai târziu. Un preot de ţară doctor în teologie era ceva rar în anii aceia. Patriarhul Iustinian a aflat cazul, l-a chemat în audienţă pe tata şi l-a numit, fără nici o consultare cu autorităţile de la Culte, duhovnic la Facultatea de Teologie din capitală. Abia mutat acolo, Patriarhul s-a îmbolnăvit, a fost spitalizat şi, la puţină vreme, după cumplitul cutremur din martie 1977, a fost chemat la Domnul. Părintele Ilie a dus şase ani funcţia de duhovnic şi de suplinitor la secţia de Teologie Sistematică. Era sobru, exigent, dar
îndrăgea studenţii şi le dedica fără zgârcenie timpul. Marea bucurie a acelei perioade a fost paraclisul facultăţii, închinat Sfintei Ecaterina. Pe lângă studenţi, cinstirea marii muceniţe dă- ruitoare de înţelepciune aduna şi bucureşteni cumsecade şi foarte evlavioşi.
Era scrupulos cu împlinirea datoriei. Fiind responsabil cu disciplina, a fost implicat în „episodul Gheorghe Calciu-Dumitreasa”. Câţiva studenţi au participat, fără învoirea obligatorie pentru părăsirea internatului, la faimoasele „Cuvinte pentru tineri”, o serie de predici adresate de Părintele Gheorghe Calciu, profesor la seminarul teologic, elevilor şi studenţilor teologi, chemări la o viaţă creştină conştientă, angajată şi neobedientă regimului ateist. Ca pentru orice altă abatere mai serioasă, duhovnicul le-a luat studenţilor declaraţii scrise. Personal, a apreciat curajul Părintelui Gheorghe Calciu, riscant pentru cei de care răspundea, temându-se că puterea represiunii se răspândeşte mai uşor şi mai departe decât cea a convingerii, însă declaraţiile nu au ajuns niciodată la conducerea facultăţii.


Mai-marii săi nu au putut trece cu vederea numirea intempestivă; când s-a ivit ocazia, l-au „ajutat” să plece. Prilejul a apărut în 1983, prin vacantarea catedrei de Teologie Morală la Facultatea din Sibiu. Nu fără mişcări de culise, ca pentru un om cu „probleme”, postul a fost cu greu scos la concurs, iar Părintele Ilie a intrat într-o nouă etapă a vieţii.
Pasiunea pentru studiu, aprofundare şi transmiterea cunoaşterii către tineri s-a putut manifesta acum mai aprins. În pofida climatului tot mai apăsător al ultimilor ani ai regimului, literatura teologică se îmbogăţea cu noi volume ale Părintelui Stăniloae, cu reluarea publicării Filocaliei, colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti”, „Convorbirile” Părintelui Ioanichie Bălan. Tocmai apăruseră, cu mulţi ani întârziere, cele două volume ale manualului universitar de Teologie Morală coordonat de Mitropolitul sibian Nicolae Mladin, completate de un al treilea, „Spiritualitatea Ortodoxă”, al Părintelui Dumitru Stăniloae.
Părintele Ilie n-a ezitat să păstreze din manual doar structura analitică, obligatorie, şi să predea, tot mai mult, altceva. Experienţa pastorală l-a convins că viaţa are prioritate asupra ordinii şi normei, nu invers, şi că morala constrângerii trebuie abandonată pentru una a dăruirii. Legea morală înţeleasă ca revendicare cuprinsă în fiecare dar primit de la Dumnezeu şi viaţa în Hristos ca dar suprem al morţii şi învierii Mântuitorului au fost reperele centrale ale unei viziuni asupra moralei deopotrivă individuale şi comunitare, liturgice şi sacramentale. Elabora mereu; în fiecare an rescria aproape toate prelegerile, în funcţie de noi experienţe, noi lecturi, noi semnificaţii. Dintre Sfinţii Părinţi, cei mai apropriaţi au fost Maxim Mărturisitorul şi Simeon Noul Teolog; dintre teologii contemporani, Părinţii Dumitru Stăniloae şi Alexander Schmemann; dintre filosofi, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă şi personaliştii francezi (L. Lavelle, G. Marcel); dintre scriitori, Dostoievski şi
Antoine de Saint-Exupery. Ultimul l-a inspirat să vadă darurile sacramentale, îndeosebi cel euharistic, ca „noduri divine”, care ţes urzeala familiei şi neamului, umanităţii şi cosmosului. Preocuparea pentru modelul ontologic divin al vieţii, revelat în Hristos, la care avem acces prin valori, îl făcea greu de înţeles pentru minţile mai pragmatice. Încadrarea activităţii de cunoaştere specifică studiului teologiei în ritmul liturgic al descoperirii Cuvântului lui Dumnezeu prin Duminici şi sărbători, de asemenea, pretindea o receptivitate faţă de voia de Sus, inoportună în logica „descurcărelii”, mult apreciată atunci, ca şi după aceea.

„Îndumnezeirea omului prin Euharistie este arma supremă în lupta pentru regenerarea neamului" (Părintele Ilie Moldovan).

 Orientarea acestor preocupări către imediatul cotidian al credinţei s-a vădit însă, din plin, după Revoluţie. „Legea românească”, „paradisul etnic”, „personalismul cosmic”, „iubirea euharistică”, „starea teopatică”, „sângele harismatic”, „regenerarea arborelui genealogic” şi alte noţiuni de axiologie şi praxiologie, nu atât transcendentale, cât „des- cendentale”, „de Sus în jos”, cum sublinia adesea, nu erau forme de evadare ale unui „cosmonaut” în teologie, ci căutări înfrigurate de o singură întrebare: „Ne piere neamul?”.
A călătorit cu ea, neobosit, două decenii. O scurtă perioadă ca inspector pe drumurile eparhiei, de la Mărginimea Sibiului la cealaltă margine, a Covasnei si Harghitei. Visul (după unii, utopia) înfiinţării unei episcopii pentru românii din inima României avea să se realizeze destul de curând. Ajuns la Alba-Iulia unirii, a pus umerii la înfiinţarea secţiei de Teologie-Asistenţă Socială. Mai departe, la Clujul studenţiei, Oradea episcopului martir, Baia Mare voivodală: muncitor la temelii, convins că prezenţa Ortodoxei în universităţile ardelene post-decembriste este indispensabilă în faţa contraofensivei eterodoxe. Pentru predici, conferinţe, simpozioane, a trecut Carpaţii, Dunărea, Prutul. A căutat terasele agromontane, unde dacii si urmaşii lor încreştinaţi cultivau grâu pentru altarele sacre, pentru a dovedi că munţii ne leagă. Presimţind perfidia regionalizării, a pledat pentru „reînfrăţirea versantelor”. Cu universitatea de fiecare vară „Episcopul martir Nicolae Popovici” de la Mănăstirile Recea, Făgeţel, Izvorul Mureşului, Poiana Sărată şi Jacu Românesc descoperea participanţilor rana regiunii tăiate în carnea ţării, începând cu 1940, pentru a o pansa. De Sfântul Andrei şi 1 decembrie, era nelipsit, cu un grup de studenţi, din mijlocul fraţilor de la Sfântu Gheorghe şi din alte parohii covăsnene.
În „ne piere neamul” nu suna doar apelul revenirii la dreapta-credinţă şi iubirea de patrie, ci şi alarma dispariţiei biologice. Cât a putut, şi-a purtat studenţii prin satele transilvane tot mai îmbătrânite şi părăsite. În 1991, împreună cu Părinţii Vasile Mihoc şi Filaret Costea, a înfiinţat „Asociaţia Pro Vita Sibiu”, după modelul celei din Bucureşti, create de poetul Ioan Alexandru. După câţiva ani, alături de Părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului şi Doamna Doctor Christa Todea- Gross din Cluj, a fondat „Federaţia Organizaţiilor Ortodoxe Pro Vita din România”. Sprijinirea procreaţiei şi combaterea avortului atrag puţini militanţi şi astăzi, când perspectivele demografice
cele mai pesimiste par cele mai probabile, iar războiul împotriva vieţii şi credinţei a luat amploare prin aşa-zisa educaţie sexuală şi prin politicile de gen şi orientare sexuală...


Părintele Ilie a fost conştient că schimbarea în bine nu vine prin simpla condamnare, ci prin accesul la un alt mod de viaţă. Era convins că numai iubirea euharistică, care, din care şi pentru care este viaţa în Hristos, poate fi temeiul regenerării noastre spirituale, culturale şi materiale. A lăsat testamentul acestei convingeri în trilogia „În Hristos şi în Biserică. Teologia iubirii” şi în alte volume. În cele din urmă, glasul unuia dintre cei care au strigat despre calea Domnului în România de azi, inevitabil a încetat.
Pentru unii suna profetic, pentru alţii strident, pentru alţii demodat. Un condeier, renumit comentator al vieţii religioase, a scris într-o revistă bisericească că a venit vremea să abandonăm „carul cu boi” în teologie, cu referire la vehiculul ideatic al Părintelui Ilie Moldovan. Nu ştiu dacă Părintele a citit acel pasaj, dar cred că nu s-ar fi supărat. Ştia că ceea ce pare uneori reacţionar se poate dovedi până la urmă progresist. Îşi aducea mereu aminte, cu recunoştinţă, de ţăranii din Albeşti împuşcaţi din ordinul grofului şi aruncaţi în Târnava Mare, prin 1849, pentru că refuzaseră să treacă la greco- catolicism. „Să ştim bine că şi murim, dar de legea noastră nu ne lăsăm!”, ar fi strigat ţăranii. Întrebat despre decadenţa teologiei în Occident, Părintele Stăniloae arăta cauza într-un interviu: „pentru că nu mai sunt fii de ţărani”.
Părintele Ilie s-a stins încet, nedumerit cum din somnul în care visa, tot mai des, că slujeşte Dumnezeiasca Liturghie într-o biserică albă, de lemn, se trezeşte într-un trup tot mai subţire şi mai greu. Dumnezeu să-l odihnească în pământul celor vii!

Prof. Sebastian Moldovan

 

27.2.15

BRAŞOV. „Maria Petraşcu a ars ca o flacără, pentru toţi”

„Nu i-ar fi plăcut ce facem noi aici”, au spus la unison colegii, colaboratorii şi prietenii Mariei Petraşcu, care au participat ieri la evocarea ziaristei plecate prematur dintre noi acum trei ani, devenite în ultimii ani simbol viu al luptătorului singuratic pentru adevăr şi pentru dreptate, mai ales în ceea ce priveşte Revoluţia din '89.  

Muzeul memorial „Casa Mureşenilor” este cel care a organizat evenimentul „Amintiri despre Maria Petrașcu”. Foşti colegi de redacţie, jurnalişti, colaboratori, braşoveanul Octav Bjoza, subsecretar de stat, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, Florin Postolachi, preşedintele Asociaţiei 15 Noiembrie 1987, Ioan Demi, preşedintele Asociaţiei Revoluţia 21 Decembrie 1989 Braşov, Etelka Babeş, văduva eroului-martir anticomunist Liviu Corneliu Babeş, artistul plastic şi scriitorul Gabriel Stan au fost printre cei care au vorbit despre Maria Petraşcu, încercând să nu-i ridice osanale, nu pentru că nu le-ar merita din plin, ci pentru că ştiau că ar fi respins vehement aşa ceva. „Noi ne-am propus, datorită specificităţii muzeului - memorial - dar şi ajutorului şi prieteniei pe care le-a acordat Maria Petraşcu Muzeului nostru, să facem această acţiune de suflet de evocare Maria Petraşcu, a unuia dintre cei mai buni jurnalişti contemporani ai Braşovului, un ziarist integru, cu coloană vertebrală, care a luptat curajoasă cu vechile structuri şi cu urmaşii Securităţii şi ai PCR”, a declarat muzeograful Ovidiu Savu, completat de directorul muzeului, dr. Valer Rus, care a subliniat faptul că Maria Petraşcu este unul dintre „oamenii cetăţii”, pe care societatea este datoare să nu-i uite şi, mai mult, să perpetueze valorile pe care le-au reprezentat şi pe care le-au apărat: „Maria Petraşcu a fost un un «om al cetăţii» şi şi-a dedicat ultimii ani rememorării eroilor care s-au sacrificat pentru libertate şi pentru demnitate. Trebuie să ne recunoaştem şi să ne apreciem valorile, să le menţinem în atenţie”.
Multă putere şi pasiune

O femeie puternică, o soţie iubitoare şi devotată, un ziarist integru şi o mamă desăvârşită, care îşi iubea la nebunie copiii, cu care avea o relaţie extraordinară, un coleg şi un prieten sufletist, un om curajos, pasionat de adevăr şi de dreptate, aşa au descris-o cei care au avut privilegiul - spun ei - să o cunoască personal. „Ca orice tânăr, a început prin a trimite «compuneri» la ziar, Gazeta de Transilvania, care pe atunci - anii '70 - se numea «Drum nou» şi s-a făcut remarcată. A fost trimisă să facă şcoală de jurnalism, singura fiind atunci «Ştefan Gheorghiu», unde, cu spiritul ei rebel, a intrat în contre cu profesorii. Cea mai fericită clipă a ei, momentul când a fost mai frumoasă ca niciodată, a fost cea a căsătoriei cu Marius Petraşcu, un publicist deosebit de talentat. De fapt, nu poţi vorbi despre Maria fără să vorbeşti şi despre el, au făcut nişte lucruri extraordinare împreună. În 21-22 decembrie 1989, a fost prima care a aruncat în stradă tot ce ţinea de Ceauşescu, au luptat amândoi în noaptea aceea, în tipografie, să iasă primele ziare libere. Era de un entuziasm nebun în perioada aceea, de aici şi lupta ei ulterioară îndârjită pentru adevărul despre Revoluţie. Au urmat anii '90 când se ocupa de relaţia cu cititorii braşoveni, era extraordinar ce făcea acolo, apoi a plecat la TVS, unde s-a consacrat cu seria de emisiuni despre eroii autentici ai luptei anticomuniste, dar şi despre impostorii Revoluţiei”, a spus gazetarul Ioan Popa, fost coleg.
„Era atât de puternică, în ciuda faptului că avea şi ea foarte multe probleme. Era genul de om care, dacă aveai o problemă, îţi sărea în ajutor necondiţionat, cu tot sufletul, rar aşa om sufletist. Ardea pentru cei din jur, pentru prieteni, colegi. Era în stare să vină să îţi dea ultimul leu, să te-ajute acasă în gosopodărie ca tu să te poţi ocupa de necazurile tale, să sune la spital, să sune oriunde te putea ajuta. A ars ca o flacără, a avut o combustie extraordinară, poate de aceea a şi ars prea repede. În tot ceea ce a făcut s-a consumat. Asta era Maria”, l-a completat alt fost coleg, jurnalistul Adrian Teacă.
Lovitura care i-a grăbit moartea
Ziarista Maria Petraşcu, una dintre cele mai vechi şi apreciate colege de breaslă, a încetat din viaţă după al doilea infarct, în mai puţin de 24 de ore, deşi se afla sub supraveghere medicală, în 10 ianuarie 2012. Maria Petraşcu s-a născut într-un sat din Ţara Făgăraşului, în 18 septembrie 1953. Şi-a dedicat viaţa profesiei de jurnalist - a lucrat la Drum nou/Gazeta de Transilvania, România Liberă, TVS, Brașovul Tău și site-ul ziare.ro - şi familiei.
În ciuda atitudinii ei de luptătoare, a firii ei răzbătătoare, inima Mariei a cedat, nedrept de prematur, când desfăşura o muncă titanică de deconspirare a impostorilor care se strecuraseră printre revoluţionari şi profitau de avantajele oferite de statul român. De altfel, la comemorarea a 22 de ani de la Revoluţie, în 22 decembrie 2011, Maria Petraşcu a fost lovită peste faţă de Demeter Adalbert, din grupul revoluţionarilor cu „patalama”, care îşi vedeau ameninţate privilegiile. Agresat în acelaşi mod a fost şi Ioan Demi, împreună cu care Maria şi Sorin Boacă fondaseră Asociaţia Revoluţia 21 Decembrie 1989 Braşov, pentru că Demi a fost cel care s-a pus în fruntea coloanei de muncitori de la ICA Ghimbav, ce au mărşăluit în 21 decembrie 1989 până în Braşov la sediul Comitetului Judeţean al PCR, rămânând pe baricade până a doua zi.
Acel gest incalificabil a afectat-o foarte tare şi Maria Petraşcu s-a închis în ea în următoarele două săptămâni, fapt care i-a afectat starea de sănătate destul de precară şi a dus la cele două atacuri de cord care i-au fost fatale. „Mi-e greu să vorbesc chiar şi după 3 ani. Îmi aduc aminte ce-am păţit atunci la comemorare în 2011. Pe noi ne-a marcat, nu există săptămână în care să nu ne-aducem aminte despre ea. A fost printre puţinele persoane care a ştiut să se lupte până la epuizare şi m-a determinat şi pe mine să continui. Îmi spunea mereu, mă certa chiar, că trebuie să conştientizez că eu nu mai sunt doar Ioan Demi, ci cel care a pornit Revoluţia la Braşov”, a mărturisit Demi. Şi ceilalţi prezenţi la evocare şi-au amintit că, pe cât de exigentă era Maria cu ea însăşi, era şi cu ceilalţi, pe care îi soma să-şi respecte statutul şi să-şi asume menirea. Unii se simt vinovaţi că nu şi-au îndeplinit promisiunile făcute, crezând că va fi timp destul pentru ele.
„Am colaborat cu Maria Petraşcu mulţi ani, chiar din 1990, şi pot să spun că din cauza curajului de-a mă lăsa să spun adevărul în direct despre impostori şi profitori a fost concediată. Voia un proces în justiţie al comunismului şi începuse cu soţul ei o amplă muncă de documentare pentru a arăta unde, în ce hal va ajunge România, dacă lucrurile vor continua aşa, cu securiştii şi torţionarii cocoţaţi în funcţiile cele mai înalte. Erau nişte vizionari, fiindcă aşa este acum România, cum au anticipat ei. Cu două săptămâni înainte de a muri, mă suna aproape zilnic, îmi spunea: «Nu mai pot, nu mai pot să suport! Eu, femeie, să fiu pălmuită în văzul a 300-400 de persoane, printre care jandarmi, poliţişti, preoţi, oficialităţi». Sigur că ea era grav bolnavă, însă decesul i-a fost grăbit de acea palmă primită dată de un ins care a scăpat nederanjat până acum”, a punctat Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politic.
Decorată postmortem de preşedintele României
Jurnalista Maria Petraşcu a fost distinsă post-mortem de preşedintele Traian Băsescu cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de cavaler, „în semn de recunoştinţă şi apreciere pentru obiectivitatea şi profesionalismul de care a dat dovadă de-a lungul unei cariere de excepţie în presă, reprezentând un exemplu pentru tinerele generaţii de jurnalişti”. Conform Legii nr. 29/2000, persoanele decorate cu un ordin, indiferent de gradul pe care îl au, sunt cavaleri ai ordinului respectiv, sunt asimilaţi gradelor militare şi beneficiază de onoruri militare, pe care Maria Petraşcu le-a primit doar la funeralii. Gradul de Cavaler al ordinului este asimilat gradului de locotenent.

Un manifest actual

„Sunt jurnalistă. Îmi fac meseria cu pasiune, aceeaşi ca şi atunci când am scris primul articol de ziar. Nu am obosit, nu m-am plictisit şi nu am abdicat de la principiile care guvernează această profesie. Nu m-am îmbogăţit financiar, ci doar spiritual. Nu regret şi nu voi regreta niciodată vila, maşina, conturile consistente din bănci pe care nu le am. Mă bucur ori de câte ori pot schimba, prin ceea ce fac, puţin din multul şi greul angrenaj ruginit ce ţine în loc această ţară şi acest popor. Fiecare milimetru cucerit este pentru mine echivalent cu o mare şi muncită victorie! Din toate aceste motive şi din multe altele cred ca şi în breasla noastră, ce nu a putut scăpa de cancerul generalizat al corupţiei în care jurnaliştii adevăraţi sunt sufocaţi de cohortele de ziarişti „tastatură” – sau „tonomat”, dintre care unii au şi exerciţiul tristelor vremi trecute când scriau orice la comanda partidului comunist totalitar, trebuie să se producă o schimbare majoră. Dar schimbarea aceasta, atât de necesară, trebuie să vină din interiorul breslei şi nu dinafara sa, şi nu impusă, ci asumată. Altfel ne paşte pericolul unei ruşinoase înregimentări forţate, politică şi economică, iar jurnaliştii vor ajunge să fie doar nişte biete şi jalnice prelungiri ale unor potentaţi ai zilei şi să ia poziţie de drepţi înainte să li se ordone acest lucru! Tinerii jurnaliştii pot aduce schimbarea! Cu condiţia să accepte apostolatul impus de profesia lor!”, era o postare-manifest de pe blogul ei.

Liliana JIGHIRA


Related Posts with Thumbnails